Termenul "conflict" este de origine latină, provine de la cuvântul "conflictus" ceea ce în traducere înseamnă confruntare. În ştiinţele sociale termenul a intrat în circuit relativ nu demult. După sens lui îi sunt apropiate zeci de cuvinte sinonime - ceartă, neînţelegere, tensionare, criză, discordie, încordare ş.a., care fixează starea de ostilitate şi contrapunere a părţilor. Fiecare din aceste cuvinte are sensul său, relevând o latură sau alta a acestui fenomen social destul de răspândit în dezvoltarea societăţii - putând fi folosit într-o anumită situaţie concretă, dar toate pot fi înlocuite prin acest termen universal. În secolul XX a apărut chiar o ştiinţă aparte despre conflicte - conflictologia.
Pentru prima dată noţiunea "conflict" a fost folosită de către savantul german Gheorg Zimmeli la începutul secolului XX. Una din cele mai răspândite definiţii ale conflictului este cea dată de sociologul american Laice Kizer. El defineşte conflictul drept luptă pentru valori şi pretenţii la un anumit statut social, pentru putere şi acces la bunuri materiale, care întotdeauna nu ajung pentru toţi, luptă, în care scopuri ale părţilor aflate în conflict sunt neutralizarea, aducerea de prejudicii (pierderi) sau chiar lichidarea, adică, nimicirea totală a rivalului, adică a unei părţi pe alta. Spaţiu al desfăşurării conflictelor poate fi: natura, cosmosul, societatea. Evident în prelegerea dată ne vor preocupa conflictele politice, specificul lor spre deosebire de alte conflicte ce au loc în societate - economice, ideologice, religioase etc.
În literatura politologică întâlnim diferite variante de tipologizare ale conflictelor în dependenţă de criteriile după care ele se efectuează. Unul din acestea sunt cauzele, factorii, care le-au provocat. În conformitate cu acest criteriu conflictele se împart în două grupe - generate de cauze (factori) obiective şi subiective. Din rândul cauzelor obiective face parte starea şi particularităţile structurale şi funcţionale ale sistemului social global. Conflictele pot fi consecinţă a inechităţii sociale, a inegalităţii existente într-o societate concretă. Ele pot fi şi un rezultat logic al transformărilor care au loc în societate şi care în mod inevitabil aduc nu puţin discomfirt anumitor categorii de cetăţeni, grupuri sociale etc. De origine subiectivă sunt considerate astfel de cauze cum ar fi imposibilitatea, neputinţa de a schimba spre bine situaţia concretă, care provine de la forţele aflate la conducere sau calităţile psihologice ale categoriilor sociale, ale membrilor societăţii. Respectiv, în baza diferitor cauze, care provoacă sau generează conflictele, acestea din urmă pot fi clasificate în obiective şi subiective, structurale şi funcţionale, realiste şi inventate, adică, nerealiste, raţionale şi neraţionale. Clasificarea conflictelor care au loc în societate poate fi efectuată şi după sferele ei fundamentale, în conformitate cu care se disting conflicte economice, politice, etnice sau între naţiuni, culturale etc. După criteriul de timp se pot distinge conflicte permanente, adică de lungă durată, şi provizorii, adică episodice, temporale. Cât n-ar fi de paradoxal conflictele mai pot fi clasificate în reuşite, soldate cu succes, şi nereuşite.
În componenţa conflictelor sociale un loc aparte îl ocupă conflictele politice. Specificitatea lor constă în aceea, că ele se desfăşoară şi se manifestă în sfera politică, adică apar şi există în legătură cu puterea politică, cu existenţa şi manifestarea/ funcţionarea ei în cadrul societăţii concrete. Relaţiile din cadrul acestei sfere sunt foarte complicate şi variate, şi totuşi, generalizând pot fi împărţite în două grupe de bază: 1) relaţii de colaborare şi participare a cetăţenilor, membrilor societăţii în cadrul acestei puteri;
2) relaţii de luptă pentru putere, pentru împărţirea ei între diferite grupuri şi relaţii întru realizarea ei în practică, relaţii de luptă pentru determinarea strategiilor, priorităţilor, direcţiilor, formelor şi metodelor activităţii ei.
Conflictul politic poate fi definit ca ciocnirea, confruntarea rivalitatea subiecţilor politici, condiţionate de caracterul diametral opus al intereselor lor politice, al scopurilor, convingerilor, valorilor lor.
Conflictul politic se caracterizează printr-un şir de trăsături specifice: a) el reprezintă ciocnirea, rivalitatea subiecţilor politici, condiţionată de divergenţa intereselor, orientărilor, valorilor, concepţiilor politice; b) el se distinge prin aceea, că interacţiunea dintre subiecte vizează interesele generale, universale care afectează atât majoritatea sau chiar toţi cetăţenii şi de sigur, puterea de stat; c) obiect sau arenă a conflictelor politice este puterea politică şi de stat, posedarea sau stăpânirea ei, aranjamentul instituţiilor puterii, statutul juridic al grupurilor sociale, valorile şi simbolurile puterii politice şi în genere a întregului sistem politic; d) conflictele politice se deosebesc de toate celelalte nu numai prin caracterul lor complicat şi multiaspectual, dar şi prin aceea că ele într-un fel sau altul sunt organizate, instituţionale. Şi asta fiindcă valorile politice sunt confirmate în norme, în politică, în primul rând în norme juridice (constituţie, legislaţie etc.), chemate să reglementeze comportamentul actorilor politici. De aceea conflictul politic în mod obligatoriu include relaţii adverse (diametral opuse) ale actorilor fie faţă de normele şi valorile politice în genere, fie faţă de interpretarea, înţelegerea lor, fie faţă de căile şi mijloacele realizării lor de către structurile puterii; e) trăsătura caracteristică a conflictului politic este monopolul părţii care deţine puterea asupra aplicării constrângerii. Dacă conflictul ameninţă existenţa regimului dominant, atunci aplicarea de către acesta a violenţei în calitate de măsură de apărare pare a fi legală de pe poziţiile regulilor de joc legitime în limitele spaţiului lui politic.
În dependenţă de nivelul sau rangul, calitatea subiecţilor participanţi la conflictul politic acesta poate fi: interstatal (subiecte - statele şi coaliţiile statale); în interiorul statului (intrastatale) subiecte pot fi ramurile puterii (Preşedinţia, Guvernul, Legislativul, ş.a.) partidele politice, care luptă pentru a veni la putere în interiorul statului dat etc.; regional (subiecte - forţele politice regionale); locale (lupta forţelor politice pentru control asupra organelor administrării locale).
Un aspect interesant al acestei întrebări este cel care vizează funcţiile conflictelor în viaţa societăţii. În literatura politologică întâlnim două păreri, puncte de vedere, pe care le-am aprecia ca diametral opuse. Conform primei, am spune dominantă, se susţine, că acestea-s un lucru rău, nedorit în viaţa societăţii, întrucât atentează la liniştea şi pacea socială, dereglează funcţionarea normală a societăţii, că ele ar juca un rol negativ. A doua părere afirmă contrariul: consideră conflictele drept un lucru normal şi firesc, ba mai mult, asistent sau condrumeţ permanent şi element inalienabil, necesar al relaţiilor sociale (Hobes, Hegel, Marx, Weber) şi care chiar joacă un rol pozitiv în dezvoltarea societăţii. După părerea lui L. Kozer, conflictul în interiorul grupului poate contribui la consolidarea lui, la restabilirea unităţii şi coeziunii lui. Se susţine că rezolvarea contradicţiilor este funcţia obiectivă a conflictelor sociale. Se poate de afirmat că acestea, adică conflictele, dau impulsuri noi dezvoltării, anticipă, adică nu admit stagnarea, aduc ceva nou şi proaspăt în evoluţia societăţii.
O varietate specifică de conflicte şi care incontestabil pot avea şi caracter politic, ori care, după părerea unora, au întotdeauna caracter politic, sunt conflictele internaţionale - conflicte care reflectă starea relaţiilor dintre state. Conflictele internaţionale se reglementează după normele dreptului internaţional. O importanţă deosebită în cadrul lor are principiul neaplicării forţei în rezolvarea litigiilor apărute între state. Statul recunoscut de O.N.U. ca agresor poate nimeri în vizorul sancţiunilor din partea comunităţii internaţionale, iar statul care a fost supus agresiei capătă dreptul la autoapărare. Material pentru meditaţii şi schimb de păreri la seminare pot fi conflictele care s-au declanşat în diferite zone ale Europei Centrale şi de Răsărit după descompunerea U.R.S.S., inclusiv conflictul din Republica Moldova, legat de Transnistria.
Rol important în soluţionarea conflictelor interne joacă normele politice şi juridice ale statului, pe teritoriul căruia au loc acestea. În calitate de măsuri de reglementare a conflictului intern pot fi: dizolvarea organelor neconstituţionale şi tragerea la răspundere a vinovaţilor (instigatorilor), întărirea ordinii publice, înăbuşirea operativă şi eficientă a cazurilor de violenţă, despărţirea (separarea, descleştarea) părţilor adverse, introducerea stării de urgenţă, crearea zonelor sau coridoarelor de securitate ş.a.
Aspectul axiologic al conflictului politic este legat, după părerea unor autori, şi de caracterul lui ideologic. Se susţine, că de care fel n-ar fi conflictul politic: 1) el are o motivaţie politică; 2) este conştientizat de actori (agenţi, subiecţi, părţi) în concepte şi simboluri ideologice; 3) aspectul ideologic joacă un rol organizatoric şi mobilizator în promovarea, recrutarea şi organizarea agenţilor opozanţi (rivali).
Substratul (subtextul) ideologic al conflictelor politice, prealabil nu trebuie nici absolutizat, nici neglijat. Este evident, că lupta politică în mare măsură este şi lupta cuvintelor, noţiunilor de înaltă materie, care diferă de lexicul obişnuit; este vorba de limbajul ideologiei politice, ţesut mai bine şi iscusit sau, viceversa, mai prost, nereuşit, negândit, în cursul de politică internă şi externă a statului dat ş.a.m.d. Contează mult adevărul acestora, corespunderea lor nevoilor şi necesităţilor maselor, compuse, după cum se ştie, din diferite grupuri sociale, etno-naţionale religioase ş.a.m.d., - corespund ele sau nu corespund - nevoilor, intereselor, durerilor părţii majoritare a populaţiei, tendinţelor obiective şi progresiste ale mersului procesului social-istoric.
Terminând tratarea primei întrebări, subliniem, că lupta politică constituie conţinutul de bază a conflictelor politice. Fără a ne clarifica în specificul ei, nu vom putea înţelege esenţa, dinamica, legităţile conflictelor politice. Lupta în acest context este o confruntare a subiecţilor politici, când fiecare din ei tinde spre anumite scopuri, pe care nu le acceptă partea adversă. Lupta politică se manifestă de regulă atunci când: a) existenţa şi acţiunile instituţiilor puterii şi conducerii obşteşti (sociale) este agreabilă pentru o parte a societăţii, pentru unii subiecţi sociali şi neacceptată, nesusţinută, nedorită de altele, adică contravine intereselor lor generale; b) scopurile participanţilor acţiunilor politice diferă radical şi realizarea lor în comun este imposibilă; c) are loc îmbinarea, împletirea, intercalarea celor două situaţii.