Soluţionarea conflictului sau altfel spus depăşirea stării de conflict este nu altceva decât obţinerea înţelegerii pe chestiunea divergentă, dezbătută de participanţi. Practica politică şi specialiştii - conflictologi au elaborat trei tipuri, modele, variante de înţelegeri, sau alt fel zis, acorduri, care-ar ameliora situaţia de conflict: 1) înţelegerea în rezultatul, sau ca urmare, a coincidenţei părerilor părţilor aflate în conflict; 2) înţelegerea în corespundere sau în conformitate cu voinţa legitimată şi morală, autoritatea unei terţe forţe, provenită din exterior; 3) înţelegerea impusă de una din părţile participante în conflict. Aceeaşi specialişti au elaborat un şir de măsuri, operaţiuni, tehnologii prin care se pot soluţiona pe cale paşnică conflictele politice. Acestea includ un rând de factori, - toţi în egală măsură importanţi şi necesari pentru soluţionarea conflictelor politice:
- Factorul instituţional - esenţa lui constă în existenţa în societate a unor mecanisme civilizate de desfăşurare a consultărilor, tratativelor, a căutărilor de decizii reciproc avantajoase, inclusiv a mecanismelor respective în cadrul instituţiilor Puterii (legislative, executive, judecătoreşti, Curtea Constituţională, Arbitrajul ş.a.m.d.)
- Factorul consensual. Acesta presupune existenţa acordului între părţile conflictuale în privinţa a ceea ce ar putea fi sau reprezenta decizia acceptabilă de toţi şi favorabilă pentru toţi;
- Factorul cumulativităţii. Acest factor semnifică, sau înseamnă, că probabilitatea soluţionării paşnice a conflictului depinde de proporţiile, dimensiunile lui: cu cât el este mai mic, minim, neînsemnat, cu atât mai lesne şi pe căi paşnice el poate fi aplanat. Este bine, cu alte cuvinte fiind spus, când conflictul nu se îmbogăţeşte cu noi probleme şi noi participanţi, - ceea ce l-ar face mai complicat, inclusiv şi în ceea ce priveşte depăşirea lui;
- Factorul experienţei istorice. Acesta presupune existenţa unei anumite practici, inclusiv a unor exemple, sau modele, de soluţionare a conflictelor similare (de acest gen). În acest caz un rol mare l-ar putea juca persoanele cu autoritate, stimate, înţelepte;
- Factorul echilibrului (balanţei) forţelor, părţilor antrenate în conflict. În cadrul acestuia se susţine că dacă acestea-s aproximativ egale după posibilitatea aplicării constrângerii, cu siguranţă ele vor căuta posibilităţi de soluţionare pe cale paşnică a conflictului;
- Factorul psihologic. Esenţa acestuia constă în aceea, că în depăşirea stării de conflict foarte mult depinde de figura, personalitatea celora, care dispun de puterea decizională în timpul conflictului.
Fără îndoială, mijlocul de bază de rezolvare a conflictului sunt tratativele, negocierile, căutarea mijlocului de aur, care-ar aranja toate părţile. Acestea se consideră unul din mijloacele cele mai de dorit şi eficiente pentru prevenirea confruntărilor dintre părţi. Unitate de măsură a acestei eficienţe este găsirea soluţiei – consensul, adică, cum am mai spus, mijlocul de aur, care satisface în egală măsură părţile aflate în conflict. Specialiştii disting două sensuri ale termenului consens: îngust (ca modalitate de rezolvare a diferitor certe şi conflicte) şi larg (general-politic), ca înţelegere general - socială, cetăţenească. Se înaintează două principii generale şi fundamentale în aplicarea, utilizarea consensului, sau atingerea lui: 1) susţinerea înţelegerii, la care s-a ajuns de către majoritatea participanţilor la elaborarea ei; 2) lipsa obiecţiilor contra adoptării deciziei măcar din partea unuia din participanţi. Consensul întotdeauna nu înseamnă unanimitate, deoarece pentru a-1 atinge nu se cere coincidenţa absolută sau totală a poziţiilor tuturor participanţilor procesului de negocieri. El presupune numai lipsa obiecţiilor, dezacordurilor directe în ceea ce priveşte adoptarea deciziei neutre, care poate fi de adevărată valoare în depăşirea conflictului sau, cel puţin, în ameliorarea minimă a lui.
Analiza conflictului pe teritoriul fostului spaţiu sovietic demonstrează, că cel mai mare număr de conflicte a avut loc şi, spre regret, mai continuă, sunt legate de următoarele probleme: necorespunderea împărţirii teritoriale a anumitor state, regiuni cu componenţă etnică a populaţiei; inegalitatea unităţilor administrative; distribuirea neproporţională a resurselor economice; disputele istorice vizând teritoriile; discriminarea în unele cazuri a minorităţilor naţionale; distribuirea inadecvată a competenţelor ş. a.
Conflictul din Republica Moldova – care mai este numit şi diferendul din Transnistria - este în mod neunivoc tratat în literatura istorică şi politologică. El s-a declanşat, după câte se ştie, şi a căpătat proporţii din cauza disconfortului social a unei părţi din populaţie – îndeosebi alolingvii de origine rusească - care a însoţit descompunerea imperiului sovietic. Spre regret afirmarea tinerei statalităţi a Republicii Moldova nu i-a aranjat pe mulţi din rândul acestora şi chiar pe nomenclaturiştii de partid şi sovietici din centrul fostului imperiu. El nu poate fi calificat nici ca interetnic, nici ca rezultat al autodeterminării aşa numitei etnii-transnistrene, sau chiar găgăuze, ci ca o reacţie periculoasă a forţelor trecutului la primenirile, care au parvenit în Europa Centrală şi de Răsărit odată cu restructurarea gorbaciovistă. Dominantă a acestui conflict este nu etno-naţionalul, ci politicul, regizat, asistat şi alimentat de Federaţia Rusă, dar realizat prin guvernanţii moldoveni, care s-au rânduit la putere de la anul 1991 încoace.
În cadrul seminarului problema conflictelor îngheţate din fostul spaţiu sovietic poate fi precăutată şi discutată mai detaliat, analizând diverse tehnologii care au fost înaintate până acum, inclusiv în soluţionarea conflictului din Transnistria. Problema atingerii consensului, reîntregirii statului Republica Moldova este una din cele mai acute şi majore la acest segment de istorie a lui.
Reieşind din conţinutul prelegerii date facem următoarele concluzii:
Conflictele politice sunt o varietate de conflicte sociale care apar din cauze atât obiective cât şi subiective.
Caracterul obiectiv al conflictelor politice nu echivalează cu fatalitatea lor, cu inevitabilitatea însoţirii de către ele a dezvoltării societăţii. Dacă Puterea politică observă, descoperă, constată sau intuieşte contradicţiile, le analizează cauzele, propune soluţii acceptate de grupurile sociale, pături, clase etc., se pot instaura relaţii de colaborare şi participare a cetăţenilor în sistemul puterii date, conflictele se anihilează din start.
Dacă totuşi în dezvoltarea socială conflictele devin realitate, politologia propune tehnologii de aplanare a lor, acestea fiind compromisurile şi consensul, care nu admit implicarea structurilor de forţă în soluţionarea lor.