1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Obiectul politologiei cuprinde şi analiza evenimentelor, fenomenelor şi proceselor de pe arena mondială  şi internaţională, care îşi au ecoul lor specific asupra celor ce se petrec în interiorul unor sau altor state. În legătură cu acestea se operează cu noţiunile

„politică externă”, „politică mondială”, „politică internaţională”. Ultima se impune drept politica marilor puteri. Unii autori o califică chiar disciplină aparte care studiază interacţiunea dintre state şi, într- un sens mai larg, funcţionarea sistemului internaţional ca întreg. Ea poate fi concepută şi ca un domeniu multidisciplinar, concentrând laolaltă aspecte internaţionale ale politicii, economiei, istoriei, dreptului şi sociologiei, şi ca o metadisciplină care se axează pe structurile sistemice şi modelele de interacţiune ale speciei umane luate ca întreg. Ea şi-a dobândit propria identitate după primul război mondial. Principalii ei câmpi includ: economia, politica internaţională, organizaţiile internaţionale, politica externă, studii strategice şi cercetări asupra păcii.

Politica internaţională include relaţiile dintre state, totalitatea interacţiunilor lor în cadrul sistemului internaţional. Subiecte ale politicii internaţionale  sunt  nu  numai statele  mari,  dar şi alţi actori (agenţi) colectivi, cum sunt corporaţiile multinaţionale, grupurile transnaţionale şi organizaţiile internaţionale.

Politica mondiala reprezintă totalitatea acţiunilor externe ale subiectelor de bază ale dreptului internaţional. Evident subiecte de bază în cazul dat sunt statele mari ale lumii, marile puteri cu  influenţă majoră pe arena internaţională. Anume ele, mai întâi de toate, sunt ţesătura vie a relaţiilor internaţiunale, de sigur în raport cu alte state - mai mici, mai puţin sau slab dezvoltate, dar care tot participă în viaţa politică internaţională. Subiecţi ai politicii  mondiale sunt deasemenea structurile obşteşti şi internaţionale zonale/regionale, continentale etc., grupări şi alianţe de state - europene, euro-asiatice, africane, latino-americane ş.a. de acest gen, precum şi ONU cu toate instituţiile sale, care prin activitatea la nivel global şi în conformitate cu împuternicirile investite de comunităţile politice respective au o pondere sporită în monitorizarea şi reglementarea proceselor şi evenimentelor care au loc în lume.

Politica externă ţine de activitatea statului concret pe arena internaţională, de relaţiile lui cu alte state. Ea este chemată să reglementeze relaţiile reciproce cu alte state şi popoare, să creeze condiţii favorabile externe pentru rezolvarea problemelor şi sarcinilor sale interne. Este necesar de a nu identifica noţiunile politică mondială şi politică externă. Cea din urmă pe bună dreptate este calificată drept prelungirea, continuarea politicii interne, extinderea ei la relaţiile cu alte state pe diferite căi şi utilizând diferite mijloace.

Aşadar, la general vorbind cursul de politică externă a unui stat este o continuare a politicii sale interne (măcar ca unii autori contestă această concepere a politicii externe). El rezultă din esenţa şi caracterul orânduirii de stat, regimului politic intern. La rândul său politica externă influenţează asupra celei interne, am putea spune o completează. În ultima instanţă ambele rezolvă una şi aceeaşi sarcină asigură menţinerea şi consolidarea sistemului de relaţii sociale şi politice existent în ţara dată, dar pe căi şi cu mijloace specifice: în cazul politicii interne metodele şi tehnologiile aplicate rezultă din faptul că statul deţine monopolul asupra puterii politice, dispunând de mai multe pârghii pentru menţinerea acestei orânduiri, pe când în politica externă şi internaţională lipseşte acel unic centru de putere, aici activează state în principiu suverane, şi respectiv, relaţiile dintre ele se compun din rezultatele tratativelor, negocierilor, acordurilor ş.a.m.d., atingerii a tot felul de compromisuri.

Scopul principal al politicii externe este asigurarea de  condiţii externe din cele mai favorabile pentru realizarea intereselor statului dat, a prosperităţii poporului său. În acelaşi timp politica externă îşi are specificul său, condiţionat de caracterul statelor contemporane, interesele lor, programele, scopurile ş.a.m.d., necoincizând întotdeauna, ceea ce necesită acorduri, articulare cu bunăvoinţa subiecţilor dreptului internaţional, al statelor lumii, numărul cărora întrce circa 200. Asta şi face ca politica externă a oricărui stat concret să fie un lucru deloc simplu,

Politica externă a statului se elaborează în corespundere cu normele constituţionale ale statului dat, dar totodată, trebuie să se ţină cont şi de normele dreptului internaţional. Primatul sau supremaţia în metodica soluţionării chestiunilor dintre cele mai serioase, grele şi grave care pot apărea între diferite state şi care ţin de politica externă, trebuie să revină normelor  dreptului internaţional. Acestea dispun de un potenţial reglementator destul de mare datorită faptului, că în ele este generalizată experienţa întregii comunităţi internaţionale, mai ales din epoca contemporană.

Această experienţă acumulată a omenirii este comprimată în principiile fundamentale ale dreptului internaţional. Acestea se caracterizează prin maximă generalitate tridimensională (1) sunt aplicabile tuturor relaţiilor internaţionale reglementate de dreptul internaţional; 2) sunt rezultatul unui proces de maximă abstractizare şi generalizare a ceea ce este esenţial în întregul sistem al dreptului internaţional public; 3) sunt rezultatul acordului de voinţă al cvasimajorităţii statelor şi se aplică tuturor acestora, inclusiv altor subiecte de drept internaţional). Lor le mai este propriu:

Caracterul de universalitate (sunt consacrate pe calea cutumelor generale sau pe calea tratatelor multilaterale);

Caracterul juridic obligatoriu (care rezulta din conţinutul normativ al principiilor fundamentale);

Se consideră ca au caracter imperativ (sunt norme jus cogens).

Între principiile fundamentale ale dreptului internaţional nu există o ierarhie recunoscută, deşi principiul  suveranităţii  şi egalităţii prezintă  o  importanţă  cu  totul aparte,  precum şi faptul că principiilor fundamentale le mai este proprie calitatea de a fi interdependente, de a se condiţiona reciproc, în sensul că ele constituie un ansamblu unitar, în cadrul căruia respectarea unuia dintre ele, înseamnă respectarea celorlalte, şi pe cale de consecinţă, încălcarea unuia atrage după sine nerespectarea celorlalte principii, provocând grave pericole pentru viaţa internaţională.

Principiile fundamentale au un caracter dinamic: deşi ele prezintă un înalt grad de perenitate, ele nu au un conţinut imuabil, ci evoluează în concordanţă cu dinamica relaţiilor internaţionale, cu dinamica valorilor care la consacră.

Pe parcursul evoluţiei istorice sistemul principiilor se modifică pentru a reflecta aceste transformări, apărând principii noi în funcţie de apariţia unor noi valori care se cer apărate şi consacrate prin ansamblul reglementărilor de drept internaţional. Acestea din urmă subliniază prin conţinutul lor ideatic şi valoric ceea ce trebuie să fie, codificând permanent în conţinutul lor normativ ceea ce este. Aici pot fi menţionate mutaţiile suferite de principiul suveranităţii, sau pe care posibil să le sufere principiul neamestecului în treburile interne.

Principiile susenumerate sunt consfinţite în principal în  astfel de documente: Carta O.N.U. (art.2), Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. din 1970 referitoare la „principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state în conformitate cu Carta O.N.U. (Rezoluţia 2625 din 14 octombrie 1970)”, Actul Final al CSCE de la Helsinki (1975).

Carta O.N.U. conţine următoarele principii: 1) egalitatea suverană a statelor; 2) îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiunilor asumate; 3) reglementarea paşnică a diferendelor internaţională; 4) nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa împotriva integrităţii teritoriale sau a independenţei politice; 5) neamestecul în treburile interne.

Declaraţia de la 1970 le completează cu  următoarele principii: 6) autodeterminarea popoarelor şi 7)cooperarea internaţională.

Actul Final de la Helsinki accentuează alte principii: 8) inviolabilitatea frontierelor; 9) integritatea teritorială; 10) respectarea drepturilor   omului,   aducând   o   serie   de   precizări    referitoare:respectarea drepturilor inerente suveranităţii, caracterul permanent al drepturilor popoarelor de dispune de ele însele.

Şi totuşi practica socială în domeniul relaţiilor internaţionale în ultimul timp devine extrem de complicată încât  necesită tehnologii neordinare. Nu de fiecare dată prevederile dreptului internaţional garantează soluţionarea cutării sau cutării chestiuni. Este trist când unele state se retrag din nişte tratate internaţionale de importanţă majoră pentru securitatea europeană şi mondială.

Politica externă este promovată de mai multe subiecte statale Şeful statului, Parlamentul (Comisia respectivă), Guvernul (în special ministerul de resort), Ambasadele şi Consulatele statului respectiv în alte ţări, reprezentanţele aceluiaşi stat pe lângă organizaţiile internaţionale, - fiecare dintre acestea avându-şi împuternicirile concrete, dar toate împreună sunt chemate să reprezinte şi să promoveze interesele propriului stat în relaţiile cu organismele internaţionale.

Actor important a politicii externe este şi diplomaţia populară, care poartă un caracter neoficial, acestea sunt diferite asociaţii non politice (exemplul „Dacia” în RM), ale oamenilor de creaţie (savanţilor, scriitorilor), organizaţii feministe, de tineret, pacifiste etc. chiar imigranţii, mai ales cei organizaţi şi legali care se aranjează la munci peste hotare provizoriu sau îşi schimbă reşedinţa în alte ţări… Toţi în ansamblu creează imaginea plenară despre ţara de origine, nivelul culturii şi democraţiei, competenţele şi profesionalismul lucrătorilor ş.a.m.d. contribuie la cunoaşterea şi apropierea dintre ţări şi popoare.

Activitatea din cadrul politicii externe din totdeauna suportă influenţa mai multor factori, dar mai ales al partidelor politice care  se află la putere de oarece ele sunt implicate în chestiunile statului într-o măsură mai mare sau mai mică determină linia politicii lui externe. De aici rezultă, că politica oricărui stat sau comuniuni de state (europene, africane, latino-americane etc.) pe arena internaţională este condiţionată de interesele forţelor social-politice care domină în societate, adică forţelor care deţin puterea.

Ciocnirea diverselor interese, exponenţi ai cărora sunt forţe politice diametral opuse pe arena internaţională a condus  pe parcursul istoriei la presiune politică şi economică a unor state asupra altora, la susţinerea reacţiei interne, organizarea  diversiunilor de tot felul, organizarea comploturilor, loviturilor de stat şi altora. Istoria politică generalizată a lumii demonstrează că în lume au fost  şi există state pacifiste, state neutre (nealiniate) şi state războinice – focare de nelinişti în diferite zone sau regiuni ale lumii şi poate chiar focare de război (rece sau civil). Aceeaşi istorie confirmă că nu poate fi răsturnată sau descurajată setea unor state de a fi sau a deveni supraputeri – fie zonale, fie continentale, sau mondiale, de a domina lumea. În diferite perioade istorice liderii de acest gen se rânduiau datorită combinaţiilor de circumstanţe, însă in secolele XX şi XXI, odată cu progresele înregistrate în industria de  război, cu  intenţiile tot mai multor state de a-şi asigura o securitate mult  mai trainică,  prin a stăpâni, a intra în posesia celor mai performante tehnologii de omucidere, gândul la dominaţie mondială este extrem de periculos, dacă nu chiar criminal. De aceea sarcina fundamentală a politicii externe, a tuturor statelor s-ar cuveni sa fie dezvoltarea cooperării şi colaborării în scopuri paşnice şi creative, construirea unei astfel de reţele de relaţii internaţionale, care ar exclude violenţa şi războaiele din arsenalul de mijloace chemate să le asigure interesele şi securitatea. Într-o astfel de situaţie nici o ţară nu poate pretinde la o securitate mai garantată decât celelalte: securitatea trebuie să fie internaţională, adică numai generală, universală – adică a tuturor statelor – mari şi mici, bogate şi sărace, dezvoltate şi mai puţin dezvoltate.

Politica externă a oricărui stat se cuvine să reiasă din conştientizarea interdependenţei, interacţiunii, unităţii şi diversităţii lumii, ţărilor şi popoarelor care constituie bogăţia ei, să contribuie la triumful valorilor general-umane – vieţii, păcii, colaborării, progresului, umanismului.

În timpurile noastre sporeşte ca niciodată rolul şi importanşa soluţionării problemelor globale şi regionale - pacea şi securitatea, ecologia, terorismul, SIDA , gripa aviară etc. ; în acesată direcţie se impun nu numai acţiuni coordonate ci şi o anumită corectare, reorientare a politicii interne a statelor. Prin aceasta politica externă  o consolidează, întăreşte pe cea internă şi în acelaşi timp o nivelează, aducând-o într-o mai mare sau mai mică corespundere cu realităţile internaţionale, legităţile şi criteriile dezvoltării mondiale.

Din cele expuse mai sus rezultă că fiecare dintre state trebuie să exploreze la maximum atât potenţialul său intern cât şi   legăturile cu întreaga comunitate internaţională pentru a face faţă tuturor cerinţelor şi provocărilor, mai ales, legate de complicatele şi controversatele procese ale globalizării.

În toate statele contemporane, deşi în măsură diferită se manifestă tendinţe contrarii – centripete ăi centrifuge: pe de o parte, dezvoltarea legăturilor economice, factori internaţionali de  diferit gen forţează, împing statele către centralizare, iar pe de alta – mai ales la sfârşitul secolului XX s-au activizat forţele centrifuge, atestându-se o nemaivăzută activizare a politicii regionale şi locale. Fiecare dintre state trebuie să răspundă la această provocare, să-şi găsească propria sa doză de centralizare şi concomitent prin distribuirea cât mai proporţională a puterii, să lărgească sfera participării politice a membrilor societăţii, să apropie guvernul de popor, să ridice nivelul activismului civic şi politic al cetăţenilor pentru a-şi atinge cu succes scopurile.

Pentru contemporaneitate este extrem de important ca politicile - internă, externă şi internaţională - prin întregul lor ansamblu de subiecţi şi conţinuturi să armonizeze, să nu aibă contradicţii antagoniste între ele, să se ghideze de interesele general umane, să asigire viaţa, pacea şi stabilitatea, bunăstarea şi prosperitatea tuturor oamenilor.

Loading...