În România s-au manifestat atât liberalismul clasic, mai ales în a doua jumatate a secolului al XIX-lea, cât si neoliberalismul în perioada interbelica.
Idei liberale au existat în societatea româneasca înca înainte de 1848 în programele unor societati politice secrete, grupari conspirative si societati culturale, care urmareau emanciparea politica, economica si culturala a tarii. Dupa formarea Partidului Liberal, personalitatile partidului sau ale factiilor si disidentilor au sustinut diferite variante ale liberalismului. Liberalii guvernamentali (1876-1888) erau sustinatorii proprietatii individuale si ai constiintei dreptului de proprietate, încercând sa întareasca proprietatea mijlocie rurala, sa satisfaca si interesele arendasirii si ale acelei parti a mosierimii, integrate partial în evolutia capitalista a economiei. Pe plan politic erau sustinatorii sistemului electoral al colegiilor si al votului censitar. Fie ca se autointitulau guvernamentali moderati, radicali, democrat-radicali, aceste grupari liberale militau pentru dezvoltarea industriei, a institutiilor bancare si financiare, pentru promovarea protectionismului, dezvoltarea agriculturii si îmbunatatirea situatiei taranilor. Existau însa deosebiri de nuanta între unele factiuni, spre exemplu, gruparea liberala democrat-radicala, condusa de Gh. Panu, considera, în 1884, ca este necesara abandonarea principiului neinterventiei statului în reglementarea problemelor economice si elaborarea unei legislatii care sa amelioreze conditiile de viata si de lucru ale muncitorilor.
Într-o conferinta din 1928 privind doctrina liberala, I. Gh. Duca afirma ca liberalismul român a plecat de la formula "laisser faire, laissez passer...", ajungând la interventionismul statal în viata economica si sociala. Interventionismul statal constituie, dupa parerea sa, atât o conditie a progresului, cât si un mijloc de înlaturare a anarhiei. Liberalismul absolut, spunea el, era o necesitate în vremurile de organizare economica a statelor. Pe masura ce organizarea se desavârsea, viata interna si raporturile internationale au devenit mai complexe, a fost necesara limitarea fortelor în joc, astfel ca din îngradirea si a unora si a altora sa se ajunga la posibilitatea dezvoltarii normale a tuturor.
Documentul oficial de nastere a neoliberalismului român îl reprezinta Constitutia din 1923, afirma sociologul si economistul st. Zeletin. Constitutia, spune el, pleaca de la doua puncte de vedere care alcatuiesc esenta neoliberalismului, si anume, interventia puterii de stat si conceptia despre libertatile individuale ca "functii sociale", ca drepturi acordate de stat în masura în care interesele acestuia o îngaduie. I. Gh. Duca subliniaza ca, în domeniul proprietatii, liberalismul român a plecat de la ideea clasica a proprietatii sacre si inviolabile, ajungând la formula proprietatii "functie sociala" din care au iesit exproprierea si nationalizarea subsolului. Exproprierea, afirma el, este o formula de progres social, credincioasa si principiului doctrinei liberale, fiind o noua reparatie a proprietatii, si nu nimicirea ei. M. Popovici, membru al Partidului National Ţaranesc, arata ca exproprierea nu poate fi justificata de liberali, sustinându-se ca face parte din doctrina liberala. Esenta principiului liberalismului consta în apararea proprietatii, si nu în exproprierea ei, afirma M. Popovici.
În perioada interbelica, liberalismul român a actionat pentru aplicarea doctrinei "prin noi însine", pentru limitarea penetratiei capitalului strain, pentru interventia statului în viata economica si sociala, interventie care ar fi dus la democratizarea societatii românesti.
Doctrina liberala, sub diferitele sale forme, începe sa aiba un rol din ce în ce mai însemnat si în tarile est-europene dupa prabusirea sistemului comunist, inclusiv în România. Acest lucru este reclamat atât de necesitatea reconstructiei unor institutii democratice, cât si de tranzitia la economia de piata. În aceasta situatie noua nu este posibila, însa, o reactualizare a liberalismului clasic. Principiile liberalismului clasic se îmbina cu cele ale interventionismului statal în unele domenii si cele ale liberalismului social, care vizeaza protejarea categoriilor sociale defavorizate. Trebuie mentionat ca doctrina liberala, ca si alte doctrine, au fost în atentia activitatii unor partide, pe baza careia acestea îsi elaboreaza platformele si programele politice.