1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

1. Definiţie şi încercări de codificare

În cazul în care persoanele fizice, în calitatea lor de organe ale statului sau în situaţii asimilate, respectiv de persoane private, săvârşesc infracţiuni internaţionale (atunci când decid, ordonă sau execută, respectiv săvârşesc fapte/acte care sunt incriminate şi pedepsite de dreptul internaţional), alături de angajarea răspunderii internaţionale a statului (în primul caz) este angajată şi răspunderea penală a persoanelor respective, în cadrul aşa numitului drept internaţional penal.

După constante şi repetate eforturi de codificare, Comisia de Drept Internaţional a adoptat, în 1996, un Cod al Crimelor contra Păcii, Securităţii și Umanităţii, care prevede că:

  • aceste crime sunt: crima de agresiune, crima de genocid, crimele contra umanităţii, crimele contra personalului ONU şi personalului asociat, crimele de război;
  • aceste crime sunt pedepsibile chiar dacă ele nu sunt incriminate în dreptul naţional al unui stat interesat sau implicat;
  • răspunderea individului pentru aceste crime nu afectează răspunderea statului în cauză, iar ordinul guvernamental sau al superiorului ierarhic nu-l exonerează de răspunderea penală, putând fi însă considerat ca motiv de diminuare a pedepsei;
  • superiorul ierarhic răspunde, de asemenea, dacă subordonatul său a săvârşit o astfel de crimă, în cazul în care avea cunoştinţă sau putea cunoaşte aceasta şi nu a luat toate măsurile necesare pentru a împiedica sau reprima săvârşirea;
  • calitatea oficială, inclusiv cea de şef de stat sau de guvern, nu este exoneratoare de răspundere penală;
  • statele sunt invitate să ia măsurile necesare pentru stabilirea competenţelor lor pentru judecarea şi pedepsirea crimelor internaţionale, fără a se prejudicia competenţa Curţii Penale Internaţionale.

 

2. Infracţiunile internaţionale

Crimele contra păcii: plănuirea, pregătirea, dezlănţuirea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui război cu violarea tratatelor, a garanţiilor sau acordurilor internaţionale sau participarea la un plan deliberat sau la un complot pentru săvârşirea uneia din aceste fapte.

Crimele contra umanităţii: asasinatul, exterminarea, ducerea în robie, deportarea sau orice act inuman comis împotriva populaţiilor civile înaintea sau în timpul războiului, precum şi persecuţiile cu caracter politic, rasial, religios, cultural sau social; oricare dintre următoarele acte, atunci când sunt comise ca parte a unui atac larg răspândit sau sistematic, îndreptat împotriva oricărei populaţii civile: crimă; exterminare; ducere în sclavie; deportare sau transfer forţat de populaţie; detenţie sau altă privare severă de libertate fizică, cu violarea normelor fundamentale de drept internaţional; tortură; viol, sclavaj sexual, prostituţie forţată, sarcină forţată, sterilizare forţată şi orice altă formă de violenţă sexuală comparabilă ca gravitate; persecuţie împotriva oricărui grup sau colectivitate identificabile din motive politice, rasiale, naţionale, etnice, culturale, religioase, de sex sau din alte motive universal recunoscute ca de neacceptat, conform dreptului internaţional; dispariţia forţată a persoanelor; alte acte inumane cu caracter similar, care produc cu intenţie mari suferinţe sau vătămări grave sănătăţii corporale, fizice sau mintale.

Crima de genocid face parte din categoria crimelor contra umanităţii: acţiuni comise cu intenţia de a extermina în întregime sau parţial un grup naţional, etnic, social sau religios, constând în exterminarea fizică a membrilor grupului, vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor grupului, supunerea grupului în mod intenţionat, la condiţii de existenţă care ar duce la distrugerea lui fizică, parţială sau totala, măsuri care urmăresc împiedicarea naşterilor în cadrul grupului, transferul forţat de copii de la un grup la altul.

Crimele de război: violarea normelor şi obiceiurilor războiului, cuprinzând asasinatul, relele tratamente şi deportarea pentru muncă forţată sau în orice alt scop a populaţiei civile din teritoriile ocupate, asasinarea sau relele tratamente aplicate prizonierilor de război sau persoanelor aflate pe mare, executarea ostaticilor, jefuirea bunurilor publice sau private, distrugerea sau devastarea nejustificate de exigenţe militare etc.

Alte infracţiuni internaţionale, pe care statele s-au angajat să le incri­mineze şi să le pedepsească în ordinea juridică internă printr-o serie de convenţii internaţionale:

- sclavajul şi traficul cu sclavi,

  • traficul de stupefiante,
  • comerţul cu femei şi copii,
  • difuzarea de publicaţii pornografice,
  • falsificarea de monedă,

- pirateria,

- terorismul internaţional.

 

3. Jurisdicţia penală internaţională

Crearea unor instanţe internaţionale competente să judece pe indivizii răspunzători de săvârşirea de infracţiuni internaţionale importante este un deziderat vechi al societăţii internaţionale.

Încă din 1875, elve­ţianul Moynier propunea constituirea unui tribunal din 5 judecători care să jude­ce crimele contra dreptului ginţilor.

De asemenea, prin Tratatul de la Versailles (art. 227) se instituia un tribunal interaliat pentru judecarea împăratului Wilhelm al II-lea pentru „ofensele aduse moralei internaţionale şi forţei sfinte a tratatelor”, care însă nu şi-a îndeplinit mandatul datorită refuzului de către Olanda de a-l extrăda pe fostul monarh.

În 1937, Societatea Naţiunilor a iniţiat o Convenţie pentru crearea unei Curţi Penale Internaţionale competentă pentru judecarea actelor teroriste, dar care nu a fost ratificată de nici un stat.

Singurele exemple eficiente de astfel de instanţe au fost tribunalele militare internaţionale de le Nuernberg şi Tokio, cu caracter ad-hoc, cu competenţa de a judeca crimele contra păcii, umanităţii şi de război.

Paşi importanţi în direcţia stabilirii Curţii Penale Internaţionale cu caracter permanent s-au făcut prin înfiinţarea tribunalelor penale internaţionale ad-hoc pentru fosta Iugoslavie şi Ruanda-Burundi:

  1. a) Tribunalul Internaţional pentru Judecarea Persoanelor Responsabile pentru Violări Grave ale Dreptului Internaţional Umanitar pe teritoriul Forţei Iugoslaviei a fost creat prin Rezoluţia nr. 827/28 mai 1993 a Consiliului de Securitate ONU cu scopul de a judeca aceste persoane pentru faptele amintite, comise pe teritoriul fostei Iugoslavii începând cu 1 ianuarie 1991.
  2. b) Tribunalul Internaţional pentru Judecarea Persoanelor Responsabile pentru Genocid şi alte Violări Grave ale Dreptului Internaţional Umanitar Comise pe Teritoriul Ruandei şi a Cetăţenilor Ruandezi Responsabili pentru Genocid şi alte Violări Grave Comise pe Teritoriile Statelor Vecine între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1994, a fost creat prin Rezoluţia nr. 995/ 8 noiembrie 1994 a Consiliului de Securitate ONU ca urmare a morţii a aproape un milion de persoane în regiunea menţionată din Africa.

Eforturile însă au continuat. Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluţia nr. 49/53 decembrie 1994 a decis stabilirea unui comitet ad-hoc pentru examinarea aspectelor substanţiale şi administrative legate de crearea unei Curţi Penale Internaţionale cu caracter permanent, cât şi examinarea măsurilor necesare pentru organizarea unei conferinţe internaţionale de plenipotenţiari care să adopte o Convenţie privind crearea acesteia.

 

4. Curtea Penală Internaţională

Statutul Curţii Penale Internaţionale (CPI) a fost adoptat la 17.07.1998 de către Conferinţa Diplomatică a Plenipotenţiarilor, organizată la Roma (15 iunie - 17 iulie 1998).

Conform prevederilor sale, documentul a intrat în vigoare în prima zi a lunii următoare împlinirii celor 60 de zile de la data depunerii celui de-al 60-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare la 1 iulie 2002.

Tratatul nu a fost nici semnat, nici ratificat de câteva ţări importante, precum SUA, Rusia, China, Israel şi Irak. De fapt, SUA şi Israelul au semnat iniţial tratatul însă au anunţat ulterior că îşi retrag semnătura. Pe 8 septembrie 2000 Republica Moldova a semnat Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale.

La Statut nu se pot face rezerve, în timp ce amendamente nu se pot efectua decât după şapte ani de la intrarea sa în vigoare (cu excepţia unor modificări de ordin exclusiv instituţional ale unor articole enumerate exhaustiv în art. 122).

Sediul Curții este stabilit la Haga.

Jurisdicţia CPI: asupra celor mai grave crime ce privesc comunitatea internaţională în ansamblul său, fiind considerată ca fiind complementară jurisdicţiilor penale naţionale.

Jurisdicţia Curţii se referă la crima de genocid, crimele contra umanităţii, crimele de război şi crima de agresiune. Curtea nu poate judeca decât crime comise ulterior intrării în vigoare a Statutului.

Curtea poate fi sesizată (prin Procurorul său) de către un stat parte, de către Consiliul de Securitate al ONU sau din oficiu.

Curtea nu are jurisdicţie asupra persoanelor sub 18 ani la momentul săvârşirii crimei. Capacitatea oficială (inclusiv de şef de stat sau guvern sau membru în guvern sau în parlament) nu este relevantă pentru exonerarea de răspundere.

Curtea are personalitate juridică internaţională şi capacitatea juridică necesară pentru exercitarea funcţiilor şi îndeplinirea obiectivelor sale, pe teritoriul oricărui stat parte şi, prin acord special, al oricărui alt stat.

Structura CPI: Prezidiul, Secţiunea de Apeluri, Secţiunea de Judecată şi Secţiunea de Pre-judecată, Oficiul Procurorului şi Registratura.

 Cei 18 judecători sunt aleşi de către Adunarea statelor părţi, prin vot secret, dintre candidaţii propuşi de state, având o competenţă recunoscută în drept penal şi procesual penal, precum şi experienţă relevantă în calitate de judecător, procuror, avocat, respectiv în domeniul dreptului internaţional umanitar şi drepturilor omului. În alegerea judecătorilor se mai au în vedere reprezentarea principalelor sisteme de drept ale lumii, reprezentarea geografică echitabilă şi o reprezentare echili­brată între femei şi bărbaţi. Perioada mandatului este de nouă ani, la fiecare trei ani procedându-se la reînnoire a unei treimi din judecători. Judecătorii sunt independenţi şi au obligaţia de a nu se angaja în activităţi care pot interfera cu funcţiile lor jurisdicţionale sau care pot afecta încrederea în independenţa lor.

Preşedintele şi cei doi vicepreşedinţi alcătuiesc Prezidiul, fiind aleşi cu majo­ritate absolută de către cei 18 judecători.

Procurorul şi Procurorii adjuncţi formează Oficiul Procurorului, care răs­punde de conducerea urmăririi şi trimiterea în judecată în faţa Curţii, neputând cere sau primi instrucţiuni din surse externe.

Pedepsele pe care le poate acorda Curtea sunt fie detenţie pentru un număr de ani care nu poate depăşi 30 de ani, detenţie pe viaţă în cazuri de extremă gravitate şi, suplimentar detenţiei, amenzi şi confiscarea proprietăţilor şi bunurilor rezultate direct sau indirect din crimă, fără prejudicierea terţilor de bună-credinţă.

Statele părţi au obligaţia generală de a coopera şi a acorda asistenţă judiciară. Solicitările de cooperare se transmit de către Curte pe canale diplomatice statelor părţi şi/sau interpol-ului sau unor alte organizaţii regionale implicate. Solicitările se mai pot adresa şi statelor care nu sunt părţi, pe baza unor aranja­mente ad-hoc; în cazul în care acestea nu doresc să coopereze, Curtea poate informa Adunarea statelor părţi sau Consiliul de Securitate al ONU, pentru luarea măsurilor necesare. Solicitările se pot referi la: arestarea şi predarea persoanelor urmărite; identificarea persoanelor; luarea de mărturii; acumularea de probe etc.

Loading...