Categorie: Drept
Accesări: 263
  1. Caracteristica contravenţiei

Orice formă a răspunderii juridice, inclusiv a celei contravenţionale, decur­ge în mod obiectiv din săvârșirea unei fapte ilicite, care naşte dreptul statului de a aplica sancţiunea prevăzută de norma juridică încălcată şi obligaţia făptuitorului de a suporta consecinţele faptei comise.

Fapta juridică generatoare de răspundere contravenţională este con­travenţia care reprezintă un fenomen complex avînd următoarele aspecte: material, uman, social, moral-politic şi juridic. Ştiinţa dreptului contravenţional se ocupă numai de aspectul juridic.

Conform art. 10 CC - Constituie contravenţie fapta (acţiunea sau inacţiunea) ilicită, cu un grad de pericol social mai redus decât infracţiunea, săvârșită cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege, este prevăzută de Codul contravenţional şi este pasibilă de sancţiune contravenţională.

Elementele (trăsăturile) contravenţiei sunt:

  1. caracterul ilicit al faptei;
  2. caracterul antisocial al faptei;
  3. culpabilitatea faptei (vinovăţia);
  4. prevederea de către legislaţie a răspunderii pentru fapta dată.

În lipsa a cel puţin unuia dintre aceste elemente fapta nu poate fi calificată drept contravenţie.

  1. O trăsătură importantă caracteristică contravenţiei este ilicitul. Întrucât faptele contravenţionale produc o dezorganizare a sistemului de raporturi sociale, ele au un caracter dăunător şi sunt interzise prin acte juridice. Pentru ca fapta (acţiunea sau inacţiunea) social periculoasă să constituie o contravenţie, ea trebuie să fie prevăzută de legea contravenţională (norma materială a Codului contravenţional). Contravenţionalizarea şi decontravenţionalizarea faptei sociale concrete ţin de competenţa legiuitorului. Odată cu prevederea faptei în legea contravenţională, ea obţine o formă juridică, devine o categorie contravenţională cu toate consecinţele ce decurg din acest statut.
  2. Caracterul antisocial al faptei contravenţionale constituie temeiul real al răspunderii contravenţionale. Prin faptă contravenţională se înţelege manifestarea exterioară a comportamentului unei persoane sub formă de acţiune sau inacţiune social periculoasă.
  3. Următoarea trăsătură caracteristică a contravenţiei este culpabilitatea. Simpla constatare a prevederii faptei social periculoase în legea contravenţională nu este suficientă pentru calificarea acesteia drept contravenţie. O asemenea calificare poate fi dată numai în măsura în care fapta a fost săvârșită cu vinovăţie. Atât acţiunea, cât şi inacţiunea social periculoase prevăzute în lege trebuie să reprezinte o manifestare psihică conştientă şi volitivă a persoanei. Astfel făptuitorul poate fi supus răspunderii contravenţionale numai pentru fapte săvârșite cu vinovăţie (art. 14 CCRM).

Ca orice faptă contrară ordinii de drept, contravenţia constituie o manifestare a conduitei umane exteriorizată în cadrul social, adică o acţiune umană realizată sub controlul voinţei şi raţiunii, în condiţiile în care făptuitorul avea libertatea de a alege această conduită negativă în raport cu ordinea de drept. Existenţa acestei posibilităţi de alegere, ca realitate obiectivă, fundamentează vinovăţia subiectului care comite acţiunea respectivă.

  1. Contravenţia fără pedeapsă nu are sens juridic contravenţional. În partea specială a CCRM sancţiunile tuturor normelor juridice materiale conţin limitele pedepsei contravenţionale pasibile de aplicare. Numai prin stabilirea pedepselor pentru săvârșirea contravenţiilor legea contravenţională îşi atinge scopurile prevăzute în art. 2 din CCRM – de a ocroti personalitatea, drepturile şi interesele legitime ale persoanelor fizice şi juridice, proprietatea, orânduirea de stat şi ordinea publică, precum şi de a depista, preveni şi curma contravenţiile, de a lichida consecinţele lor, de a contribui la educarea cetăţenilor în spiritul respectării întocmai a legilor.

2.Clasificarea contravenţiilor

Ca instituţie juridică de bază a dreptului contravenţional contravenţia poate avea diverse varietăţi. Cunoaşterea lor este necesară pentru încadrarea juridică corectă a faptei comise (constatarea dacă fapta comisă constituie o contravenţie).

Potrivit fazelor desfăşurării activităţii contravenţionale, în funcţie de etapa în care se află sau la care s-a oprit activitatea respectivă, pot fi deosebite următoarele varietăţi (forme, tipuri) de contravenţii:

  1. contravenţia continuă (art. 11 CCRM);
  2. contravenţia prelungită (art. 12 CCRM);
  3. tentativa (art. 13 CCRM),
  4. contravenţia consumata.
  5. Contravenţie continuă se consideră fapta care se caracterizează prin săvârșirea neîntreruptă, timp nedeterminat, a activităţii contravenţionale (art. 11 CCRM). Contravenţia continuă se consumă în momentul încetării acţiunii sau inacţiunii contravenţionale sau al survenirii unor evenimente care împiedică această activitate. În cazul contravenţiei continue nu există pluralitate de contravenţii.

Contravenţia continuă se caracterizează prin faptul că latura obiectivă a acesteia constă într-o acţiune (inacţiune) care durează în timp în mod natural, până la încetarea activităţii contravenţionale. (de exemplu, păstrarea ilegală de substanţe narcotice sau de alte substanţe psihotrope în cantităţi mici (art. 85 CCRM).

  1. Contravenţie prelungită se consideră fapta săvârșită cu o unică intenţie, caracterizată prin două sau mai multe acţiuni şi/sau inacţiuni contravenţionale identice comise cu un singur scop, alcătuind în ansamblu o contravenţie (art. 12 CCRM). Această contravenţie se consumă în momentul săvârșirii ultimei acţiuni contravenţionale sau al ultimei omisiuni în cazul inacţiunii.

Contravenţia este prelungită în cazul în care subiectul răspunderii contravenţionale săvârșește, la diferite intervale de timp, dar pentru realizarea unui scop unic, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare aparte, conţinutul aceleiaşi contravenţii. Acţiunile distincte din care se compune contravenţia prelungită consumată sunt considerate numai ca etape, faze ale contravenţiei finale.

Pentru ca o contravenţie să fie considerată prelungită ea trebuie să întrunească următoarele condiţii:

În ceea ce priveşte prima condiţie, sensul juridic al noţiunii de acţiune (inacţiune) trebuie înţeles într-o accepţiune mai largă, sub aspectul realizării unei activităţi contravenţionale, reluate de făptuitor, fiind necesară săvârșirea a cel puţin două acţiuni, care, împreună, alcătuiesc o singură contravenţie.

Cea de-a doua condiţie constă în faptul că activităţile materiale săvârșite la diferite intervale de timp, pentru a se integra în contravenţia prelungită, trebuie să fie comise în vederea atingerii unui scop unic. Intenţia unică a făptuitorului trebuie să cuprindă, sub aspect intelectiv, previziunea desfăşurării eşalonate, pe etape, a întregii activităţi contravenţionale, care va constitui o contravenţie unică.

Determinarea unităţii scopului acţiunii contravenţionale, ca proces psihic, presupune prezenţa unei intenţii strict determinate, comiterea acţiunilor prin metode şi procedee identice, neintervenirea unor obstacole neprevăzute, care să fi determinat modificarea scopului şi care ar putea indica asupra mai multor activităţi contravenţionale distincte.

Cea de-a treia condiţie, alături de săvârșirea a mai multor acţiuni (inacţiuni) contravenţionale identice, efectuate cu acelaşi scop, prevede şi unitatea de subiect, adică săvârșirea contravenţiei de una şi aceeaşi persoană.

În literatura de specialitate se disting două tipuri ale tentativei de contravenţie: consumată şi neconsumată.

Tentativa consumată are loc atunci când făptuitorul a comis toate acţiunile (inacţiunile) pe care le considera necesare pentru a săvârși contravenţia, însă rezultatul n-a survenit din cauze independente de voinţa lui.

Tentativa neconsumată are loc atunci când făptuitorul n-a comis toate acţiunile (inacţiunile) pe care le considera necesare pentru obţinerea rezultatului contravenţional dorit.

Sub aspect obiectiv, tentativa reprezintă, în primul rând, un început de executare a acţiunii îndreptate nemijlocit împotriva valorii sociale ocrotite de dreptul contravenţional. Făptuitorul, prin diverse metode, atentează la obiectul concret şi creează un pericol real de a-i cauza o daună, iar în unele cazuri chiar îi cauzează o anumită daună.

O altă trăsătură a aspectului obiectiv al tentativei constă în faptul că acţiunea începută nu şi-a produs efectul din cauze independente de voinţa făptuitorului. Aceste cauze se constituie din împrejurări apărute contrar voinţei făptuitorului, care întrerup acţiunile şi fac imposibilă continuarea lor sau care înlătură producerea rezultatului.

Tentativa, sub aspect subiectiv se distinge prin caracterul intenţionat al faptei (practic - intenţia directă).

În funcţie de caracterul intenţionat al tentativei şi al cauzelor ce înlătură producerea rezultatului, tentativa poate apărea sub formă de tentativă asupra unui obiect nul sau de tentativă cu mijloace nule.

Tentativa cu mijloace nule survine în cazul în care consumarea contravenţiei nu a fost posibilă din cauza insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite.