Caracterul fluctuant și dinamic al raporturilor dintre justiție și puterea politică, reflectate în ceea ce numim justiția politică, precum și intensitatea perturbărilor aduse în organizarea și funcționarea justiției contemporane, explică într-o mare măsură insuficiența (iar la noi, absența totală) a lucrărilor științifice în privința acestei probleme.
Aceste insuficiențe sunt de diferite tipuri: cea mai importantă pare a fi, caracterul pur analitic al studiilor privind raporturile dintre puterea politică și justiție, reflectate în justiția politică, studii reduse, de obicei în doctrină la o simplă descriere a organizării și a prevederilor jurisdicțiilor specifice și rupte complet de realitatea istorică și socială, astfel că problema de a ști ce a dat naștere acestor organizări și proceduri, ce le-a făcut să dăinuiască sau din ce motiv au dispărut sau dispar, a fost pierdută din vedere. Într-o asemenea manieră de cercetare, norma de drept este considerată ca emanând de la o autoritate suverană, capabilă să aleagă după cum îi convine organizarea justiției, fără să țină seama de necesitatea istorică ce i-a permis să fie ceea ce este și să facă ceea ce face.
Există un curent de gândire potrivit căruia legea raportului de cauzalitate precum și corelatiile sau tendințele fenomenului nu au importanță, ci numai “natura permanentă” a omului este cea care decide: “soluționarea problemei criminalității politice se reduce- în acest caz- la realizarea unui echilibru între două instincte puternice ale naturii umane, cel al dorinței de libertate și cel al dorinței de a domina”. Prima aspirație conduce la anarhie și dezintegrare, a doua la tiranie și la teroare.24 De multe ori, se admite tacit că problema de fond a justiției politice tinde să se rezume la o problemă de psihologie individuală sau colectivă. Acest refuz de a întemeia analiza pe legea cauzalității, explică între altele, judecățile de valoare ce se regăsesc în unele studii privind relația dintre politică și justiție, de tipul “arbitrariul vechiului regim” sau “greaua moștenire”, învinuiri ce țin, de fapt, de o pretinsă superioritate a sistemului de valori al noului regim față de cel vechi. Am mai putea adăuga la aceste insuficiențe și faptul că lucrările juridice referitoare la justiția politică sunt rare și, în plus, problema a fost cel mai adesea studiată doar din punctul de vedere al penalistului.
Este recunoscut faptul că acestei probleme trebuie să i se consacre mai multă atenție de către institutele de cercetări juridice și politice, de către juriști sau politologi deoarece ea prezintă un mare interes.
În primul rând, o importantă parte a istoriei are loc la bara Tribunalelor și în toate perioadele decisive ale evoluției societăților s-a pus în discuție raportul dintre puterea politică și justiție, au apărut procesele politice și s-a invocat politizarea justitiei.
În al doilea rând, justiția politică poate juca rolul de “revelator” al nivelului de civilizație juridică atins de comunitatea politică, semnalând adevăratul raport dintre puterea politică și puterea judecătorească.
Justiția politică este o justiție care apare în momentele de criză ori în situații de tensiune, când realitatea momentului face să fie “sparte“ aparențele. Dreptul justiției politice constituie o oglindă fidelă a instituțiilor politice și sociale, a obiceiurilor și a ideilor morale ale unui popor. El reflectă în mod deosebit ideile fundamentale care, la o anumită epocă și într-o anume societate, guvernează relațiile individuale față de grupul social și relațiile între grupurile sociale.[1] [2]
Starea raportului dintre puterea politică și justiție face să apară și natura și mișcarea profundă a legislației, a dreptului însuși. Or, dreptul este o luptă, este obiectul sau produsul unei lupte politice, dar în același timp și un instrument al acestei lupte.
În perioadele de calm relativ, de normalitate, dreptul obișnuit ar trebui să fie suficient, dar când intervin crize, transformări mai mult sau mai puțin profunde, acest drept este depășit de evenimente, care impun elaborarea de numeroase texte care guvernează organizarea și funcționarea justiției în relația cu puterea politică (apar infracțiuni noi și jurisdicții noi, pedepsele sunt modificate și întărite, procedurile sunt modificate etc). Totuși, legiuitorul nu poate prevedea totul, totdeauna lipsește o verigă în rețeaua de legi adoptate în slujba puterii politice și atunci jurisprudența trebuie să realizeze o legătura cât mai adecvată între fapte, cazul concret, legislație și dreptul existent. La rândul ei jurisprudența este repede depășită, iar legiuitorul trebuie să intervină din nou, astfel că, sub presiunea necesității se constituie o legislație fragmentată, făcută din retușări succesive.
Aceste aspecte care fac din relația politică-justiție o problemă extrem de importantă, impun amplificarea cercetărilor în acest domeniu concomitent cu descifrarea unei orientări metodologice eficiente.
Cercetările privind relația dintre puterea politică și justiție, în general, dar în special cele cu privire la justiția politică, pot urma orientări foarte diferite, în funcție de concepția dreptului (legislației) analizat.
Dreptul poate fi conceput ca emanând de la o sursa supranaturală sau de la ratiune. Antichitatea și juriștii Evului Mediu, filosofii Renașterii, Școala “istorică” a dreptului de la începutul secolului al XIX-lea și diferiții protagoniști ai “dreptului natural” au considerat că trebuie să se situeze pe aceasta pozitie.[3] De asemenea, școala acelor doctrinari pentru care dreptul nu este decât o manifestare de voință care a știut să se impună, nu e prea departe de această pozitie. Acest postulat, odată admis, se poate considera că s-au găsit rădăcinile, sursele naturii relatiilor dintre puterea politică și justiție și, implicit, ale dreptului justiției politice.
Aceasta concepție pur voluntaristă face din dreptul justitiei politice, rezultatul manifestării de voință mai mult sau mai putin rațională, dar evident voința politică a conducătorilor comunității avute în vedere. În această situație este evident că nivelul, calitatea acestei justiții, corespunde nivelului de raționalitate atins de către factorii responsabili, vremelnic aflați la putere. Această raționalitate corespunde, în general, aspiratiilor esențiale ale fiecărei comunități. Această stare de spirit presupune de cele mai multe ori credința într-un fel de permanență a dreptului sau, cel puțin, în permanența dorinței și efortului juriștilor de a se apropia de un drept ideal. Într-o asemenea optică cercetările juridice în general, implicit cele privind raportul politică-justiție se reduc la studiul legislației și al discursului politic în legătură cu dreptul adoptat.
Acestui drept “ontologic” i se opune concepția “sociologică” despre drept.[4]
Această concepție studiază fenomenele juridice într-o perspectivă dialectică, adică analizând permanentele transformări în corelația și interacțiunea faptelor socio-economice, care au legături cu procesul de configurare a dreptului.[5] Regulile de drept sunt considerate ca fiind expresia obiectivă a relațiilor dintre stat și persoanele particulare, dintre grupurile sociale situate într-un anumit context determinat. Prin chiar acest fapt dreptul capătă obiectivitate și legitimitate. A nu recunoaște că există o parte de necesitate- tot așa cum există și o parte de libertate- care guvernează lumea socio-juridică, înseamnă a reduce dreptul la o simplă tehnică și a renunța la orice demers științific despre acest drept deoarece știința nu lucrează cu particularități, ci cu generalități.
Montesquieu adoptă această orientare științifică atunci când scrie, la începutul cărții “L ’Esprit des lois” “Legile sunt raporturi necesare care decurg din natura lucrurilor”, iar Duguit merge mai departe și afirmă că “noțiunea unui drept ideal absolut, care ar fi valabil și același în toate țările și în toate epocile și de care oamenii s-ar apropia din ce în ce mai mult în mod constant, în ciuda unor momente de regresie partială, este antiștiințifică”[6] Așadar, în această viziune, dreptul, puterea politică, justiția, precum și relațiile dintre acestea apar ca fenomene sociale aflate sub influența unui ansamblu complex de factori având natură și eficacitate diferite. Acest determinism este mai lax decât cel care guvernează fenomenele din natură, dar este la fel de real. Așadar cercetătorii juriști sunt obligați de acum înainte să studieze mediul social, pentru a vedea dacă regula de drept se aplică și în ce măsură se aplică și să evalueze care sunt motivele apariției normei de drept, care este eficacitatea sau dacă aceasta nu a căzut în desuetudine.[7]
Acești factori sunt instabili; ei evoluează și se transformă constituind sursa dinamismului fenomenelor juridice. Regulile de drept, raporturile dintre justiție și politică sunt departe de a avea un caracter stabil și permanent. Ele sunt supuse unor modificări frecvente, fără însă a fi doar o reflectare pasivă a realității politico-juridice și constituind ele însele o sursă a dinamismului factorilor din care rezultă. Mișcarea de influențare nu este deci unilaterală, ci dialectică: cauzele generează efectul, care la rândul său devine cauză.
În acest fel putem considera raportul dintre justitie și puterea politică, exprimat în ceea ce numeam justiția politică, un fenomen juridico-politic, aflat în legătură constantă cu un ansamblu de elemente diferite.
Analiza diacronică ar permite relevarea modului în care s-au dezvoltat progresiv ideile forță și principiile care stau la baza relațiilor contemporane între justiție și politică. Nu se poate evalua orientarea prezentă fără referire la evoluțiile din trecut. Astfel după cum s-a subliniat în doctrină, evoluția istorică arată importanța fundamentală a aspectului funcțional al relației dintre justiție și politică punând cu claritate în evidență existența a două justiții politice: una care poate fi caracterizată ca justiție politică “contra putere”, a cărei sarcină este să fie o frână în fața eventualelor abuzuri ale titularilor puterii, cealaltă, dimpotrivă, având ca funcție să întărească autoritatea guvernanților și caracterizată, datorită acestui lucru ca “agent al puterii”.[8] fată un câmp larg de cercetare pentru cei interesați să argumenteze științific una sau alta din ipostazele relației dintre politică și justiție. În partea a doua a acestei cărți voi încerca să concretizez aceste susțineri analizând câteva din realitățile românești.
[1] Papadatos: Le delit politique. Contribution â l’etude des crimes contre l’Etat, Paris, 1955, p. 190
[2] P. Garrand, Preface au Cod penal de la Republique de Chine, Revue d’histoire politique et constitutionelle, citat de Papadatos, op. cit., p. 1
[3] N. Popa, I. Dogaru, Gh. Dănișor, D. C. Dănișor, Filozofia dreptului, Marile curente, Editura Allbeck, Bucuresti, 2002
[4]Bellon, Droit penal occidental et droit penal sovietique, 1961, citat de R. Charvin, op.cit., p. 9
[5] Anita M. Naschitz, op. cit., p. 62 si urm.
[6] L. Duguit citat în M. Bellon, op. cit., p. 72
[7] Levy Bruhl, Sociologie du droit, Paris, 1964, p. 87
[8] Charvin, op. cit., p. 10