Drept

Dreptul muncii, ca ramură a sistemului naţional de drept, este strîns legat de muncă, noţiune inseparabilă de existenţa omului.

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române1, prin muncă   se

înţelege: 1) o activitate conştientă (specifică omului) îndreptată spre un anumit scop, în procesul căreia omul efectuează, reglementează  şi controlează prin acţiunea sa schimbul de materii dintre el şi natură pentru satisfacerea trebuinţelor sale; 2) un efort de a realiza ceva; ocupaţie, strădanie, îndeletnicire; 3) un folos material, bun agonisit prin lucru; cîştig, profit.

După cum afirmă Ion Traian Ştefănescu, „numai oamenii, prin forţa lor de muncă, sînt în măsură să pună în lucru, să valorifice eficient ceilalţi factori de producţie (resursele naturale şi capitalul)”2.

Rolul muncii în societatea contemporană se apreciază în funcţie de afirmarea tot mai puternică a creativităţii, a efortului intelectual, comparativ cu cel manual, precum şi prin prisma promovării formelor atipice de ocupare a forţei de muncă şi a reducerii timpului de muncă.

În opinia autorului rus Hohlov E.B.3, apariţia dreptului muncii (ca

ramură de drept) se datorează următorilor factori ce se prezintă ca rezultat   al   evoluţiei   economice   şi   spirituale   a   omenirii:    1) transformarea muncii dependente într-un fenomen de importanţă socială. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Europa Occidentală, în America şi Rusia, s-a format o clasă numeroasă de muncitori. Importanţa acestui eveniment a rezidat în faptul că economia nu putea exista fără a utiliza munca dependentă (salariată); 2) omenirea a conştientizat faptul că personalitatea umană necesită o protecţie juridică specială. Deoarece în baza locaţiunii de servicii o persoană cade sub autoritatea unei alte persoane, a apărut necesitatea de a elabora noi reglementări ce ţin de locaţiunea de servicii.

Potrivit unor concepţii ştiinţifice, expuse în teoria generală a dreptului, orice sistem naţional de drept, deşi prezintă un caracter unitar, poate fi divizat, în funcţie de obiectul de reglementare juridică (criteriul de bază) şi de metoda de reglementare juridică (criteriul auxiliar), în ramuri distincte.

Din perspectiva stabilirii obiectului dreptului muncii, se poate considera că munca se prestează:

• în afara unor raporturi juridice de muncă;
• în cadrul unor raporturi juridice de muncă.

Dreptul muncii nu încearcă să reglementeze toate relaţiile sociale de muncă; el vizează numai acele relaţii sociale care sînt întemeiate pe munca angajată (subordonată, dependentă).

Astfel, din categoria muncii prestate în afara unor raporturi juridice de muncă fac parte: a) munca efectuată în cadrul unui raport juridic civil (de exemplu, munca prestată conform contractului de antrepriză); b) munca efectuată în cadrul diferitelor forme de activitate individuală (munca individuală a unui meşteşugar sau munca individuală a lucrătorului agricol care îşi cultivă singur pămîntul aflat în proprietatea sa); c) munca persoanelor care  practică o profesiune liberă (notar, avocat, auditor).

Instanţele judecătoreşti din Republica Moldova întîmpină anumite dificultăţi în ceea ce priveşte determinarea faptului dacă activitatea profesională a unei persoane se derulează în baza unui contract individual de muncă sau în baza unor contracte juridico-civile, cum  ar fi: contractul de antrepriză, contractul de mandat şi contractul de prestări servicii. Pentru a soluţiona aceste conflicte, trebuie luate în considerare următoarele aspecte:

• în conformitate cu clauzele contractului individual de muncă, salariatul este obligat să realizeze funcţia de muncă stabilită. Încheind contractul de muncă, salariatul îşi asumă obligaţia de a îndeplini, în decursul perioadei de valabilitate a contractului de muncă, un complex de lucrări în limitele unei anumite specialităţi, calificări sau funcţii. Contractul de antrepriză se încheie pentru efectuarea unei anumite lucrări, care este determinată de un rezultat final concret şi îşi încetează efectele ca urmare a recepţionării lucrării de către client;
• în baza contractului individual de muncă, salariatul este obligat să respecte regulamentul intern al unităţii şi disciplina muncii, precum şi dispoziţiile şi ordinele angajatorului; în cazul contractelor juridico-civile, antreprenorul (prestatorul) dispune de o autonomie relativă faţă de cealaltă parte contractantă, iar răspunderea acestuia faţă de beneficiarul lucrării este civilă (şi nu disciplinară);
• salariatul are dreptul la achitarea la timp şi integrală a salariului (nu mai rar decît de două ori pe lună – pentru salariaţii remuneraţi pe unitate de timp sau în acord; nu mai rar decît o dată pe lună – pentru salariaţii remuneraţi în baza salariilor lunare ale funcţiei); în cazul contractelor juridico-civile, achitarea retribuţiei convenite de părţi se efectuează după recepţionarea lucrării de către client sau după prestarea serviciilor (în temeiul contractului de prestări servicii). Achitarea retribuţiei în corespundere cu contractul juridico-civil se efectuează numai pentru rezultatul muncii antreprenorului predat clientului. Cu alte cuvinte, prestatorul nu beneficiază de salariu, ci de retribuţie;
• în temeiul contractului individual de muncă, angajatorul este obligat să asigure salariaţilor condiţiile de muncă ce corespund cerinţelor de protecţie şi igienă a muncii; antreprenorul se obligă să efectueze în mod independent şi pe riscul său o anumită lucrare în favoarea celeilalte părţi. În ceea ce priveşte contractul de prestări servicii, problema asigurării condiţiilor de prestare a serviciilor ridică anumite dificultăţi, deoarece, conform prevederilor art. 973 din Codul civil  al  Republicii  Moldova4,  beneficiarul,  în  cazul  în  care     este răspunzător, trebuie să amenajeze şi să întreţină în aşa fel spaţiile, echipamentele sau aparatele pe care trebuie să le procure pentru prestarea serviciilor şi să reglementeze în aşa fel prestarea serviciilor care trebuie efectuate sub conducerea şi în conformitate cu dispoziţiile sale, încît prestatorul să fie protejat contra riscurilor pentru viaţă şi sănătate în măsura în care natura serviciului prestat o permite.

În opinia autorului Adalberto Perulli5, în prezent, a crescut esenţial numărul de  zone  gri unde este  dificil  să se  declare   dacă munca este prestată sub o formă subordonată sau autonomă.

Uneori sînt în discuţie adevărate raporturi juridice de muncă subordonate   care  au   fost   deghizate   sub   aparenţa   unei relaţii contractuale de natură civilă sau comercială. Această deghizare este făcută cu scopul de a-l priva pe salariat de protecţia juridică oferită de legislaţia muncii. Subliniem faptul că dreptul muncii, care reglementează munca subordonată (dependentă), este bazat pe necesitatea de a proteja pe salariat, care este privit (din punct de vedere legal şi social) ca parte mai slabă a contractului individual de muncă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Codul muncii al RM (în continuare – CM al RM)6, în cazul în care instanţa de judecată stabileşte că, printr-un contract civil, se reglementează de fapt raporturile de muncă dintre salariat şi angajator, acestor raporturi li se aplică prevederile legislaţiei muncii7.

Legislaţia fiscală a Republicii Moldova face o delimitare clară între salariat şi antreprenor independent. În acest sens, notificăm faptul că, potrivit Instrucţiunii cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată8, prin noţiunea de salariat (în Instrucţiune se operează cu termenul de lucrător salariat) se înţelege orice cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean străin sau apatrid, care este angajat de către patron pentru a îndeplini obligaţii de muncă pentru o remuneraţie stabilită (salariu), în baza unui contract, încheiat conform legislaţiei muncii. În acelaşi timp, prin noţiunea de antreprenor independent este desemnată orice persoană fizică înregistrată ca subiect al activităţii de întreprinzător  conform legislaţiei  în  vigoare,  prestează  servicii  sau  efectuează  lucrări  în nume propriu.

Antreprenorul independent se consideră salariat dacă răspunde  la două sau mai multe dintre următoarele cerinţe:

• este angajat să presteze servicii în baza contractului privind acordarea serviciilor, încheiat între beneficiarul de servicii şi antreprenorul independent;
• este angajat pentru a îndeplini careva servicii prin ordinul emis de beneficiarul de servicii;
• este obligat să activeze, conform unui regim administrativ stabilit de beneficiarul de servicii pentru lucrătorii săi salariaţi;
• remunerarea pentru serviciile acordate nu se efectuează pe contul de decontare (curent);
• prestează servicii specifice obligaţiilor de muncă ale lucrătorilor salariaţi ai beneficiarului de servicii.

Este demn de menţionat faptul că următoarele profesiuni libere se reglementează de la sine: notar, profesiune reglementată prin Legea RM cu privire la notariat nr. 1453-XV din 08.11.029; avocat, profesiune reglementată prin Legea RM cu privire la avocatură nr.1260-XV din 19.07.0210; auditor, profesiune reglementată prin Legea RM cu privire la activitatea de audit nr. 729-XIII din 15.02.9611.

Din analiza coroborată a prevederilor legale cu privire la profesiunile libere rezultă următoarele trăsături caracteristice: membrii profesiunilor respective se constituie, în condiţiile legii, în uniuni (corpuri) profesionale distincte. Astfel, fiecare profesie are o organizare proprie, de la nivelul de bază şi pînă la nivel naţional: Baroul Avocaţilor din Republica Moldova, Uniunea Notarilor din Republica Moldova; intrarea în profesiunea liberă se realizează prin examen de calificare, care se susţine în faţa unor organisme special constituite din cadrul fiecărui corp profesional; membrii profesiunilor libere îndeplinesc, în exerciţiul atribuţiilor lor, atît o funcţie de interes privat, cît şi una de interes public; cei care îndeplinesc profesiuni libere au obligaţia de a păstra secretul profesional, cu excepţia unor cazuri expres prevăzute de lege; răspunderea juridică, în general, şi răspunderea disciplinară, în special, comportă o serie de reguli specifice. De exemplu, reieşind din prevederile art. 48 alin. (6) şi ale art. 49 alin. (1) din Legea nr. 1260/2002, sancţiunile disciplinare faţă de avocaţi se aplică de către Comisia pentru etică şi disciplină şi, în funcţie de gravitatea abaterilor, constau în: a) avertizare; b) must- rare.

În exercitarea profesiunilor libere se nasc mai multe categorii de raporturi juridice: raporturile dintre membrii profesiunilor respective şi Uniunea (corpul) din care aceştia fac parte sau, mai precis, cu organele ei; raporturile civile dintre membrii profesiunilor respective şi clienţii lor; raporturile juridice ale Uniunilor respective cu organele de stat, cu organizaţiile componente ale societăţii civile, cu organismele internaţionale.

Din categoria muncii prestate în cadrul unor raporturi juridice de muncă fac parte: a) raporturile juridice de muncă constituite în  baza încheierii contractului individual de muncă; b) raporturile juridice de muncă la care participă coproprietarii unităţii; c) raporturile juridice conexe.

Raporturi juridice de muncă constituite în baza încheierii contractului individual de muncă. Ele au, spre deosebire de celelalte categorii de raporturi juridice de muncă, următoarele   caracteristici:

1. persoana care prestează munca (salariatul, angajatul) este, în toate cazurile, o persoană fizică; cealaltă parte (angajatorul, unitatea) poate fi o persoană juridică (societate comercială; societate pe acţiuni; societate cu răspundere limitată; instituţie de stat etc.) sau o persoană fizică; b) în privinţa subiectelor sale, raportul juridic de muncă are o natură personală (intuitu personae); c) prestarea muncii se face continuu, are un caracter succesiv, de durată; d) salariatul se află, după încheierea contractului de muncă, într-un raport de subordonare faţă de celălalt subiect în folosul căruia prestează munca; de aici derivă şi obligaţia salariatului de a respecta disciplina muncii, precum şi puterea disciplinară a angajatorului; e) munca prestată trebuie să fie salarizată; f) se realizează protecţia pe multiple planuri a persoanei care prestează munca în calitate de salariat.

Aceste caracteristici ale raporturilor juridice de muncă,  întemeiate pe contractul individual de muncă, determină integrarea lor în obiectul dreptului muncii.

Raporturi juridice de muncă la care participă coproprietarii unităţii. Odată cu adoptarea Legii RM nr. 627-XII din 4 iulie 1991 cu privire la privatizare12 s-a creat posibilitatea participării salariaţilor la privatizarea unităţilor (întreprinderilor supuse privatizării), în cadrul cărora ei prestează munca cu caracter permanent. Astfel, conform

prevederilor art. 17 alin. (2) din Legea nominalizată, prin hotărîre de Guvern, salariaţii întreprinderilor supuse privatizării aveau dreptul să procure, la preţuri nominale, pînă la 20 la sută din bunurile ce se privatizează. În limitele cotei stabilite, de acest drept beneficiau şi foştii salariaţi ai întreprinderilor respective, şi anume cei care: a) au lucrat la aceste întreprinderi cel puţin 10 ani; b) au fost concediaţi după intrarea în vigoare a Legii cu privire la privatizare în cazul reducerii statelor, reorganizării întreprinderii, necorespunderii funcţiei ocupate sau muncii prestate din motive de sănătate, indiferent de vechimea în muncă la întreprinderea în cauză ş.a.

În condiţiile realizării procesului de privatizare, mulţi dintre salariaţii fostelor întreprinderi de stat au devenit salariaţi ai unor societăţi economice, întrunind concomitent şi calitatea de coproprietari  la  formarea  şi  administrarea  capitalului  social al societăţilor nominalizate. Cu alte cuvinte, pe lîngă statutul de angajaţi, salariaţii menţionaţi au obţinut şi cel de-al doilea statut juridic de coproprietari ai societăţilor economice.

Salariaţii care îşi înfăptuiesc munca la diferite societăţi  economice şi nu întrunesc calitatea de coproprietari nu participă la distribuirea profitului realizat de societate şi nu suportă răspunderea patrimonială pentru cheltuielile legate de realizarea procesului de producţie.

Existenţa raporturilor juridice de muncă născute în  baza încheierii contractului individual de muncă se află în strînsă legătură cu alte categorii de raporturi juridice, denumite conexe, care fac parte şi ele din obiectul dreptului muncii.

Formarea unei astfel de categorii de raporturi juridice a fost determinată de structura complexă pe care o are obiectul de reglementare a dreptului muncii. La această concluzie a ajuns  autorul rus L.S. Tali, care în lucrările sale a efectuat separarea dreptului muncii în două compartimente: dreptul muncii privat şi dreptul muncii public. Compartimentul cel din urmă era rezervat reglementării juridice a raporturilor juridice conexe.

Cu toate acestea, A.E. Paşerstnik poate fi privit ca primul autor rus, care a prezentat o viziune clară şi exhaustivă privitoare la raporturile juridice conexe13. În opinia acestui autor, din categoria raporturilor juridice conexe făceau parte: relaţiile juridice de soluţionare a litigiilor de muncă, relaţiile de supraveghere şi protecţie a muncii, precum şi cele de repartizare a forţei de muncă şi de pregătire a cadrelor.

Pot fi considerate conexe, adică grefate sau derivate din  existenţa contractului individual de muncă, raporturile juridice: stabilite între organizaţiile sindicale şi alte subiecte ale raporturilor juridice de muncă; de parteneriat social; privind pregătirea şi perfecţionarea profesională; privind protecţia muncii; privind jurisdicţia muncii.

Raporturile juridice conexe pot fi grupate în trei categorii principale: a) raporturi juridice conexe anterioare celor de muncă (de exemplu, raporturile privind plasarea în cîmpul muncii); b) raporturi juridice conexe concomitente cu cele de muncă (raporturi juridice de parteneriat social, cele de supraveghere şi control asupra respectării legislaţiei muncii); c) raporturi juridice conexe rezultate din cele de muncă (raporturi privind jurisdicţia muncii).

În literatura de specialitate s-au efectuat şi alte clasificări ale raporturilor juridice conexe. Menţionăm, în acest sens, că    autoarea rusă L.A. Sîrovatskaia a relevat trei grupe (categorii) de raporturi juridice conexe, şi anume14: a) raporturi de muncă propriu-zise constituite între părţile contractante (salariat şi angajator); b) raporturi juridice strîns legate de cele de muncă, dar care au o altă componenţă subiectivă; c) raporturi juridice dintre subiectele raportului juridic de muncă, care se constituie doar în anumite circumstanţe (raporturi juridice ce apar în urma cauzării de către salariat a unui prejudiciu material).

După cum se apreciază, în mod întemeiat, într-o valoroasă lucrare contemporană15, raporturile juridice conexe au următoarele trăsături caracteristice:

1. sînt derivate din raportul juridic de muncă şi existenţa lor este determinată, în mare măsură, de existenţa raportului juridic de muncă;
2. din componenţa subiectivă a lor face parte doar unul dintre participanţii la raportul juridic de muncă: fie angajatorul, fie salariatul. În calitate de celălalt participant la raportul juridic conex figurează o terţă instituţie în persoana organului sindical, oficiului forţei de muncă ş.a.

Considerăm că este absolut necesar a face o distincţie clară între obiectul de reglementare juridică şi sfera de acţiune a normelor dreptului muncii. Astfel, în unele cazuri, în domeniul de aplicare a normelor dreptului muncii pot fi incluse şi relaţiile de muncă ale persoanelor ce îşi ispăşesc pedeapsa penală în corespundere cu sentinţa instanţei de judecată. Este întemeiată afirmaţia autorului  rus  V.M.  Lebedev16,  potrivit  căreia  aplicarea  normelor   dreptului

muncii în cadrul dreptului administrativ, agrar, al protecţiei  sociale nu denotă faptul că obiectul de reglementare a dreptului muncii se extinde. Aplicarea normelor dreptului muncii în ordine subsidiară are drept urmare extinderea doar a sferei de aplicare a normelor dreptului muncii.

Din analiza legislaţiei muncii ajungem la concluzia că, în cadrul raporturilor juridice de muncă, pot fi aplicate şi normele juridice ale altor ramuri de drept. De exemplu, potrivit art. 262 alin. (2) din CM al RM, calcularea prejudiciului cauzat unităţii de către conducătorul acesteia (directorul general al societăţii pe acţiuni, managerul-şef al întreprinderii de stat ş.a.) se efectuează în conformitate cu normele Codului civil al RM.

Se cere menţionat faptul că dreptul muncii guvernează  raporturile dintre angajatori, pentru care se lucrează, şi salariaţi care muncesc pentru angajatori. În contextul dreptului muncii, angajator este orice persoană juridică sau persoană fizică care angajează salariaţi în bază de contract individual de muncă. Iar noţiunea de salariat desemnează persoana fizică ce prestează o muncă conform unei anumite specialităţi, calificări sau într-o anumită funcţie, în schimbul unui salariu, în baza contractului individual de muncă.

Stabilirea obiectului dreptului muncii prezintă şi unele dificultăţi. Astfel, autorul A. E. Paşerstnik a menţionat că „raţionamentele referitoare la obiectul dreptului muncii nu se pot întemeia, în mod exclusiv, pe geneza sau natura raporturilor juridice”17. Pentru a releva apartenenţa raporturilor juridice la ramura dreptului muncii este necesar să se ia în considerare legătura şi ordinea în care   apar

aceste raporturi. Această concluzie este pe deplin fundamentată, deoarece, spre exemplu, în raporturile juridice care apar în legătură cu satisfacerea serviciului militar sau cu realizarea drepturilor de autor munca se prezintă ca un element esenţial al acestor raporturi, dar ea nu determină conţinutul lor. Din aceste considerente, raporturile juridice menţionate mai înainte sînt reglementate nu de dreptul muncii, ci de alte ramuri de drept.

În afară de aceasta, autorul rus V.M. Luganţev18 distinge şi aşa - numitele  „zone  de  graniţă”  în   cadrul  raporturilor   juridice   care formează obiectul dreptului muncii. Astfel, conform prevederilor  art. 28 alin. (1) din Legea serviciului public19, încetarea raporturilor de serviciu public are loc în temeiul şi în modul stabilit de legislaţia

muncii. Dar dispoziţiile aceluiaşi articol instituie o serie de temeiuri speciale (neprevăzute în Codul muncii) pentru concedierea funcţio- narilor publici. În acest caz, ne situăm în „zona de graniţă” a reglementării raporturilor de muncă de către normele dreptului  muncii şi ale celui administrativ.

Ca ramură de drept, dreptul muncii constituie acea parte din sistemul unitar al dreptului naţional prin care sînt reglementate raporturile juridice de muncă şi alte raporturi juridice strîns legate de acestea (raporturi juridice conexe).

În condiţiile economiei de piaţă, dreptul muncii a căpătat un caracter convenţional, întrucît, în ceea ce priveşte reglementarea raporturilor juridice de muncă, un rol deosebit de important îi revine nu numai Parlamentului RM, ci şi partenerilor sociali – organizaţiilor sindicale, organizaţiilor patronale şi autorităţilor publice care, prin intermediul  convenţiilor  colective,  contribuie  la  concretizarea     şi dezvoltarea normelor juridice cuprinse în Codul muncii şi în alte acte legislative.