Prin noțiunea de subiecte ale dreptului muncii sînt desemnați participanții la relațiile sociale, ce formează obiectul de reglementare a dreptului muncii. În condițiile trecerii la economia de piață, dreptului muncii îi sînt caracteristice, în special, subiectele care participă nemijlocit la funcționarea pieței muncii, aplicarea și organizarea proceselor de muncă.
Principalele subiecte ale dreptului muncii sînt salariații și angajatorii.
Se recunoaște ca salariat acea persoană fizică care prestează o muncă conform unei anumite specialități, calificări sau într-o anumită funcție, în schimbul unui salariu, în baza contractului individual de muncă.
Calitatea de angajator o are persoana juridică sau cea fizică care angajează salariați în bază de contract individual de muncă încheiat conform prevederilor legislației muncii. Prin urmare, cel care încadrează în muncă poate fi o persoană juridică - societate comercială, întreprindere de stat sau municipală, organizație necomercială - ori o persoană fizică.
Subiectele raporturilor de parteneriat social sînt reprezentanții salariaților și ai angajatorilor. În funcție de nivelul parteneriatului social, ca reprezentanți ai salariaților pot fi recunoscuți: a) la nivel de unitate - organizația sindicală primară, reprezentanții aleși ai salariaților (art. 21 alin. (2) din CM al RM), organul reprezentativ unic (în situația în care la unitate activează două și mai multe organizații sindicale primare); b) la nivel teritorial, ramural și național - sindicatele și asociațiile lor (centre sindicale ramurale sau interramurale teritoriale, centre sindicale național-ramurale etc.).
Analizînd prevederile art. 21 alin. (1)-(5) din CM al RM, ajungem la concluzia că reprezentanții aleși ai sindicatelor se prezintă ca o alternativă a sindicatelor. Ei pot fi aleși doar în lipsa organizației sindicale. Coexistența lor este exclusă.
Reprezentant al angajatorului la nivel de unitate este conducătorul unității sau persoana împuternicită de acesta în conformitate cu legislația muncii și cu documentele de constituire a unității. Reprezentanții angajatorilor la nivel național, ramural și teritorial sînt: asociații, federații sau confederații patronale.
Pentru întreprinderi de stat și municipale, precum și pentru organizații și instituții finanțate din bugetul public național se prevede o formă specială de reprezentare: autoritățile administrației publice centrale și locale împuternicite prin lege sau de conducătorii acestor întreprinderi, organizații și instituții.
Statutul juridic al subiectelor dreptului muncii este determinat de capacitatea de muncă, de ansamblul drepturilor și obligațiilor stipulate în Constituția RM și în legislația muncii, precum și de răspunderea pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor. Referitor la salariații și reprezentanții lor se cere relevată și existența garanțiilor juridice ale dreptului la muncă[1].
Capacitatea de muncă reprezintă aptitudinea subiectelor dreptului muncii (salariaților, angajatorilor) ca prin acțiunile lor să-și dobîndească drepturi subiective și să-și asume obligații, astfel generînd anumite raporturi juridice de muncă. Prin urmare, capacitatea de muncă apare ca o premisă pentru învestirea subiectului dreptului muncii cu anumite drepturi subiective și obligații, adică acordă persoanelor, organizațiilor și întreprinderilor aptitudinea de a participa la raporturi juridice de muncă.
Drepturile subiective și obligațiile corelative reprezintă conținutul statutului juridic al subiectelor dreptului muncii. Cele mai importante drepturi subiective și obligații sînt fixate în Constituția RM și în actele legislative (art. 9 și 10 din Cm al RM). Aceste drepturi și obligații mai poartă denumirea de drepturi și obligații statutare.
Realizînd funcția de apărare (socială), dreptul muncii îi acordă o importanță deosebită conturării statului juridic al salariaților și reprezentanților lor și creează un sistem de garanții pentru realizarea efectivă a drepturilor ce le sînt recunoscute.
Garanțiile juridice se prezintă ca mijloace organizațional-juridice, stabilite prin acte legislative, necesare pentru realizarea efectivă a drepturilor subiective. În esență, garanțiile juridice constituie mecanismele de realizare a drepturilor subiective recunoscute prin acte normative. Cel mai reprezentativ exemplu al garanției juridice de realizare a egalității în drepturi în sfera muncii (fără vreo discriminare) îl constituie art. 47 din CM al RM, ce interzice refuzul neîntemeiat de angajare.
Garanțiile activității sindicatelor sînt niște mijloace statale de drept care ocrotesc drepturile sindicatelor împotriva încălcărilor din partea angajatorilor (unităților) și autorităților publice. Mijloacele statale menționate mai sus oferă sindicatelor posibilitatea de a-și exercita împuternicirile fără piedici[2].
În sistemul garanțiilor activității sindicatelor se includ: a) garanțiile patrimoniale; b) garanțiile personale; c) obligațiile unităților privind asigurarea condițiilor pentru activitatea sindicatelor; d) răspunderea pentru încălcarea legislației cu privire la sindicate și statutele acestora.
Fiecare subiect al dreptului muncii dispune de un statut juridic specific ce caracterizează drepturile, obligațiile și răspunderea lui.
Un element deosebit de important ce ține de statutul juridic al subiectului dreptului muncii îl constituie răspunderea pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor. În dreptul muncii se disting răspunderea materială și disciplinară a salariatului și răspunderea materială a angajatorului pentru prejudiciul cauzat salariatului.
Statutul juridic al subiectelor dreptului muncii diferă de la o categorie la alta atît prin volumul, cît și prin conținutul lor specific. Prin urmare, fiecare categorie de subiecte ale dreptului muncii posedă un statut juridic specific.
Categoriile de subiecte, la rîndul lor, se clasifică în subcategorii, posedînd calități specifice și poziții juridice diverse. De exemplu, cetățenii, ca subiecte ale dreptului muncii, pot apărea, în cadrul raporturilor juridice de muncă, în calitate de salariați și angajatori. Salariații, la rîndul lor, se clasifică în: salariați, conducători de unități, funcționari, tineri specialiști, invalizi etc.
În funcție de caracterul drepturilor subiective și obligațiilor deosebim două tipuri de statut juridic: general și special.
Statutul juridic general caracterizează statutul juridic al tuturor subiectelor dreptului muncii dintr-o anumită categorie, de exemplu, statutul juridic al angajatorului ca participant la raporturile juridice de muncă.
Statutul juridic special reflectă particularitățile unei anumite sub- categorii a subiectelor dreptului muncii, de exemplu, statutul juridic al salariaților minori.
[1] TpygoBoe npaBO Poccuu / nog peg. O.n. Op^OBCKoro u A.0. HypTflMHOBa. - MocKBa: klH$pa-M, KoHTpaKT, 2003, c. 29.
[2] Nicolae Romandaș, Dreptul muncii, Chișinău, Reclama, 1997, p.72.
