1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Noțiunea de sindicat își are originea în latinescul syndicus și grecescul sindikos, ambele desemnînd persoana care reprezintă sau asistă pe altul în justiție[1].

În sensul lor actual, sindicatele au apărut odată cu expansiunea industriei, din nevoia de organizare și solidarizare a muncitorilor, împotriva tendințelor industriașilor, precum și a altor categorii de patroni de a exploata munca salariaților fără reguli și fără limită, urmărind doar dezvoltarea propriilor afaceri, activități și obținerea unor profituri tot mai mari[2].

Primele organizații profesionale ale salariaților au luat ființă la sfîrșitul sec. al XVIII-lea în țările care au cunoscut o dezvoltare industrială timpurie, cum au fost Anglia și Franța.

La început aceste organizații profesionale și-au stabilit ca obiectiv al activității lor îmbunătățirea condițiilor de muncă și viață, dar prestigiul de care au început să se bucure acestea în cadrul societății au determinat statele respective să recurgă la toate mijloacele pentru a le împiedica activitatea, mergînd chiar pînă la interzicerea lor, așa cum s-a întîmplat în Franța, în 1791, prin legea Chappelier, iar mai tîrziu în Germania și în Italia[3]. Lupta socială a condus însă la transformarea organizațiilor profesionale în sindicate și la organizarea, prin lege, a acestora.

În plan istoric, primele sindicate din Basarabia au fost înființate în anii 80-90 ai sec. al XIX-lea[4]. Specificitatea acestui proces a constat în aceea că, în perioada țaristă, asociațiile sindicale din Basarabia se puteau institui doar cu acordul oficial al administrației. Astfel, în 1906 a fost organizată Comisia gubernială cu privire la activitatea societăților și asociațiilor din Basarabia, care exercita controlul de stat asupra asociațiilor și uniunilor profesionale. Anume această comisie se preocupa de înregistrarea statutelor uniunilor profesionale.

O altă trăsătură specifică a formării sindicatelor în Basarabia a constat în faptul că acestea au apărut sub diferite forme de organizare:         „comitete de grevă", „case de ajutor reciproc",

„asociații", „uniuni sindicale" etc.

Prin Legea sindicatelor nr. 1129-XIV/2000[5], sindicatele sînt definite ca organizații obștești din care fac parte, pe principii benevole, persoane fizice unite după interese comune, inclusiv ce țin de activitatea lor, și constituite în scopul apărării drepturilor și intereselor profesionale, economice, de muncă și sociale colective și individuale ale membrilor lor.

Din examinarea Legii RM nr. 1129-XIV/2000 rezultă că principiile care stau la baza organizării și funcționării sindicatelor ar putea fi sintetizate astfel:

  • sindicatele se constituie în mod benevol în baza dreptului constituțional de asociere, nimeni neputînd fi constrîns să facă parte sau nu dintr-un sindicat, ori să se retragă sau nu dintr-un asemenea sindicat. Acest principiu cunoaște și o anumită concretizare. Astfel, potrivit prevederilor art. 6 alin. (2)-(3) din Legea RM nr. 1129- XIV/2000, se interzice: a condiționa angajarea la lucru, avansarea în serviciu, precum și concedierea persoanei de apartenența la un anumit sindicat, de înscrierea în sau ieșirea din sindicat; influențarea persoanelor prin amenințare sau mituire, prin promisiuni (de a îmbunătăți condițiile de muncă, de serviciu, de studii etc.) cu scopul de a le obliga să renunțe la înscrierea în sindicat, să iasă dintr-un sindicat și să se înscrie în alt sindicat, să dizolve de sine stătător sindicatul sau prin alte acțiuni ilegale;
  • sindicatele, în activitatea lor, sînt independente față de

autoritățile publice de toate nivelurile, față de partidele politice, față de asociațiile obștești, față de patroni și asociațiile acestora, nu sînt supuse controlului lor și nu li se subordonează. Datorită faptului că interesele sindicatului și ale angajatorului sînt opuse (divergente), angajatorul, uneori, recurge la crearea, în cadrul unității, a unui sindicat paralel cu care să poată ajunge la înțelegere și care să se opună activității sindicatului inițial. Această practică este interzisă de Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului la organizație și de purtare a tratativelor colective[6], potrivit căreia organizațiile lucrătorilor și ale celor ce angajează trebuie să beneficieze de o protecție corespunzătoare contra tuturor actelor de amestec ale unora față de alții, fie direct, fie prin agenții sau membrii lor, în formarea, funcționarea și administrarea acestora. Sînt asimilate actelor de amestec în   special măsurile ce tind să provoace crearea de organizații ale lucrătorilor, dominate de cel ce angajează sau de o organizație   a celor ce angajează, sau  să  susțină organizații ale lucrătorilor prin mijloace financiare sau în alt fel, în scopul plasării acestor organizații sub controlul celui care angajează sau al altei organizații a celor ce angajează;

  • sindicatele beneficiază de protecție constituțională, inclusiv judiciară, împotriva acțiunilor discriminatorii, care urmăresc limitarea libertății la asociere în sindicate și activității lor, desfășurate conform statutului.

Din definiția legală a noțiunii de  sindicate    se   desprind următoarele trăsături caracteristice ale sindicatelor:

  • sindicatele se constituie în temeiul dreptului de asociere consfințit de Constituție. Acest drept face parte din categoria drepturilor fundamentale ale omului; în virtutea lui, orice salariat are dreptul de a întemeia și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale (art. 42 alin. (1) din Constituția RM);
  • sindicatele își desfășoară activitatea în temeiul statutelor proprii, cu condiția de a fi corespunzătoare prevederilor legale;
  • sindicatele se constituie în scopul apărării drepturilor și intereselor profesionale, economice, de muncă și sociale colective și individuale ale membrilor lor. Această trăsătură denotă faptul că sindicatele nu se pot organiza pentru a urmări obiective politice.

Realizînd o imagine retrospectivă asupra rolului sindicatelor în societate, menționăm faptul că, în trecutul sovietic al țării noastre, sindicatele erau privite ca unul dintre cele mai importante elemente ale organizării politice a societății. În aceste condiții, funcția de apărare socială era realizată de către structuri sindicale într-un regim limitat.

În această ordine de idei evidențiem opinia Președintelui Federației sindicatelor independente ale Rusiei M.V. Șmakov[7] care consideră că, în prezent, în Federația Rusă, nu este posibilă depolitizarea activității sindicatelor. În continuare, M.V. Șmakov remarcă  faptul că sindicatele   nu pot fi privite        ca organizații

totalmente apolitice, ce se preocupă numai de probleme economice, deoarece  o astfel         de atitudine               limitează influența         sindicatelor și restrînge sfera lor de activitate;

  • sindicatele sînt, prin natura lor juridică, subiecte ale dreptului privat. Această concluzie se întemeiază pe faptul că sindicatele se pot constitui numai într-un mod liber. Conform legislației civile, putem remarca faptul că ele se raportează la categoria persoanelor juridice ce au un scop nelucrativ (necomercial).

Sindicatul se întemeiază benevol, pe bază de interese comune (profesie, ramură etc.) și activează, de regulă, la întreprinderi, în instituții și organizații, indiferent de forma juridică de organizare și de tipul de proprietate, de apartenența departamentală sau ramurală. Angajatorul nu este în drept să împiedice asocierea persoanelor fizice în sindicat.

Dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 1129-XIV/2000 le oferă posibilitatea organizării sau înscrierii în sindicate și șomerilor, persoanelor care nu sînt angajate, precum și celor care exercită legal o activitate de muncă în mod individual. Sîntem, probabil, în prezența unei tehnici legislative defectuoase, deoarece legiuitorul recurge la noțiuni imprecise (organizarea și înscrierea în sindicate) ce nu se întîlnesc în alte texte normative. Astfel, Constituția Republicii Moldova (art. 42 alin. (1)) întrebuințează, în acest sens, noțiunile de întemeiere și afiliere la sindicate.

Sîntem de părere că persoanelor care nu sînt angajate și șomerilor trebuie să li se recunoască numai dreptul de asociere la sindicate (nu și de întemeiere a acestora).

Ar fi incorect să nu oficializăm argumentele de care s-a condus legiuitorul nostru cînd a admis posibilitatea întemeierii și asocierii în sindicate a persoanelor neangajate și a celor care exercită o activitate de muncă în mod individual. Astfel, analizînd Amendamente și propuneri la proiectul Legii sindicatelor, concluzionăm că legiuitorul s-a condus de următoarele: potrivit art. 42 din Constituție, dreptul de a întemeia sindicate este prevăzut pentru salariați. Însă, conform dispozițiilor art. 4 din Legea Supremă, dispozițiile constituționale privind drepturile omului se interpretează și se aplică în corespundere cu Declarația Universală a Drepturilor Omului^41, cu pactele și tratatele la care Republica Moldova este parte. În urma analizei prevederilor art. 23 alin. 4 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, se poate constata că orice persoană are dreptul de a întemeia și a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

Argumentele legiuitorului nostru nu și-au găsit confirmarea în instrumentele Organizației Internaționale a Muncii. Astfel, în Convenția OIM nr. 87/1948 privind libertatea asocierii și protecția dreptului la organizație[8] [9] se face distincție între lucrători și cei care angajează, între organizațiile lucrătorilor și organizațiile celor ce angajează, rezultînd, în mod evident, că în toate cazurile convenția se referă la persoane care își desfășoară activitatea în temeiul raporturilor de muncă.

În doctrina juridică română[10] s-a ilustrat că nu se pot sindicaliza persoanele care nu exercită o activitate profesională: șomerii, pensionarii, studenții și elevii. În argumentarea acestei concluzii, autorii români invocă faptul că scopul sindicatelor este acela de a apăra drepturile prevăzute și în contractele colective de muncă, precum și de a promova interesele profesionale, economice etc. ale membrilor lor. Or, pensionarii, studenții ș.a. nu sînt supuși contractelor colective de muncă și nici nu au interese derivate din exercita-rea unor profesii[11].

Deși Legea sindicatelor aduce multe inovații binevenite, totuși ea conține și unele lacune. Astfel, art. 15 alin. (1) din Legea nominalizată prevede că acei conducători ai unităților economice în care nu s-au constituit organizații sindicale, nu pot fi membri ai comisiilor pentru negocieri colective. Această condiționare a includerii patronilor în comisiile pentru negocieri colective în funcție de constituirea organizației sindicale primare contravine art. 42 din Constituție și art. 5 din Carta Socială Europeană Revizuită, potrivit căreia muncitorii și patronii sînt în drept să constituie organizații la alegerea lor.

Dreptul de asociere a salariaților în sindicate este însoțit de dreptul de a refuza asocierea în cauză. Principiul este că nimeni nu poate fi constrîns să facă parte sau nu ori să se retragă sau nu dintr- un sindicat[12]. Problema s-a pus în fața Curții Europene a Drepturilor Omului în două spețe: un medic belgian susținea că obligația de a se afilia la un Ordin al medicilor este contrară art. 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din 4 noiembrie 19 50[13]; mai mulți lucrători britanici de la căile ferate atacă, în temeiul art. 11 din Convenție, licențierea lor în virtutea unui acord impunînd apartenența la un sindicat ca o condiție de angajare[14]. Prima speță a condus Curtea Europeană a Drepturilor Omului la constatarea că nu există încălcare a art. 11 din Convenție, deoarece Ordinul medicilor nu este sindicat. lar în al doilea caz, Curtea arată că, deși Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu conține o regulă generală contra apartenenței obligatorii, de aici nu rezultă că a constrînge o persoană să se înscrie într-un sindicat determinat coincide cu spiritul art. 11 din Convenție. În cazul concret, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată violarea Convenției.

În conformitate cu art. 8 alin. (2) din Legea nr. 1129-XIV/2000, organizația sindicală primară se constituie din inițiativa a cel puțin 3 persoane, considerate fondatori. În acest scop, fondatorii se întrunesc  la       adunarea (conferința)                constituantă a                      organizației sindicale la care: se adoptă hotărîrea de constituire a organizației sindicale;      se aleg organele și/sau persoanele de    conducere: comitetul (biroul) sindical, comisia de cenzori, președintele (vicepreședintele) organizației sindicale; se adoptă hotărîrea de afiliere la federația (confederația) sindicală deja existentă.

Se cere menționat că organizația sindicală primară nou-creată trebuie să se afilieze la o federație sau confederație sindicală deja existentă. Această concluzie se întemeiază pe dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea sindicatelor potrivit cărora organizația sindicală primară dobîndește drepturi și obligații de persoană juridică potrivit statutelor centrelor sindicale național-ramurale sau național- interramurale înregistrate.

În calitate de exemplu, invocăm dispozițiile art. 73 ale Statutului Federației Naționale a Sindicatelor din Agricultură și Alimentație din Republica Moldova „Agroindsind"[15], care reglementează procedura de afiliere a sindicatelor la federația sindicală în cauză. Pentru dobîndirea de către sindicat a personalității juridice, împuternicitul special al membrilor-fondatori ai sindicatului trebuie să înainteze o cerere de afiliere pe numele Federației „Agroindsind" cu avizul uniunii teritoriale. La cererea de afiliere a sindicatului se anexează originalul și două copii ale următoarelor documente:  procesul-verbal de constituire a sindicatului; lista membrilor din organul de conducere al sindicatului cu indicarea funcției, domiciliului și telefonului.

În Republica Moldova predomină opinia potrivit căreia, prin afilierea la o federație (confederație) sindicală, organizația sindicală nou-creată va beneficia de mai multe avantaje, cum ar fi[16]:

  • va primi, la solicitare, ajutorul necesar pentru elaborarea și negocierea contractului colectiv de muncă, precum și altă asistență (juridică, informațional-metodică etc.) din partea federației sindicale respective;
  • prin intermediul organelor de conducere ale federației sindicale, va putea să facă operativ demersuri către organele puterii de stat, forurile internaționale abilitate în domeniul apărării drepturilor de muncă și sociale ale salariaților;
  • va obține sprijin și solidaritate sindicală în cazul desfășurării unor acțiuni de protest etc.

Dispozițiile legale, ce țin de obligativitatea afilierii organizației sindicale primare la o federație (confederație) sindicală, pot fi supuse unei critici vehemente. Astfel, legiuitorul procedează într-un mod inconsecvent, menționînd, pe de o parte, că, potrivit art. 8 alin. (4) din Legea sindicatelor, „sindicatele se pot asocia în centre sindicale ramurale sau interramurale teritoriale...", iar, pe de altă parte, condiționînd dobîndirea personalității juridice de afilierea la structuri sindicale ierarhic superioare (art. 10 alin. (5) din Legea citată mai sus).

În același timp, este necesar a releva faptul că dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea sindicatelor încalcă principiul egalității în drepturi a sindicatelor, întrucît legiuitorul, obligînd organizațiile sindicale primare și centrele sindicale teritoriale să se afilieze la o federație sindicală, pune în pericol independența (autonomia) acestor structuri sindicale.

Din analiza prevederilor Legii patronatelor nr. 976-XIV/2000 concluzionăm că, spre deosebire de mișcarea sindicală, dreptul patronilor la asociere (la constituirea asociațiilor patronale) nu cunoaște condiționări de tipul obligativității asocierii la o federație sau confederație patronală.

Ținem să menționăm faptul că structurile sindicaliste la nivel național (de tip federație sau confederație sindicală) se întemeiază prin parcurgerea anumitor etape. Prima dintre ele se referă la elaborarea proiectului de statut și aprobarea acestuia la adunarea generală a membrilor fondatori. A doua privește înregistrarea sindicatului în calitate de persoană juridică.

Conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 1129-XIV/2000, calitatea de persoană juridică a sindicatului la nivel național-ramural și național-interramural apare din momentul înregistrării lui de către Ministerul Justiției.

Pentru înregistrare se prezintă următoarele documente: a) cererea, semnată de conducătorul organului sindical; b) copia statutului, în două exemplare; c) hotărîrea adunării (conferinței, congresului) privind întemeierea sindicatului.

Ministerul Justiției este obligat să adopte, în termen de o lună de la data prezentării documentelor specificate mai sus, decizia de a înregistra sindicatul și de a elibera certificatul de înregistrare de stat sau de a refuza înregistrarea, argumentînd decizia dată.

Neînregistrarea sindicatului în termenul stabilit sau refuzul de a înregistra din motive pe care fondatorii le consideră neîntemeiate poate fi contestat în instanța de judecată în modul prevăzut de Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10 februarie 2000[17].

Referitor la cerințele legale ce țin de înregistrarea sindicatelor, se cere relevat faptul că ele nu depășesc și nu intră în conflict cu prevederile art. 5 din Carta Socială Europeană Revizuită. Astfel, în Repere practice privind aplicarea Cartei Sociale Europene Revizuite și elaborarea Rapoartelor Naționale[18] se menționează că înregistrarea obligatorie nu lezează dreptul sindical cu condiția că: a) există protecția cuvenită contra abuzului de putere în cazul refuzului de a înregistra sindicatul; b) taxa de înregistrare este rezonabilă; c) exigențele privind numărul minim de membri nu sînt abuzive.

În calitate de persoană juridică, sindicatul dispune de un patrimoniu, are dreptul de a contracta și de a figura în justiție în calitate de reclamant sau pîrît, este responsabil pentru actele sale licite și ilicite.

Sindicatul este titularul unui patrimoniu. Potrivit prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 1129-XIV/2000, patrimoniul sindicatelor include: întreprinderi, terenuri, clădiri de producție și nelegate de producție, instalații, instituții balneo-sanatoriale, turistice, sportive și alte instituții de întremare, instituții de culturalizare, științifice și de învățămînt, fond locativ, bănci, tipografii, edituri, valori mobiliare, utilaj, inventar și alte bunuri.

Patrimoniul sindicatelor este inviolabil, indivizibil și nu poate fi naționalizat, însușit, înstrăinat sau gestionat de alte persoane, inclusiv de autoritățile publice, fără acordul proprietarului.

Subiecte ale dreptului de proprietate al sindicatelor sînt organizațiile sindicale și asociațiile acestora, care au statut de persoană juridică. Persoana fizică, membru al organizației sindicale, nu are drept de proprietate asupra cotei din patrimoniul sindicatelor.

O altă consecință a personalității juridice este aceea că sindicatele pot încheia diferite contracte, convenții sau acorduri cu alte persoane juridice și cu persoane fizice. Cel mai important dintre ele este contractul colectiv de muncă, încheiat în urma negocierii condițiilor de muncă, în corespundere cu prevederile art. 26-41 din Codul muncii al Republicii Moldova.

Sindicatul poate figura ca reclamant sau pîrît în fața oricărei instanțe de judecată. De asemenea, sindicatul poate intenta o acțiune civilă în vederea apărării drepturilor și intereselor membrilor săi și ale altor persoane în temeiul art. 73 din Codul de procedură civilă al RM și art. 21 din Legea nr. 1129-XIV/2000. Concretizînd cele spuse mai sus, remarcăm faptul că sindicatul poate adresa în judecată o cerere în apărarea drepturilor și intereselor legitime ale membrului său numai în temeiul cererii scrise a acestuia.

Ca orice persoană juridică, sindicatul are organe proprii de conducere, care acționează în numele său. Responsabilitatea sindicatului poate fi contractuală (de exemplu, în cazul nerespectării contractului colectiv de muncă) sau delictuală (în cazul unei greve organizate în mod ilegal).

În doctrina juridică[19] s-a discutat în privința unor aspecte ce țin de răspunderea juridică a sindicatului pentru declanșarea unei greve în mod ilegal. Codul muncii (art. 370 alin. (2)) prevede, în acest sens, că instanța de judecată care a constatat ilegalitatea grevei va obliga organizatorii grevei (sindicatul) să repare prejudiciul material și cel moral cauzate, conform Codului muncii și altor acte normative în vigoare.

Nu sîntem de acord cu legiuitorul care concepe răspunderea persoanelor vinovate de organizarea și declanșarea grevei ilegale drept una de natură materială (de dreptul muncii). Ea nu poate fi o răspundere materială de dreptul muncii, deoarece paguba adusă unității nu are legătură cu munca acelor persoane, ci cu inactivitatea lor. În afară de aceasta, sindicatul (organizatorul grevei, de cele mai multe ori) nu se află în raporturi de muncă cu angajatorul, iar reprezentanții salariaților nu organizează și nu conduc acea acțiune revendicativă în temeiul contractelor lor individuale de muncă.

Concluzionăm că organizatorii grevei, declarate sau organizate în mod nelegitim, suportă răspunderea civilă delictuală. Prin urmare, dreptul angajatorului la despăgubiri în cazul încetării colective a lucrului se întemeiază pe dispozițiile art. 1398 din Codul civil al Republicii Moldova.

După cum rezultă din prevederile art. 1 și 12 din Legea nr.1129- XIV/2000, sindicatul reprezintă și apără drepturile și interesele profesionale, economice, de muncă și sociale colective și individuale ale membrilor săi în autoritățile publice de toate nivelurile, în instanțele judecătorești, în asociațiile obștești, în fața patronilor și asociațiilor acestora.

În opinia autorului V. Dorneanu[20],  se disting următoarele categorii de activități ale sindicatelor:

  1. participarea sindicatelor la parteneriatul social și la negocierile colective;
  2. participarea sindicatelor la încheierea și executarea contractelor colective și convențiilor colective de muncă;
  3. participarea sindicatelor la desfășurarea unor acțiuni de protest și revendicative;
  4. participarea sindicatelor în cadrul unităților de bază la reglementarea unor probleme de muncă, inclusiv în domeniul organizării și disciplinei muncii;
  5. organizarea unor acțiuni și activități în favoarea membrilor lor decurgînd din calitatea sindicatului de persoană juridică.

Referindu-ne la legislația națională, menționăm faptul că, pentru îndeplinirea obiectivului lor, apărarea și reprezentarea intereselor membrilor lor, sindicatele beneficiază de o gamă largă de drepturi expuse în Capitolul III din Legea nr. 1129-XIV/2000.

Astfel,  art.   13 din    Legea   nominalizată mai sus prevede         că sindicatele   au    dreptul de a participa, în condițiile legii, la administrarea treburilor publice, la formarea politicii sociale și economice a statului, politicii în domeniul muncii. Acest drept al sindicatelor se realizează, în special, prin participarea lor la activitatea Consiliului Economic de pe lîngă Prim-ministru.

Consiliul Economic este instituit pe lîngă Prim-ministru în calitate de organ consultativ în vederea asigurării monitorizării, corelării și perfecționării politicii guvernamentale de reformă și dezvoltare social-economică.

Conform prevederilor Regulamentului Consiliului Economic de pe lîngă Prim-ministru, aprobat prin Hotărîrea Guvernului RM nr. 1471 din 09.12.2003[21], membrii Consiliului și președintele acestuia sînt numiți de Guvern și sînt reprezentanți ai patronatelor, sindicatelor și altor asociații profesionale, reprezentanți ai comunității științifice, mediului de afaceri, Camerei de Comerț și Industrie, structurilor societății civile.

Printre atribuțiile de bază ale Consiliului Economic de pe lîngă Prim-ministru se regăsesc cele privind: a) analiza concepțiilor, strategiilor și programelor de dezvoltare social-economică, elaborate de ministere, departamente, alte autorități ale administrației publice și instituții de stat, care urmează a fi aprobate de către Guvern și prezentarea notelor informative care includ comentariile, obiecțiile și propunerile respective; b) inițierea propunerilor asupra politicilor de dezvoltare social-economică, avizarea programelor de investiții publice elaborate de ministere și de alte autorități ale administrației publice; c) examinarea și propunerea de soluții pentru problemele economice și sociale stringente ale statului.

Sindicatele sînt în drept să participe la elaborarea proiectelor de programe privind dezvoltarea social-economică, proiectelor de legi și de alte acte normative în domeniul remunerării muncii, asigurării sociale, formării prețurilor, ocrotirii sănătății și în alte domenii ce țin de munca și dezvoltarea social-economică. În vederea realizării efective a acestui drept, autorităților publice le revine obligația de a trimite proiectele de programe și de acte juridice organelor sindicale respective, solicitînd, în termen de cel mult 30 de zile, avizele sau propunerile acestora. Neprezentarea avizelor sau propunerilor în termenul indicat se consideră refuz al sindicatului de a-și exercita dreptul la exprimarea opiniei.

Codul muncii al Republicii Moldova, prin reglementările sale din Capitolele IV-V ale Titlului II, consacră rolul esențial al sindicatelor la negocierea și încheierea contractelor și convențiilor colective de muncă.

Sindicatele exercită controlul asupra realizării contractelor colective de muncă și au dreptul de a cere destituirea funcționarilor vinovați de încălcarea legislației în acest domeniu. Se cere însă menționat faptul că sindicatele exercită, în acest caz, un control ce poartă un caracter obștesc. Din analiza art. 41 alin. (1) din CM al RM, rezultă că controlul de stat în domeniul enunțat mai sus poate fi exercitat doar de Inspecția Muncii.

Considerăm că, în vederea soluționării operative a unor divergențe legate de executarea actelor juridice nominalizate, este util ca în conținutul contractului colectiv de muncă și al convenției colective să fie inserată clauza prin care să fie instituită o comisie paritară pentru rezolvarea problemelor ce apar în aplicarea lor.

În domeniul apărării dreptului membrilor de sindicat la muncă, sindicatele participă la elaborarea politicii de stat privind utilizarea forței de muncă, propun măsuri de protecție socială a persoanelor disponibilizate de la unități, exercită controlul obștesc asupra respectării legislației cu privire la utilizarea forței de muncă.

Lichidarea, reorganizarea unității sau schimbarea formei de proprietate, întreruperea totală sau parțială a procesului de producție din inițiativa angajatorului, fapte ce conduc la reducerea în masă a locurilor de muncă sau la înrăutățirea condițiilor de muncă, pot fi efectuate doar cu condiția informării, cu cel puțin 3 luni înainte, a sindicatului din ramura respectivă și a inițierii negocierilor colective în vederea respectării drepturilor și intereselor lucrătorilor.

Sindicatele participă la elaborarea politicii de stat în domeniul protecției muncii și protecției mediului înconjurător, la elaborarea programelor de îmbunătățire a condițiilor de muncă a lucrătorilor, efectuează controlul obștesc asupra îndeplinirii la timp a acțiunilor programate în acest domeniu etc.

În conformitate cu art. 17 alin. (3) din Legea nr. 1129-XIV/2000, sindicatele efectuează controlul obștesc asupra stării protecției muncii și a mediului înconjurător prin intermediul organelor lor elective, inspectoratului tehnic al protecției muncii și împuterniciților pentru protecția muncii, care acționează în baza regulamentelor aprobate de centrele sindicale corespunzătoare. În acest scop, ele sînt în drept:

  1. să viziteze și să revizuiască nestingherit unitățile și subunitățile lor, indiferent de forma juridică de organizare și de tipul de proprietate, pentru a stabili corespunderea condițiilor de muncă cerințelor de protecție a muncii;
  2. să prezinte angajatorului propuneri obligatorii pentru examinare, cu formularea de sugestii privind eliminarea neajunsurilor depistate;
  3. să participe la activitatea comisiilor pentru primirea în exploatare a obiectelor de producție, la cercetarea accidentelor de muncă;
  4. să apere interesele membrilor de sindicat în problemele ce țin de protecția muncii, de acordarea înlesnirilor, compensațiilor și altor garanții sociale în legătură cu influența asupra celor ce muncesc a factorilor de producție și ecologici nocivi.

În prezent, cele mai multe atribuții în sfera protecției muncii în cadrul unității îi revin comitetului pentru protecția și igiena muncii, care se constituie și își desfășoară activitatea conform dispozițiilor Regulamentului - cadru de organizare și funcționare a comitetelor pentru protecția muncii nr. 18 din 1 aprilie 20 04155. Acest comitet se constituie pe principiul de paritate din împuterniciți pentru protecția muncii ai angajatorilor și împuterniciți pentru protecția muncii ai salariaților sau ai sindicatelor.

În desfășurarea activității sale, comitetul pentru protecția muncii este în drept: să solicite și să examineze rapoartele anuale privind protecția muncii, prezentate de angajator; să participe la elaborarea proiectelor de instrucțiuni de protecție a muncii; să inspecteze locurile de muncă; să analizeze cauzele accidentelor de muncă și bolilor profesionale și să propună măsuri de prevenire a unor evenimente similare etc.

În cazul depistării la unități a încălcării cerințelor de protecție a muncii, tăinuirii accidentelor de muncă și a cazurilor de îmbolnăviri profesionale ori a cercetării neobiective a acestor fapte, sindicatul poate cere conducătorilor unităților vizate sau autorităților publice competente luarea urgentă a măsurilor și tragerea persoanelor vinovate la răspundere.

În cazul periclitării vieții sau sănătății lucrătorilor, sindicatul este în drept să ceară întreruperea lucrărilor și suspendarea deciziilor angajatorului contrare legislației cu privire la protecția muncii. În acest caz, angajatorul este obligat să examineze cerințele sindicatului și să-l informeze în scris despre decizia luată.

În domeniul protecției sociale a lucrătorilor, sindicatele contribuie la dezvoltarea economiei cu orientare socială; participă la elaborarea programelor sociale în vederea îmbunătățirii ocrotirii sănătății, asistenței sociale, creării condițiilor care să asigure o viață decentă și dezvoltarea liberă a personalității, la realizarea măsurilor de protecție socială a lucrătorilor; participă la determinarea criteriilor de bază ale nivelului de trai, efectuează controlul obștesc al respectării legislației în domeniile menționate.

Conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 1129-XIV/2000, sindicatele participă la organizarea tratamentului balneo-sanatorial al salariaților, odihnei copiilor și adulților, activității școlilor de educație fizică și sport pentru copii, valorificînd mijloacele proprii, mijloacele bugetului asigurărilor sociale de stat, ale patronilor, autorităților publice și alte mijloace, în limita alocațiilor prevăzute în aceste scopuri de legislația în vigoare.

Sindicatele, conform legislației în vigoare, efectuează controlul obștesc asupra respectării legislației muncii și locative în unități, precum și asupra respectării actelor normative cu privire la privatizare.

Sindicatele participă, de asemenea, la soluționarea conflictelor colective de muncă în problemele legate de interesele profesionale, economice, de muncă și sociale, de încheierea și îndeplinirea contractelor colective de muncă, de stabilirea unor noi condiții de muncă și de trai sau schimbarea celor existente.

În conformitate cu art. 21 alin. (3) din Legea nr. 1129-XIV/2000, sindicatele creează servicii juridice pentru reprezentarea drepturilor și intereselor membrilor lor în autoritățile publice, inclusiv în autoritățile judecătorești și în alte autorități. Modul de activitate a unor astfel de servicii este prevăzut în statutele (regulamentele) lor, aprobate de organul sindical respectiv.

În vederea apărării drepturilor membrilor de sindicat și drepturilor sindicatelor, protejării de samavolnicia patronilor, influenței asupra autorităților publice pentru promovarea unei politici social-economice ce ar corespunde intereselor lucrătorilor, organul sindical, de sine stătător sau prin decizia membrilor sindicatului respectiv, organizează și desfășoară, în modul stabilit de Legea RM cu privire la organizarea și desfășurarea întrunirilor: mitinguri, demonstrații, manifestații, procesiuni, pichetări, greve și alte acțiuni, folosindu-le drept formă de luptă pentru ameliorarea condițiilor de muncă, majorarea salariului, reducerea șomajului, întărirea solidarității salariaților în lupta pentru drepturile și interesele lor profesionale, economice, de muncă și sociale.

Articolul 23 din Legea nr. 1129-XIV/2000 consfințește dreptul sindicatelor la informație, adică sindicatele sînt în drept să li se ofere gratuit informații de la autoritățile administrației publice, patroni și asociațiile lor în probleme ce țin de muncă, salariu, șomaj, dezvoltarea social-economică, starea mediului înconjurător, privatizare, asistență socială, ocrotirea sănătății, spațiul locativ etc.

Garanțiile activității sindicatelor sînt mijloacele statale de drept, care ocrotesc drepturile sindicatelor împotriva încălcărilor din partea angajatorilor (unităților) și autorităților publice.

În conformitate cu art. 1 din Convenția OIM nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului la organizație și de purtare a tratativelor colective[22], muncitorii trebuie să beneficieze de o protecție adecvată împotriva oricăror acte de discriminare care tind să prejudicieze libertatea sindicală în materie de angajare. O asemenea protecție trebuie să se aplice, mai ales, în ceea ce privește actele care au drept scop: a) să subordoneze angajarea unui muncitor condiției de a nu se afilia la un sindicat sau de a înceta să facă parte dintr-un sindicat; b) să concedieze un muncitor sau să i se aducă prejudicii prin oricare alte mijloace din cauza afilierii sale sindicale sau participării sale la activități sindicale în afara orelor de muncă sau, cu consimțămîntul patronului, în timpul orelor de muncă.

În sistemul garanțiilor activității sindicatelor se includ:   a) garanțiile patrimoniale; b) garanțiile personale; c) obligațiile unităților privind asigurarea condițiilor pentru activitatea sindicatelor; d) răspunderea pentru încălcarea legislației cu privire la sindicate și a statutelor lor.

Garanțiile patrimoniale ale activității sindicatelor sînt formulate, în principiu, ca drepturi ale lor: dreptul de proprietate asupra averii și mijloacelor bănești necesare pentru îndeplinirea sarcinilor statutare; dreptul de a se bucura de personalitate juridică și de alte drepturi cu conținut economic.

Articolele 387 și 388 din Codul muncii al Republicii Moldova consfințesc garanțiile personale ale activității sindicatelor.

Garanțiile personale enunțate în art. 387 din CM al RM se referă la persoanele alese în organele sindicale și neeliberate de la locul de muncă de bază.

Persoanele alese în componența organelor sindicale de toate nivelurile și neeliberate de la locul de muncă de bază nu pot fi supuse sancțiunilor disciplinare și (sau) transferate la alt loc de muncă fără acordul preliminar scris al organului membrii căruia sînt. Conducătorii organizațiilor sindicale primare (organizatorii sindicali) neeliberați de la locul de muncă de bază nu pot fi supuși sancțiunilor disciplinare fără acordul preliminar scris al organului sindical ierarhic superior.

O altă garanție a activității sindicatelor se manifestă și în eliberarea participanților la diferite adunări sindicale (seminare, conferințe și congrese convocate de sindicate, învățămînt sindical) de la locul de muncă de bază, pe durata acestora, cu menținerea salariului mediu.

În conformitate cu art. 387 alin. (4) din CM al RM, membrilor organelor sindicale elective neeliberați de la locul de muncă de bază li se acordă timp liber în orele de program pentru a-și realiza drepturile și a-și îndeplini obligațiile sindicale, cu menținerea salariului mediu. Durata concretă a timpului de muncă rezervat acestei activități se stabilește în contractul colectiv de muncă.

Aplicarea și respectarea garanției personale, consfințite în art. 387 alin. (4) din CM al RM, întîmpină unele dificultăți, deoarece legislația în vigoare nu este uniformă. De exemplu, conform dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea serviciului public[23], funcționarul public este în drept să se asocieze în sindicate și să participe la activitatea lor în afara orelor de program.

Încetarea contractului individual de muncă încheiat cu persoanele alese în organele sindicale și cu conducătorii organelor sindicale neeliberați de la locul de muncă de bază se admite doar cu respectarea prevederilor art. 87 alin. (2) și (3) din CM al RM. Analiza juridică a dispozițiilor invocate mai sus conduce la următoarea constatare: persoana aleasă în organul sindical și neeliberată de la locul de muncă de bază poate fi concediată doar cu acordul preliminar al organului sindical al cărui membru este, iar conducătorul organizației sindicale primare (organizatorul sindical) neeliberat de la locul de muncă de bază - doar cu acordul preliminar al organului sindical ierarhic superior.

De asemenea, se cere menționat că concedierea salariaților membri de sindicat în cazurile stipulate la art. 86 alin. (1) lit. c), d), g) și h) din CM al RM poate avea loc doar cu acordul preliminar al organului (organizatorului) sindical din unitate.

Garanțiile personale enunțate în art. 388 din CM al RM se referă la persoanele alese în organele sindicale și eliberate de la locul de muncă de bază.

Pe durata exercitării funcției elective, contractul individual de muncă încheiat cu sindicalistul eliberat de la locul de muncă de bază se suspendă. În această situație, în carnetul de muncă al acestui salariat se va face următoarea înscriere: „Contractul individual de muncă se suspendă pe perioada de exercitare a funcției elective conform art. 34 alin. (1) din Legea sindicatelor".

Înscrierile următoare se vor efectua în carnetul de muncă de organul sindical în care va activa salariatul - la angajare: „Ales în funcția ... (cu indicarea denumirii organului sindical) conform art. 34 din Legea sindicatelor", iar la eliberare: „Eliberat în legătură cu expirarea mandatului conform art. 34 din Legea sindicatelor".

În cazul cînd salariatul, după expirarea mandatului, revine la funcția pe care a deținut-o anterior, la locul de muncă precedent i se va face următoarea înscriere: „Reangajat în funcția de ..., conform art. 34 din Legea sindicatelor"[24].

Din analiza prevederilor art. 55 lit. h) din CM al RM rezultă că persoana care a fost aleasă în organele sindicale și eliberată de la locul de muncă de bază, încheie cu organizația sindicală respectivă un contract individual de muncă pe durată determinată.

În practica aplicării legislației sindicale s-a iscat o problemă de ordin tehnico-juridic. De exemplu, presupunem că o persoană a fost aleasă în funcția de președinte al organizației sindicale primare. Cine va fi acea persoană care va semna contractul individual de muncă în numele angajatorului?

Susținem că situația expusă mai sus urmează a fi soluționată în corespundere cu dispozițiile art. 259-260 din CM al RM. Astfel, pentru a determina persoana (organul) care are competența de a contracta cu cel ales în funcția de președinte al asociației sindicale, trebuie să fie supuse studiului documentele de constituire a structurii sindicale date.

În ceea ce privește întrebarea formulată, propunem următoarele soluții:    a) în calitate de angajator trebuie să figureze însăși organizația sindicală        primară; b)    ca   temei pentru încheierea contractului de muncă cu președintele organizației sindicale va servi hotărîrea fondatorilor      organizației; c)  contractul individual de muncă urmează să fie semnat, în numele angajatorului, de către președintele adunării generale a membrilor (fondatorilor) organizației sindicale respective;  d) dispoziția        de      angajare a președintelui organizației sindicale       se emite de către        președintele acesteia, cu referință la hotărîrea fondatorilor organizației privind alegerea în funcția respectivă și la contractul individual de muncă încheiat cu acesta.

În conformitate cu art. 388 alin. (1) din CM al RM, salariaților al căror contract individual de muncă este suspendat în legătură cu alegerea lor în funcții elective în organele sindicale, după expirarea mandatului, li se acordă locul de muncă anterior, iar în lipsa acestuia - un alt loc de muncă (funcție) echivalent(ă) sau, cu acordul salariatului, la o altă unitate. În situația în care este imposibil a acorda locul de muncă ocupat anterior sau un loc de muncă echivalent din cauza lichidării unității, reorganizării ei, reducerii numărului sau a statelor de personal, angajatorul respectiv plătește persoanelor în cauză o indemnizație de eliberare din serviciu egală cu 6 salarii medii lunare.

Trebuie relevat că art. 388 alin. (4) din CM al RM statuează prolongarea garanțiilor personale pentru persoanele care își îndeplineau anterior atribuțiile sindicaliste în cadrul organelor sindicale. Astfel, concedierea persoanelor care au fost alese în componența organelor sindicale nu se admite timp de 2 ani după expirarea mandatului, cu excepția cazurilor de lichidare a unității sau de comitere de către salariații respectivi a unor acțiuni culpabile, pentru care legislația prevede posibilitatea concedierii. În asemenea cazuri, concedierea se efectuează în mod obișnuit.

Măsurile de protecție menționate anterior nu pot fi recunoscute discriminatorii în sensul art. 16 alin. (2) din Constituție și corespund întru totul Convențiilor și Recomandărilor Organizației Internaționale a Muncii. În acest sens, art. 1 din Convenția OIM nr. 135/1971 privind protecția reprezentanților în întreprinderi și înlesnirile ce se acordă acestora[25] prevede că: „Reprezentanții lucrătorilor din întreprindere trebuie să beneficieze de o protecție eficace împotriva oricăror măsuri care i-ar putea prejudicia, inclusiv desfacerea contractului de muncă, și care ar avea drept cauză calitatea sau activitățile lor de reprezentanți ai lucrătorilor, apartenența sindicală sau participarea la activități sindicale, în măsura în care acționează potrivit legilor, convențiilor colective sau altor aranjamente convenționale în vigoare"

În conformitate cu art. 390 din CM al RM, în vederea asigurării condițiilor necesare pentru activitatea sindicatelor, angajatorul are obligația:

  • să acorde gratuit organului sindical respectiv încăperi cu tot inventarul necesar, asigurînd condițiile și serviciile necesare activității acestuia;
  • să pună gratuit la dispoziția organului sindical respectiv, potrivit contractului colectiv de muncă, mijloace de transport, de telecomunicații și informaționale necesare îndeplinirii sarcinilor statu- tare ale organului sindical respectiv;
  • să aloce, în modul stabilit, sindicatului mijloace în mărime de pînă la 0,15% din fondul de salarii pentru utilizarea lor în scopurile stabilite în contractul colectiv de muncă; această obligație este stipulată în Legea sindicatelor nr. 1129-XIV/2000;
  • să efectueze fără plată, în modul stabilit de contractul colectiv de muncă și (sau) de convențiile colective, colectarea cotizațiilor de membru al sindicatului și să le transfere lunar pe contul de decontare al organului sindical respectiv. Angajatorul nu este în drept să rețină transferarea mijloacelor indicate sau să le utilizeze în alte scopuri;
  • să rețină, la solicitarea salariaților care nu sînt membri de sindicat, din salariul acestora mijloace bănești și să le transfere lunar pe contul de decontare al organului sindical, în condițiile și în modul stabilit de contractul colectiv de muncă și (sau) de convențiile colective.

Cea mai controversată obligație a angajatorului este aceea potrivit căreia el urmează să aloce sindicatului mijloacele bănești necesare pentru realizarea sarcinilor statutare. Încă la etapa de examinare a proiectului Legii sindicatelor, reprezentanții Guvernului RM au atenționat că nu este justificată includerea normei juridice privind obligația angajatorului de a aloca sindicatelor mijloace în mărime de pînă la 0,15% din fondul de salarizare.

Considerăm că obligarea angajatorului la alocarea mijloacelor bănești pentru realizarea sarcinilor statutare ale sindicatelor este întemeiată și conformă cu instrumentele internaționale. Astfel, conform dispozițiilor art. 2 din Convenția OIM nr. 135/1971 și ale Recomandării OIM nr. 143, crearea condițiilor necesare pentru activitatea sindicatelor în cadrul întreprinderii presupune, în special, anumite defalcări financiare din partea angajatorului în favoarea organizației sindicale.

Potrivit art. 37 alin. 1 din Legea nr. 1129-XIV/2000, pentru încălcarea Legii sindicatelor, a celorlalte acte normative privind sindicatele, a statutelor sindicatelor sau pentru aplicarea legislației în măsură să împiedice realizarea garanțiilor stabilite în activitatea sindicatelor, persoanele cu funcții de răspundere ale autorităților publice, patronatului și sindicatelor răspund în conformitate cu legislația în vigoare.

Persoanele culpabile de împiedicarea activității legale a sindicatelor poartă răspundere disciplinară, materială, administrativă în conformitate cu legislația.

În conformitate cu art. 38 alin. (1) din Legea nr. 1129-XIV/2000, plîngerile cu privire la încălcările prevederilor legislației cu privire la sindicate și ale statutelor sindicatelor se examinează de instanțele judecătorești. Plîngerile se înaintează de către organele sindicale respective și de alte organe de supraveghere și control asupra respectării legislației muncii.

Activitatea sindicatului încetează, de regulă, în baza hotărîrii membrilor săi, în modul stabilit de statut.

Potrivit prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 1129- XIV/2000, în cazul în care activitatea sindicatului vine în contradicție cu Constituția și cu Legea sindicatelor, ea poate fi suspendată pe un termen de pînă la 6 luni sau interzisă prin hotărîrea Curții Supreme de Justiție, la sesizarea Ministrului justiției sau Procurorului general. Interzicerea activității sindicatului în baza hotărîrilor altor organe nu se admite.

Prevederile naționale invocate mai sus se află în strictă conformitate cu prevederile art. 4 din Convenția OIM nr. 87 privind libertatea asocierii și protecția dreptului la organizație, potrivit cărora organizațiile de muncitori și patroni nu sînt supuse dizolvării sau suspendării pe cale administrativă.

Unul dintre efectele principale ale încetării activității sindicatului privește patrimoniul, și anume faptul că acesta este distribuit conform dispozițiilor statutare. În lipsa unor astfel de dispoziții, patrimoniul sindicatului urmează să fie divizat fie în temeiul hotărîrii membrilor lui (în cazul încetării voluntare a activității sindicatului), fie în temeiul instanței de judecată (în cazul încetării forțate a activității sindicatului).

Este regretabil faptul că Legea nr. 1129-XIV/2000 nu conține nici o dispoziție explicită referitoare la modul de reorganizare a sindicatelor. Considerăm că, în această situație, se vor aplica dispozițiile dreptului comun, reorganizarea sindicatului (sindicatelor) înfăptuindu-se prin oricare din formele prevăzute: fuziune (contopire și absorbție), dezmembrare (divizare și separare) sau transformare.

În doctrina juridică română s-a evidențiat faptul că organizațiilor sindicale le este specifică sciziunea, adică divizarea unui sindicat ca urmare a unor disensiuni interne (contrară fuziunii)[26]. Fie că se datorează minorității sau majorității, sciziunea presupune împărțirea bunurilor, a arhivei, atribuirea sediului etc.

 

[1]        Valer Dorneanu, Introducere în dreptul muncii. Dreptul colectiv al muncii, București, România de mâine, 2000, p.139-140.

[2]       Ibidem, p.139.

[3]       Adrian Leik, Mihai Mantale, Gheorghe Filip, op.cit., p.120.

[4]        A se vedea: Anton Moraru, Gheorghe Porcescu, Istoria sindicatelor din agricultură și industria prelucrătoare din Republica Moldova, Chișinău, Evrica, 2001, p.29-30.

[5]        Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.130-132, 2000.

[6]         În vigoare pentru Republica Moldova din 12 august 1997, Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 593-XIII din 26 septembrie 1995.

[7]         M.B. HlhaKOB. no^MTM^ecKaa ponb npo<ț>co£>3oB b oC^ecrBe. B kh.: npopcofâSbi Ha sa^ure npaB Tpyga^uxca: Pocchhcko-Phhckhh cSopHUK HayHHbix cramen. - CaHKT- nemep6ypr: Cn6 ryn, 2001, c. 6.

[8]        Ratificată prin Hotărîrea Parlamentului RM nr. 217-XII din 28.07.1990 și publicată în Tratate internaționale, 1998, vol. I, p. 11-18.

[9]         Ratificată prin Hotărîrea Parlamentului RM nr.593-XIII din 26.09.95 și publicată în Tratate internaționale, 1999, vol. 10, p.22.

[10]      Alexandru Țiclea, Andrei Popescu ș.a., op.cit., p. 188.

[11] Ibidem.

[12]*Acest principiu rezultă din prevederile art. 42 alin. (1) din Constituția Republicii Moldova și ale art. 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

[13]       Ratificată prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1298-XIII din 24.07.1997 și publicată în Tratate internaționale, 1998, vol. I, p. 341.

[14]       lon Dogaru, Dan Claudiu Dănișor, Drepturile omului și libertățile publice, Chișinău, Zamolxe, 1998, p.219.

[15]      Congresul IV al FNSAA „Agroindsind", Chișinău, Baștina-RADOG, 2002, p. 67.

[16]      Andrei Cibotaru, Ce urmează după constituirea organizației sindicale / Vocea poporului, 2002, nr.34 (629), p.3.

[17]      Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 57-58 din 18.05.2000.

[18]       Carta Socială Europeană Revizuită - în aplicare, Biroul de Informare al Consiliului Europei în Moldova, Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului din Moldova, Chișinău, 2001, p. 80-81.

[19]       Nicolae Romandaș, Eduard Boișteanu, Dreptul colectiv și individual al muncii, Chișinău, 2003, p. 86-87; Alexandru Țiclea, Opinii referitoare la răspunderea patrimonială în cazul încetării colective a lucrului // Dreptul nr. 12/2001, p. 66-67.

[20]       V. Dorneanu, Introducere în dreptul muncii. Dreptul colectiv al muncii, București, România de mîine, 2000, p. 170.

[21]      Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 244-247 din 09.12.2003.

[22]       Ratificată prin Hotărîrea Parlamentului nr. 593-XIII din 26.09.95 și publicată în Tratate internaționale, 1999, vol. I0, p. 47.

[23]      Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 61 din 02.11.1995.

[24]       Regulamentul provizoriu cu privire la completarea, păstrarea și evidența carnetului de muncă, aprobat prin hotărîrea Ministerului Muncii și Protecției Sociale din 16.10.1998 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 97-98 din 29.10.1998.

[25]       Ratificată prin Hotărîrea Parlamentului RM nr. 593-XII din 26.09.1995 și publicată în Tratate internaționale, 1999, vol. 10, p. 73.

[26]      Alexandru Țiclea, Andrei Popescu, Marioara Țichindelean ș.a., op.cit., p. 213.