Tripartismul reprezintă un instrument al parteneriatului social, ce se manifestă ca un principiu de bază atît cu privire la făurirea dreptului internațional al muncii, cît și la elaborarea normelor de drept intern al muncii[1].
Condițiile de bază pentru ca tripartismul să fie cu adevărat eficient sînt: a) independența patronilor, angajaților și a statului unii față de ceilalți, fără nici o suprapunere a funcțiilor lor; b) existența unor părți autonome și distincte, capabile să-și ducă la îndeplinire funcțiile lor în mod corespunzător; c) atitudinea pozitivă față de consultări și cooperare; d) respectul și înțelegerea mutuală.
Principiul tripartismului este o creație a Organizației Internaționale a Muncii, încă de la înființarea sa în anul 1919.
Această organizație a promovat principiul asocierii reprezentanților salariaților, reprezentanților patronatului și reprezentanților Guvernului în vederea căutării în comun a celor mai eficiente modalități de realizare a unei justiții sociale. Această idee a fost confirmată și prin Declarația de la Philadelphia din anul 1944 cu privire la scopurile și obiectivele Organizației Internaționale a Muncii; tripartismul este considerat ca fundament permanent al activității organizației sale[2].
Organizația Internațională a Muncii a stabilit necesitatea colaborării salariaților și patronilor la elaborarea și aplicarea politicilor sociale și economice în fiecare țară.
Prin Convenția OIM nr. 144/1976 privitoare la consultările tripartite destinate să promoveze aplicarea normelor internaționale a muncii, s-a prevăzut că orice stat membru al organizației, care ratifică această convenție, se angajează să pună în practică procedurile care asigură consultări eficace între reprezentanții Guvernului, ai celor ce angajează și ai muncitorilor asupra problemelor privind activitățile Organizației Internaționale a Muncii, și anume:
- răspunsurile guvernelor la chestionare referitoare la punctele înscrise pe ordinea de zi a Conferinței Internaționale a Muncii și comentariile guvernelor asupra proiectelor textelor care trebuie să fie discutate în Conferință;
- propunerile ce urmează a fi prezentate autorității sau autorităților competente în legătură cu convențiile și recomandările care trebuie să fie supuse Organizației Internaționale a Muncii;
- reexaminării, la intervale rezonabile, a convențiilor neratificate, care încă nu s-au pus în aplicare, pentru a înfățișa măsurile care ar putea fi luate pentru a promova aplicarea și ratificarea lor, dacă este cazul;
- problemele pe care le pot pune rapoartele ce urmează a fi prezentate Biroului Internațional al Muncii;
- propunerile referitoare la denunțarea convențiilor ratificate.
În majoritatea țărilor dezvoltate s-au constituit organisme tripartite fie în baza prevederilor constituționale (Italia, Franța, Spania), fie în temeiul unor legi organice (Olanda, Belgia, Canada)[3]. Rolul acestor organisme constă în realizarea și dezvoltarea sistemului de parteneriat social, medierea intereselor individuale sau colective cu cele naționale. Este necesar de remarcat faptul că organismele tripartite urmăresc înfăptuirea consensului nu numai între salariați, patroni și guvernanți, ci și între diferite grupuri socioprofesionale (studenți, șomeri, pensionari etc.) și puterea publică.
În anumite perioade de timp, negocierile colective tripartite au cunoscut și un recul. Astfel, după anul 1970, odată cu criza petrolului și cu creșterea fenomenului șomajului, s-au bucurat de o eficiență deosebită negocierile bipartite la nivel de ramură și întreprindere, exemplul tipic fiind reprezentat de Germania.
[1] Sanda Ghimpu, Alexandru Țiclea, op.cit., p.604.
[2] Ibidem.
[3] Ion Traian Ștefănescu, Dreptul colectiv al muncii, București, Lumina Lex, 1998, p.76-77.