În literatura de specialitate s-au dat mai multe definiții contractului colectiv de muncă. Considerăm că cea mai exhaustivă definiție a fost formulată de autoarea română Magda Volonciu, potrivit căreia contractul colectiv de muncă reprezintă „acordul scris și, în prealabil, negociat, încheiat între partenerii sociali, la diferite niveluri, care urmărește crearea unui cadru general și unitar de desfășurare a relațiilor de muncă și care se referă la condițiile de muncă, precum și la orice alte aspecte convenite de părți în legătură directă sau indirectă cu relația de muncă"[1].
Noțiunea de contract colectiv de muncă este definită și în instrumentele internaționale. Astfel, Recomandarea Organizației Internaționale a Muncii nr. 91/1951 definește convenția colectivă de muncă ca orice acord scris referitor la condițiile de muncă, încheiat între un angajator, un grup de angajatori sau o asociație patronală, pe de o parte, și una sau mai multe organizații reprezentative ale salariaților, pe de altă parte, reprezentanții salariaților fiind aleși sau mandatați de către cei pe care îi reprezintă, conform dispozițiilor din fiecare legislație națională (pct. 2 alin. (1))[2].
În conformitate cu prevederile art. 30 alin. (1) din CM al RM, contractul colectiv de muncă este actul juridic care reglementează raporturile de muncă și alte raporturi sociale în unitate, încheiat în formă scrisă între salariați și angajator de către reprezentanții acestora.
Contractul pe care îl analizăm este colectiv, datorită, în primul rînd, sferei de persoane asupra căreia își produce efectele. Ele se extind asupra tuturor salariaților din unitate, indiferent de data angajării lor, fie că s-au afiliat sau nu la o organizație sindicală din unitate. Această extindere reprezintă o excepție de la principiul relativității efectelor contractului.
În sistemul general al izvoarelor de drept, contractul colectiv de muncă face parte din categoria contractelor normative, adică din categoria actelor ce îmbină în sine trăsăturile contractului și ale actului normativ.
Pentru prima dată, Codul muncii al RM din 28 martie 2003 consfințește subinstituția convenției colective.
Potrivit prescripțiilor art. 35 din CM al RM, prin convenție colectivă se înțelege actul juridic care stabilește principiile generale de reglementare a raporturilor de muncă și a raporturilor social- economice legate nemijlocit de acestea, care se încheie de către reprezentanții împuterniciți ai salariaților și ai angajatorilor la nivel național, teritorial și ramural în limitele competenței lor.
Importanța contractului colectiv de muncă și a convenției colective ne este relevată, în primul rînd, de influența sa asupra dreptului muncii. Deși există o legislație unitară a muncii, aplicarea acesteia, grație contractului colectiv de muncă, dar și convenției colective, comportă un specific ce creează diferențieri de la o ramură de activitate la alta, de la o localitate la alta, de la o unitate la alta, iar uneori în aceeași unitate de la o perioadă la alta, în funcție de situația sa economică.
Clauzele contractui colectiv de muncă și ale convenției colective au o valoare normativă; ele alcătuiesc un „drept al muncii" propriu al celor care îl încheie.
Prin intermediul contractului colectiv de muncă și al convenției colective, se realizează nu numai reglementarea drepturilor și obligațiilor părților, ci și armonizarea unor interese ale salariaților și ale patronilor, promovarea unor relații de muncă echitabile de natură să asigure protecția socială a salariaților, prevenirea sau eliminarea conflictelor colective de muncă ori evitarea declanșării grevelor[3].
Potrivit art. 30 alin. (2) și al art. 35 din CM al RM, încheierea atît a contractelor colective, cît și a convențiilor colective nu este obligatorie, adică reprezintă o decizie facultativă pentru partenerii sociali.
Considerăm că legiuitorul trebuie să introducă obligativitatea negocierii colective a contractelor colective de muncă. Desigur, această obligativitate este valabilă numai pentru negocierea, dar nu și pentru încheierea contractului colectiv de muncă[4].
[1] Magda Volonciu, Negocierea contractului colectiv de muncă, Brașov, Omnia-UNI-
S.A.S.D., 1999, p.205.
[2] Sanda Ghimpu, Alexandru Țiclea, op.cit., p.670.
[3] Valer Dorneanu, Introducere în dreptul muncii. Dreptul colectiv al muncii, București, România de mâine, 2000, p.195.
[4]* Propunerile legislative formulate mai sus și-au găsit deja reflectare în legislația română. Astfel, potrivit prevederilor art. 236 alin. (2) din Codul muncii al României aprobat prin Legea nr. 53 din 24.01.2003, negocierea colectivă este obligatorie, cu excepția cazului în care angajatorul are încadrați mai puțin de 21 de salariați.