Contractul colectiv de muncă și convenția colectivă se încheie ca urmare a negocierii purtate între partenerii sociali - patroni, salariați și, în cazurile prevăzute de legislație, organele administrației publice locale (sau centrale). Prin intermediul acestei negocieri este stabilit conținutul raportului juridic de muncă, sînt fundamentate drepturile și obligațiile părților parteneriatului social în procesul muncii[1].
Conform Dicționarului explicativ al limbii române, a negocia înseamnă a trata cu cineva încheierea unei convenții economice, politice, culturale etc.[2]
Potrivit Convenției nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective, termenul de negociere colectivă se aplică: „pentru toate negocierile care au loc între o persoană care angajează, un grup de persoane care angajează, pe de o parte, și una sau mai multe organizații de muncitori, de cealaltă parte, în vederea: a) fixării condițiilor de muncă, de angajare; b) reglării relațiilor dintre cei care angajează muncitorii; c) reglării relațiilor dintre cei care angajează și cei angajați organizați în una sau mai multe organizații de muncă"
Sarcina dezvoltării statutului juridic al salariaților revine negocierii colective care, fie că extinde limitele legale ale drepturilor recunoscute salariaților, fie, ca izvor de drept al raportului juridic de muncă, creează drepturi noi în favoarea acestora.
Importanța negocierii colective este relevată de funcțiile pe care aceasta le îndeplinește, și anume[3]: instrument de democratizare a relațiilor profesionale, prin coborîrea deciziei normative la nivelul partenerilor sociali; mijloc de stabilire a statutului juridic al salariaților, deoarece majoritatea drepturilor și obligațiilor acestora sînt determinate de contractele colective de muncă; formă de adaptare a relațiilor profesionale la tendințele ce se manifestă pe piața muncii și la stadiile de dezvoltare economică a societății; garanție a protejării salariaților împotriva arbitrarului patronal.
Părțile participante la negocierile colective sînt angajatorul și salariații. Cele două părți sînt reprezentate după cum urmează: a) angajatorul, la nivel de unitate, de către organul de conducere al acesteia, stabilit prin lege, statut sau prin alt act de constituire; la nivel teritorial, de ramură de activitate și la nivel național, de către asociațiile (federațiile sau confederațiile) patronale legal constituite și reprezentative potrivit legii; b) salariații, la nivel de unitate, de către organizațiile sindicale primare legal constituite și reprezentative, iar în unitățile în care nu sînt organizate sindicate sau în care, deși sînt organizate, nu toți salariații sînt membri de sindicat sau ai aceluiași sindicat, reprezentanții salariaților sînt aleși de aceștia prin vot secret, pe liste; la nivelul teritorial și al ramurilor de activitate, de către organizațiile sindicale de ramură, legal constituite și reprezentative; la nivel național, de către organizațiile sindicale de tip f^derație (confederație).
În cazul în care, la nivel național, ramural sau teritorial, există mai multe organe sindicale, se creează un organ reprezentativ unic pentru desfășurarea negocierilor colective, elaborarea proiectului convenției colective și încheierea acesteia. În acest caz, constituirea organului reprezentativ se efectuează în baza principiului reprezentării proporționale a organelor sindicale, în funcție de numărul membrilor de sindicat.
Pornind de la prevederile art. 27 alin. (5) din CM al RM, dreptul de a participa la negocierile colective, de a semna convențiile colective în numele salariaților la nivel național, ramural sau teritorial aparține sindicatelor (asociațiilor sindicale) corespunzătoare.
Protecția reprezentanților salariaților se înfăptuiește nu numai prin reglementări naționale, ci și prin instrumente internaționale. Astfel, Convenția OIM nr.135 privind protecția reprezentanților lucrătorilor prevede, în esență: dreptul reprezentanților lucrătorilor de a beneficia, în cadrul întreprinderii, de o protecție eficace împotriva oricăror măsuri care ar putea să-i prejudicieze, inclusiv desfacerea contractului de muncă pe motivul calității și activităților lor de reprezentanți ai muncitorilor; reprezentanții lucrătorilor vor beneficia în întreprinderi de facilități care să le permită să îndeplinească rapid și eficace funcțiunile lor.
Reprezentanții părților cărora li s-a transmis propunerea în formă scrisă de începere a negocierilor colective sînt obligați să purceadă la acestea în decurs de 7 zile calendaristice de la data avizării. Această procedură este valabilă atît în cazul în care la unitate se elaborează, pentru prima oară, contractul colectiv, cît și în cazul în care părțile recurg la renegocierea contractului colectiv de muncă.
Participanții la negocierile colective sînt liberi în alegerea chestiunilor ce vor constitui obiectul de reglementare al contractelor colective de muncă și al convențiilor colective. Dar, înainte de a stabili aceste chestiuni, părțile, conform prevederilor art. 27 alin.(6) din CM al RM, sînt obligate să-și furnizeze reciproc informațiile necesare pentru desfășurarea negocierilor colective cel tîrziu peste 2 săptămîni din momentul solicitării. Participanții la negocierile colective și alte persoane implicate în aceste negocieri nu au dreptul de a destăinui informația care reprezintă secret de stat sau comercial și poartă răspundere pentru aceasta conform legislației în vigoare.
Negocierile colective în numele părților le efectuează organul împuternicit de părți, format dintr-un număr egal de reprezentanți ai acestora. La prima ședință a acestui organ, părțile stabilesc, pe de o parte, informațiile pe care angajatorul trebuie să le furnizeze organizației sindicale primare sau reprezentanților salariaților, iar pe de altă parte, locul și calendarul următoarelor ședințe, necesare perfectării contractului colectiv de muncă.
Durata negocierilor colective nu trebuie să depășească 3 luni, deoarece: a) persoanelor care participă la negocierile colective, la elaborarea proiectului contractului colectiv de muncă sau al convenției colective li se păstrează locul de muncă și salariul mediu pe termenul stabilit prin acordul părților, dar nu mai mult decît pentru 3 luni; b) dacă, în decurs de 3 luni din ziua derulării negocierilor, nu s-a ajuns la o înțelegere asupra unor prevederi ale proiectului contractului colectiv de muncă, părțile sînt obligate să semneze contractul doar pentru clauzele coordonate, întocmind, concomitent, un proces-verbal asupra divergențelor existente (art. 32 alin. (2) din CM al RM).
Pentru asigurarea deplinei autonomii a partenerilor sociali, legea nu stabilește condiții cu privire la componența reprezentanților care participă la negocieri, rămînînd ca părțile să convină toate amănuntele, inclusiv modul de desfășurare a negocierilor colective și de elaborare a clauzelor contractului. Această idee se întemeiază pe prevederile art. 17 din CM al RM, care consfințesc principiul egalității în drepturi a părților în cadrul realizării parteneriatului social, negocierile colective fiind considerate drept una din formele parteneriatului social și pe dispozițiile art. 27 alin. (8) din CM al RM, care stipulează că termenele, locul și modul de desfășurare a negocierilor colective se stabilesc de reprezentanții părților care participă la negocierile respective.
Practica a demonstrat că succesul negocierilor este influențat, în principal, de următoarele aspecte[4]: coordonarea și conducerea ședințelor de către o persoană competentă, autoritară, echilibrată și flexibilă; stabilirea listei problemelor de negociat și clasificarea acestora în raport cu importanța și complexitatea acestora; formularea de către partenerii sociali a unor variante de soluții cu limite varia-bile; evitarea revendicărilor maximale care nu au nici un suport real în parametrii economico-sociali existenți; participarea unui mediator neutru.
Legislația muncii nu interzice ca la negocierile colective, în afară de reprezentanții părților, să participe anumiți specialiști - juriști, economiști, manageri, mediatori - care să sprijine desfășurarea negocierilor colective. În cazul dat, munca acestora va fi retribuită de partea care invită, dacă contractul colectiv de muncă sau convenția colectivă nu prevede altfel.
[1] Sanda Ghimpu, Alexandru Țiclea, op.cit., p.683.
[2] DEX, București, Universul Enciclopedic, 1998, p.681.
[3] Sanda Ghimpu, Alexandru Țiclea, op.cit., p.684.
[4] Valer Dorneanu, Introducere în dreptul muncii. Dreptul colectiv al muncii, București, România de mâine, 2000, p.204.
