Desfășurarea activității cu respectarea unui anumit program de muncă reprezintă una din trăsăturile specifice ale raportului juridic de muncă[1].
Prin timp de muncă se înțelege timpul pe care salariatul, în conformitate cu regulamentul intern al unității, cu contractul individual și cu cel colectiv de muncă, îl folosește pentru îndeplinirea obligațiilor de muncă.
Reglementările legale privind timpul de muncă și timpul de odihnă, ținînd seama de finalitatea lor, au caracter imperativ. Între timpul de muncă și timpul de odihnă există o relație evidentă de interdependență; reglementarea legală a timpului de muncă reprezintă și o garanție a realizării dreptului la odihnă[2].
Contractul colectiv de muncă permite negocierea problemelor timpului de muncă, pornind de la imperativele legii, în favoarea salariaților. În toate categoriile de unități, elementele concrete ale organizării timpului de lucru (tipul săptămînii de lucru, regimul de muncă) sînt cuprinse în regulamentele interne ale unităților, precum și în contractele colective și în cele individuale de muncă.
Din conținutul art. 95-106 din CM al RM rezultă următoarele categorii ale timpului de muncă:
- timpul de muncă avînd o durată normală;
- timpul de muncă redus;
- timpul de muncă parțial;
- timpul de muncă peste durata normală (muncă suplimentară).
Pentru evidența timpului de muncă, utilizat de toate categoriile de salariați, obținerea datelor privind timpul efectiv lucrat, calculul retribuției se întocmește foaia colectivă de prezență (formularul nr. MR-13), în care se fac înregistrări privind lipsurile de la lucru, lucrul în zilele incomplete, suplimentare în baza documentelor întocmite (certificatul de concediu medical, certificatul despre îndeplinirea funcțiilor de stat și publice ș.a.).
[1] Țiclea Alexandru, Popescu Andrei, Țichindelean Mărioara ș.a., op.cit., p. 584.
[2] lon Traian Ștefănescu, Dreptul muncii, București, Lumina Lex, 1997, p.127.
