Pin It

Dreptul la salariu, corolarul dreptului la muncă, constituie o prerogativă fundamentală a individului, afirmată la nivel solemn de Declarația Universală a Drepturilor Omului, care prevede că „oricine muncește are dreptul la salariul echitabil și suficient care să-i asigure lui și familiei lui o existență conformă cu demnitatea umană"[1].

Cuvîntul salariu își are sorgintea în latinescul „salarium” care, la origine, semnifica rația de sare (sale) alocată unui soldat; ulterior această noțiune a fost extinsă și utilizată pentru a exprima prețul plătit cetățenilor liberi care prestau diferite activități în folosul altor persoane[2].

Atît în țara noastră, cît și în alte state, în afara termenului de salanu, se mai întrebuințează și termenii remunerație sau retribuție.

În Legea salarizării nr. 847/2002[3] a fost formulată definiția legală a noțiunii de salariu, prin care se înțelege orice recompensă sau cîștig evaluat în bani, plătit angajaților de către angajator sau de organul împuternicit de acesta, în temeiul contractului individual de muncă, pentru munca executată sau ce urmează a fi executată.

Termenul de salariu a fost definit și în instrumentele internaționale. Potrivit prevederilor art. 1 din Convenția OIM nr. 95/1949 asupra protecției salariului[4], prin termenul de salariu se înțelege remunerarea sau cîștigurile susceptibile de a fi evaluate în bani și stabilite prin acordul părților sau de către legislația națională, pe care cel care angajează le datorează unui lucrător în baza unui contract de muncă, scris sau verbal, fie pentru munca efectuată sau care urmează a fi efectuată, fie pentru serviciile prestate sau care urmează a fi prestate.

Salariul este unul dintre elementele esențiale ale contractului de muncă - alături de părțile, felul muncii și locul de muncă.

În conformitate cu prevederile art. 128 alin. (2) din CM al RM, la stabilirea și achitarea salariului nu se admite nici o discriminare pe criterii de sex, vîrstă, handicap, origine socială, situație familială, apartenență la o etnie, rasă sau naționalitate, opțiuni politice sau convingeri religioase, apartenență sau activitate sindicală.

Interdicția discriminării în domeniul salarizării se atestă și în instrumentele internaționale. Putem invoca, în acest sens, Convenția OIM nr. 100/1951 privind egalitatea de remunerare a mîinii de lucru masculină și        a        mîinii de  lucru feminină pentru o   muncă de valoare egală[5], care obligă statele să asigure aplicarea pentru toți muncitorii      a        principiului      egalității de remunerare a mîinii de lucru masculină    și  a  mîinii de  lucru feminină pentru o        muncă de valoare egală și să     ia măsuri    pentru a încuraja aprecierea obiectivă a muncilor pe baza lucrărilor pe care acestea le necesită.

Din punctul de vedere al structurii sale, salariul include salariul de bază (salariul tarifar sau salariul funcției), salariul suplimentar (adaosurile și sporurile la salariul de bază) și alte plăți de stimulare și compensare.

Salariul de bază se stabilește sub formă de salarii tarifare pentru muncitori și salarii ale funcției pentru funcționari, specialiști și conducători pentru munca executată în conformitate cu normele de muncă stabilite potrivit calificării, gradului de pregătire profesională și competenței salariatului, calității, gradului de răspundere pe care îl implică lucrările executate și complexității lor.

Salariul suplimentar reprezintă o recompensă pentru munca peste normele stabilite, pentru muncă eficientă și inventivitate și pentru condiții deosebite de muncă. El include adaosurile și sporurile la salariul de bază, alte plăți garantate și premii curente, care se stabilesc în conformitate cu rezultatele obținute, condițiile de muncă concrete, iar în unele cazuri prevăzute de legislație - luîndu-se în considerare și vechimea în muncă. De exemplu, potrivit prevederilor art. (3) din Convenția colectivă generală nr. 1 din 03 februarie 02.2004[6], sporurile pentru vechime în muncă, în unitățile cu autonomie financiară, pot fi stabilite în cuantum de minimum 5% pentru 3 ani și maximum 40% din salariul de bază pentru o vechime de peste 20 ani de activitate de profil în ramura respectivă. Modalitatea și mărimea concretă a sporurilor pentru vechime în muncă se stabilesc în convenții colective ramurale sau în contracte colective de muncă. În ceea ce privește personalul din sectorul bugetar[7], trebuie menționat că acesta beneficiază, în corespundere cu prevederile art. 29 alin. 1,     3 din Legea nr. 355-XVI/2005 cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar[8], de sporul pentru vechime în muncă, care se plătește lunar, calculat în procente față de salariul funcției, ținîndu-se cont de indemnizația de conducere, în următoarele mărimi:

Vechimea în muncă Sporul, în % față de salariul funcției, ținîndu-se cont de indmnizația de conducere

De la 2 la 5 ani                                                                       10

De la 5 la 10 ani                                                                       15

De la 10 la 15 ani                                                                    20

De la 15 la 20 ani                                                                    25

Peste 20 ani                                                                              30

Din categoria altor plăți de stimulare și compensare fac parte: recompensele conform rezultatelor activității anuale, premiile potrivit sistemelor și regulamentelor speciale, plățile de compensare și alte plăți neprevăzute de legislație care nu contravin legislației.

Sursa de plată a salariului pentru angajații din sectorul real o constituie o parte din venitul obținut din activitatea economică a unității.

În ceea ce privește salariații din sectorul bugetar, sursele de plată a salariului sînt mijloacele aprobate acestora în bugetul din care se întrețin, precum și, după caz, mijloacele special constituite în conformitate cu legislația.

 

[1]        Alexandru Athanasiu, Claudia Ana Moarcăș, Dreptul muncii, București, OSCAR PRINT, 1999, p.89.

[2]       Valer Dorneanu, Gheorghe Bădică, Dreptul muncii, București, Lumina Lex, 2002, p.466.

[3]       Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 50-52 din 11.04.2002.

[4]* În vigoare pentru Republica Moldova din 12 august 1997.

[5]* În vigoare din 23 mai 1950, ratificată prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 610-XIV din 1 octombrie 1999.

[6] Monitorul oficial al Republicii Moldova nr. 30 din 20.02.2004.

[7]* În sensul Legii salarizării, prin sector bugetar se înțelege totalitatea unităților finanțate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele unităților administrativ- teritoriale și din mijloace speciale, indiferent de subordonarea ramurală.

[8]       Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 35-38 din 03.03.2006.