Protecția muncii reprezintă un sistem de măsuri și reguli obligatorii pentru toți participanții la procesul de muncă, urmărindu- se aplicarea criteriilor ergonomice pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă și pentru reducerea efortului fizic, precum și măsuri adecvate pentru munca femeilor și a tinerilor.
În accepțiunea juridică, protecția muncii cuprinde totalitatea normelor juridice referitoare la obligațiile celor care concep, organizează sau conduc procesul de muncă și a celor care desfășoară efectiv diverse activități, în scopul realizării măsurilor tehnice necesare pentru apărarea vieții și integrității lor corporale[1].
Protecția muncii dispune de următoarele trăsături caracteristice: 1) constituie o expresie a implicării statului - chiar și în condițiile economiei de piață - în asigurarea protecției salariaților și a celorlalți participanți la procesul de muncă; 2) se integrează, în mod organic, proceselor de muncă, încă înainte de începerea activităților de producție ori de servicii. Astfel, desfășurarea activităților de producție sau a prestării de servicii este condiționată de obținerea autorizației de funcționare din punctul de vedere al protecției muncii; echipamentele tehnice trebuie să fie proiectate, fabricate și utilizate astfel încît să corespundă standardelor și normelor de protecție a muncii și să nu pună în pericol viața sau sănătatea oamenilor; 4) se referă la o sferă extinsă a celor obligați să ia măsuri de protecție a muncii și a subiectelor ocrotite prin măsurile respective.
În prezent, instituția juridică a protecției muncii este reglementată prin următoarele acte normative: Codul muncii al Republicii Moldova adoptat prin Legea RM nr. 154-XV din 28.03.2003[2]; Legea cu privire la protecția muncii din 2 iulie 1991[3]; Legea asigurării pentru accidente de muncă și boli profesionale nr. 756-XIV din 24 decembrie 199 9[4]; Legea privind modul de recalculare a sumei de compensare a pagubei cauzate angajaților în urma mutilării sau a altor vătămări ale sănătății în timpul exercitării obligațiilor de serviciu nr. 278-XIV din 11.02.1999[5]; Regulamentul privind modul de cercetare a accidentelor de muncă, aprobat prin Hotărîrea Guvernului RM nr. 1361 din 22.12.2005[6]; Hotărîrea Guvernului RM cu privire la aprobarea Listei-tip a lucrărilor și locurilor de muncă cu condiții grele și deosebit de grele, vătămătoare și deosebit de vătămătoare pentru care salariaților li se stabilesc sporuri de compensare nr. 1487 din 31.12.2004[7]; Norme pentru elaborarea instrucțiunilor de protecție a muncii, aprobate prin Hotărîrea Ministerului Muncii și Protecției Sociale nr. 54 din 8 noiembrie 2001[8]; Norme pentru organizarea instruirii în materie de protecție a muncii a personalului din întreprinderi, instituții, organizații, aprobate prin Hotărîrea Ministerului Muncii și Protecției Sociale nr. 49 din 01.10.2 00 1[9] ș.a.
Este demn de a fi menționat faptul că instituția juridică a protecției muncii a fost supusă unor reglementări și pe plan internațional. Astfel, primele reglementări dispersate pe tema prevenirii accidentelor de producție au apărut în statele industriale în secolul al XIX-lea, primele congrese pentru securitatea muncii s-au desfășurat la Paris (1889), Berna (1897) și Milano (1894), iar în 1889 s-a constituit Asociația pentru prevenirea accidentelor în fabrici[10].
Securitatea și sănătatea la locul de muncă a constituit centrul preocupărilor Organizației Internaționale a Muncii, aceasta elaborînd peste 30 de convenții și un număr impunător de recomandări, cum ar fi: Convenția OIM nr. 155/1981 privind securitatea și sănătatea muncitorilor; Convenția OIM nr. 174/1993 referitoare la prevenirea accidentelor industriale majore; Convenția OIM nr. 176/1995 privind securitatea și sănătatea în mine ș.a.
În cadrul Uniunii Europene problematica securității în muncă a constituit de asemenea o preocupare deosebită. Instituția juridică a securității și sănătății la locul de muncă a fost reglementată printr-o serie de directive, dintre care cea mai importantă este Directiva Consiliului 89/391/CEE din 12.06.1989 privind introducerea de măsuri de încurajare a îmbunătățirilor în domeniul securității și sănătății lucrătorilor în muncă. Prevederile acestei directive se pot rezuma la următoarele teze[11]:
- Directiva Consiliului 89/391/CEE impune patronului să facă o evaluare a riscurilor ce ar putea afecta sănătatea și securitatea la locul de muncă, să-și ia toate asigurările că angajații sînt bine informați și instruiți corespunzător cu privire la problemele de sănătate și securitate;
- patronii trebuie să-i consulte pe lucrători și/sau pe reprezentanții acestora și să le permită participarea în cadrul tuturor problemelor ce privesc securitatea și sănătatea în muncă;
- angajatorul trebuie să asigure ca fiecare lucrător să beneficieze de o pregătire suficientă și adecvată în privința securității și sănătății, îndeosebi sub forma informării și instrucțiunilor, cu ocazia angajării sale, unei mutări sau a unei schimbări de funcție, introducerii sau schimbării echipamentului de lucru, introducerii unei tehnologii și focalizată specific pe postul său de muncă sau pe funcția sa. Această pregătire trebuie să fie adaptată la evoluția riscurilor și la apariția unor noi riscuri și să fie repetată periodic dacă este necesar;
- fiecărui lucrător îi revine responsabilitatea de a se îngriji,
potrivit posibilităților sale, de propria securitate și sănătate, precum și de cea a altor persoane în cauză ca urmare a actelor sale sau a omisiunilor sale în muncă, în conformitate cu propria pregătire și cu instrucțiunile patronului său. În special, lucrătorul este obligat: să utilizeze corect mașinile, aparatele, instrumentele, substanțele periculoase, echipamentele de transport și celelalte utilaje; să utilizeze corect echipamentul individual de protecție pus la dispoziție și, după utilizare, să-l pună la locul său; să nu scoată din funcționare, să schimbe sau să deplaseze în mod arbitrar dispozitivele de securitate aferente în special mașinilor, aparatelor, instrumentelor, instalațiilor și clădirilor și să utilizeze corect astfel de dispozitive de securitate; să semnaleze imediat angajatorului și/sau lucrătorilor care au o funcție specifică în materie de protecție a securității și sănătății lucrătorilor orice situație de muncă în privința căreia aceștia au un motiv rezonabil să considere că prezintă un pericol deosebit și iminent pentru securitate și sănătate, precum și orice defecțiune constatată în sistemele de protecție etc.
În cele din urmă, se cere a fi relevat faptul că Directiva Consiliului nr. 89/391/CEE din 12.06.1989 a constituit o bază pentru adoptarea unui număr de 17 directive specifice care acoperă aspectele particulare ale problematicii securității și sănătății la locul de muncă.
[1] Tiberiu-Constantin Medeanu, Accidentele de muncă, Vol. I, București, Lumina Lex, 1998, p. 7.
[2] Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 159-162 din 29.07.2003.
[3] Moldova Suverană nr. 169 din 15.08.1991.
[4] Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 31-33 din 23.03.2000.
[5] Ibidem, nr. 24-25 din 11.03.1999.
[6] Ibidem, nr. 9-12 din 20.01.2006.
[7] Ibidem, nr. 5-12 din 14.01.2005.
[8] Ibidem, nr. 33-35 din 07.03.2001.
[9] Ibidem, nr. 131-132 din 31.10.2001.
[10] Tiberiu-Constantin Medeanu, op.cit., p. 15-16.
[11] A se vedea pentru dezvoltări: Nicolae Voiculescu, Dreptul comunitar al muncii, București, ROSETTI, 2005, p. 135-137.