Subordonarea constituie o cerință intrinsecă oricărui proces de muncă. Raportul de subordonare, existent din treaptă în treaptă organizatorică, apare ca o necesitate obiectivă, impusă de însăși diviziunea muncii. Subordonarea în cadrul raportului juridic de muncă reprezintă, în ultimă analiză, suportul legal al posibilității de aplicare a sancțiunilor disciplinare.
Ca și organizarea muncii, de care este legată în mod indisolubil, disciplina muncii este o condiție obiectivă necesară și indispensabilă desfășurării activității în fiecare unitate, în condiții de eficiență cît mai ridicată. De altfel, necesitatea respectării unei anumite ordini, a unor anumite reguli, care să coordoneze conduita indivizilor pentru atingerea scopului comun, se impune cu forța unui adevăr evident, valabil pentru orice activitate umană desfășurată în colectiv.
Disciplina muncii este specifică relațiilor sociale de muncă. Ea poate fi definită ca stare de ordine existentă în desfășurarea procesului de muncă, rezultînd din respectarea întocmai a normelor, ce reglementează acest proces și din îndeplinirea de către toți participanții a obligațiilor asumate prin încheierea contractelor individuale de muncă.
În Codul muncii al RM este formulată definiția legală a noțiunii de disciplina muncii. Așadar, conform art. 201 din CM al RM, disciplina muncii reprezintă obligația tuturor salariaților de a se subordona unor reguli de comportare stabilite în conformitate cu CM, cu alte acte normative, cu convențiile colective, cu contractele colective și cu cele individuale de muncă, precum și cu actele normative la nivel de unit^te, inclusiv cu regulamentul intern al unității.
În procesul examinării esenței și rolului disciplinei muncii, este necesar să determinăm și să caracterizăm trăsăturile specifice disciplinei muncii.
Din punct de vedere juridic, disciplina muncii poate fi caracterizată, în primul rînd, ca unul din principiile generale ale reglementării relațiilor de muncă. Respectarea cu strictețe a ordinii și disciplinei la locul de muncă constituie o obligație de bază a fiecărui salanat.
În temeiul acestui principiu, disciplina muncii, ca instituție de drept pozitiv al muncii, semnifică, în mod obiectiv, un sistem de norme juridice care reglementează comportarea salariaților în desfășurarea procesului muncii colective.
În sfîrșit, din punct de vedere subiectiv - al salariatului - disciplina muncii constituie o obligație juridică generală, ea nu comportă nici un fel de excepție, revenind deci fiecărui salariat, indiferent de funcția sau postul pe care îl ocupă. Mai trebuie să subliniem că disciplina muncii are un caracter autonom, deosebindu- se de alte categorii ale disciplinei - financiară, contractuală etc. - deși nu se poate contesta legătura ei strînsă cu aceste forme ale disciplinei în sensul larg al noțiunii.
Totodată, această obligație este de natură contractuală, deoarece, deși este prevăzută generic în lege, ia naștere în mod concret, în sarcina unei persoane determinate, prin încadrarea acesteia în colectivul de muncă al unei unități, ca urmare a încheierii contractu-lui individual de muncă.
Trebuie menționat, în plus, că obligația de a respecta disciplina muncii are un caracter complex, de sinteză, încorporînd ansamblul îndatoririlor ce revin salariatului, respectiv atît îndatoririle de serviciu, cît și pe cele care vizează respectarea normelor de comportare în colectivul de muncă (sau, în anumite cazuri, chiar în afara lui). Drept urmare, încălcarea oricărei obligații de serviciu, săvîrșită cu vinovăție, antrenează răspunderea disciplinară.
Potrivit art. 202 din CM al RM, disciplina de muncă se asigură în unitate prin crearea de către angajator a condițiilor economice, sociale, juridice și organizatorice necesare prestării unei munci de înaltă productivitate, prin formarea unei atitudini conștiente față de muncă, prin aplicarea de stimulări și recompense pentru munca conștiincioasă, precum și de sancțiuni în caz de comitere a unor abateri disciplinare.
Așadar, putem identifica două categorii de mijloace sau căi de înfăptuire a disciplinei muncii, și anume: 1) mijloace cu caracter organizatoric, preventiv și stimulativ (acordarea unui cadou de preț pentru rezultate deosebite în activitatea desfășurată, promovarea în grad sau în treaptă profesională etc.); 2) sancțiuni disciplinare.
Mijloacele cu caracter organizatoric, preventiv și stimulativ constau în stimularea morală a salariatului de a presta o muncă eficientă și calificată și în cointeresarea economică (materială) a acestuia în rezultatele finale ale muncii.
Respectarea strictă a disciplinei muncii de către părțile contractante este orientată spre atingerea scopului principal pe care ele îl urmăresc: angajatorul - de a căpăta venit, salariatul - de a primi o recompensă pentru munca depusă. Cu cît este mai mare cointeresarea salariaților în rezultatele muncii lor, cu atît este mai eficientă și productivă munca lor.
Au caracter stimulativ pentru respectarea disciplinei muncii acele dispoziții legale care prevăd modul de acordare a stimulărilor pentru succese în muncă, precum și avantajele și înlesnirile acordate salariaților care își îndeplinesc conștiincios și eficient obligațiile de muncă.
Mijloacele cu caracter de constrîngere rezidă în luarea măsurilor respective morale (aplicarea sancțiunilor disciplinare) față de cei ce încalcă disciplina muncii.