Pin It

În literatura de specialitate, răspunderea disciplinară a fost definită în felul următor:

- „acea formă a răspunderii juridice, specifică dreptului muncii, ce constă în sancționarea faptelor de încălcare cu vinovăție de către orice salariat a normelor legale, regulamentului intern, contractului individual și/sau colectiv de muncă, ordinelor și dispozițiilor legale ale conducătorilor ierarhici"[1];

- „ansamblul normelor legale care definesc abaterile disciplinare, stabilesc sancțiunile disciplinare și reglementează condițiile de fond și procedurale pentru aplicarea lor"[2].

Din aceste definiții doctrinare, putem desprinde următoarele elemente esențiale ale răspunderii disciplinare, și anume: a) calitatea de salariat; b) existența unei fapte ilicite (adică a unei abateri disciplinare); c) săvîrșirea faptei cu vinovăție; d) un rezultat dăunător și legătura de cauzalitate între faptă și rezultat.

În cazurile în care abaterea a fost totuși săvîrșită, răspunderea disciplinară își exercită următoarele funcții:  sancționatoare, preventivă și educativă. Salariatului vinovat i se aplică o sancțiune cu caracter precumpănitor moral. Prin aceasta, răspunderea disciplinară se aseamănă cu răspunderea penală sau contravențională și se deosebește de răspunderea materială, care îndeplinește, în principal, o funcție reparatorie[3].

Se cuvine remarcat faptul că, în conformitate cu art. 206 alin. (3) din CM al RM, se interzice aplicarea amenzilor și altor sancțiuni pecuniare pentru încălcarea disciplinei muncii.

Răspunderea disciplinară are o natură contractuală. Această constatare se întemeiază pe faptul că, după încheierea contractului individual de muncă, între părțile contractante (salariat și angajator) se formează relații de subordonare ierarhică. Anume aceste relații și constituie un temei juridic suficient pentru autorizarea organelor de conducere cu aplicarea de sancțiuni disciplinare.

Răspunderea disciplinară are un caracter intuitu personae (adică caracter personal), nefiind de conceput o răspundere pentru fapta altuia sau o transmitere a ei asupra succesorilor.

În cele din urmă, se cuvine remarcat și faptul că răspunderea disciplinară se prezintă ca o formă de răspundere independentă de toate celelalte forme ale răspunderii juridice.

După cum menționează autorii români Alexandru Țiclea și Sanda Ghimpu, „Caracteristica cea mai importantă, care este conformă atît răspunderii disciplinare, cît și răspunderii materiale, constă în faptul că ambele sînt specifice dreptului muncii, aplicându-se numai în cadrul raportului juridic de muncă. Totuși, fiecare din aceste forme ale răspunderii își păstrează propriile ei particularități. Răspunderea disciplinară prezintă mai multe asemănări cu răspunderea penală și cea contravențională. În schimb, răspunderea materială are unele trăsături care o apropie de răspunderea civilă"[4].

 

[1]       Alexandru Țiclea, Dreptul muncii... op.cit., p. 392.

[2]        lon Traian Ștefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. I, București, Editura Lumina Lex, 203, p. 641.

[3]       Alexandru Țiclea, Dreptul muncii... op.cit., p. 393.

[4]        Sanda Ghimpu, Alexandru Țiclea, Dreptul muncii, Ediția a Il-a, București, ALL Beck, 2001, p. 562.