În conformitate cu prevederile art. 327 alin. (1) din CM al RM, partea contractului individual de muncă (angajatorul sau salariatul) care a cauzat, în legătură cu exercitarea obligațiilor de muncă, un prejudiciu material și/sau moral celeilalte părți repară acest prejudiciu conform prevederilor CM și altor acte normative.
În literatura de specialitate s-a afirmat, pe bună dreptate, că răspunderea materială în dreptul muncii nu este o formă specifică de răspundere juridică, ci o varietate a răspunderii civile contractuale[1]. La aceeași concluzie a ajuns și Plenul Curții Supreme de Justiție, care a specificat că răspunderea materială pentru prejudiciul cauzat uneia dintre părți în timpul executării contractului individual de muncă, potrivit legislației muncii, are natura juridică a unei varietăți a răspunderii civile contractuale cu particularitățile determinate de specificul raporturilor juridice de muncă[2].
În opinia noastră, răspunderea materială în dreptul muncii este o formă a răspunderii civile contractuale, care rezidă în obligația uneia dintre părțile contractului individual de muncă de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părți, în legătură cu exercitarea obligațiilor asumate prin contractul individual de muncă.
Din analiza prevederilor art. 327-347 din CM al RM rezultă că răspunderea materială în dreptul muncii poate fi caracterizată prin următoarele trăsături: a) este o răspundere contractuală; b) la baza răspunderii materiale stă vinovăția celui în cauză. Așadar, în cadrul ei nu funcționează, ca regulă, prezumția de vinovăție; c) este reglementată prin normele legale imperative; modificarea ei prin clauze ale contractului individual de muncă, derogatorii de la lege în defavoarea salariatului, este inadmisibilă[3]. Potrivit art. 327 alin. (2) din CM al RM, contractul individual de muncă și/sau cel colectiv de muncă pot specifica răspunderea materială a părților; în acest caz, răspunderea materială a angajatorului față de salariat nu poate fi mai mică, iar a salariatului față de angajator - mai mare decît cea prevăzută de CM și de alte acte normative; d) este o răspundere individuală. Ea exclude, în principiu, solidaritatea, spre deosebire de raporturile juridice civile; e) sub aspectul cuantumului prejudiciului ce se poate recupera, răspunderea materială în dreptul muncii are o natură dublă, și anume - răspunderea materială a salariatului pentru prejudiciul cauzat angajatorului este guvernată de principiul reparării parțiale a prejudiciului cauzat. Cu alte cuvinte, în situația în care salariatul prejudiciază pe angajator, el suportă, conform prevederilor art. 336 din CM al RM, răspunderea materială în limitele salariului mediu lunar. Dar, în același timp, se cere menționat că principiul răspunderii materiale parțiale nu are aplicație în cazul în care angajatorul cauzează salariatului un prejudiciu material și/sau moral.
[1]* Legislația română a înlăturat conceptul de răspundere materială reglementată anterior de vechiul Cod al muncii. În prezent, Codul muncii al României consfințește o nouă formă a răspunderii juridice - răspunderea patrimonială. Autorul român Alexandru Țiclea a apreciat că între cele două categorii de răspundere există următoarele deosebiri: a) răspunderea materială este o răspundere limitată. Ea privește numai daunele efective (damnum emergens), nu și foloasele nerealizate (lucrum cessans), ca în cazul răspunderii patrimoniale; b) stabilirea și repararea prejudiciului în cadrul răspunderii materiale se efectuează unilateral de către angajatorul păgubit, după o procedură specială, care presupune emite-rea deciziei de imputare, ce constituie titlu executoriu. Această procedură este exclusă în cazul răspunderii patrimoniale. A se vedea: Alexandru Țiclea, Dreptul muncii... op.cit., p. 416-417.
[2] Punctul 1 din Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 11 cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației ce reglementează obligația uneia dintre părțile contractului individual de muncă de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părți din 03.10.2005.
[3] Alexandru Țiclea, Andrei Popescu, Mărioara Țichindelean ș.a., op.cit., p. 691-692.