În conformitate cu art. 349 din CM al RM, pot fi părți ale litigiilor individuale de muncă și ale conflictelor colective de muncă: a) salariații, precum și oricare alte persoane titulare ale unor drepturi și/sau obligații, în temeiul Codului muncii; b) angajatorii persoane fizice și juridice; c) sindicatele și alți reprezentanți ai salariaților; d) patronatele; e) autoritățile publice centrale și locale, după caz; f) procurorul, conform legislației în vigoare.
Moștenitorii salariatului pot fi părți într-un litigiu de muncă în următoarele situații: a) în cazul în care angajatorul nu achită acestora salariul și alte plăți ce au fost calculate pentru salariatul decedat (art. 142 alin. (5) din CM al RM); b) angajatorul trebuie să achite indemnizația unică de deces sau cea de pierdere a unui anumit grad din capacitatea de muncă.
Considerăm că o persoană poate fi parte într-un litigiu de muncă, inclusiv după încetarea raporturilor juridice de muncă, dacă litigiul se referă la drepturi și obligații vizînd activitatea desfășurată în timpul cît era salariat.
În litigiile de muncă este admisibilă intervenția accesorie. De exemplu, unitatea poate să introducă în cauză, în calitate de intervenient accesoriu pe cel care a operat, cu rea-credință, concedierea salariatului sau a înlesnit producerea pagubei, pentru a-i face opozabile probele administrate în procesul respectiv.
Potrivit dispozițiilor art. 73 alin. (1) din Codul de procedură civilă al RM și ale art. 349 din CM al RM, sindicatele au dreptul de a adresa acțiune (cerere) în justiție în apărarea drepturilor și intereselor legitime ale membrilor lor. Dar organizațiile sindicale sînt îndruite la formularea acțiunii în justiție numai dacă există, în acest sens, cererea scrisă a membrului de sindicat în al cărui interes se inte^tează aceasta.
În ceea ce privește părțile conflictului colectiv de muncă, se cuvine menționat că acestea sînt unitatea (angajatorul) și, respectiv, salariații ei.
În conflictele colective de muncă, salariații sînt reprezentați de sindicate. Numai în cazul în care în unități nu este constituită o organizație sindicală primară sau dacă nu toți salariații sînt membri de sindicat, în vederea soluționării conflictului colectiv de muncă, salariații își vor alege reprezentanții lor în condițiile prevăzute de art. 21 din CM al RM.
Spre deosebire de legislația anterioară[1], Codul muncii din 28 martie 2003 recunoaște calitatea de parte a unui conflict colectiv de muncă salariaților sindicalizați, constituiți în federații sau confederații, precum și asociațiilor patronale. Astfel, conform prevederilor art. 365 din CM al RM, dreptul de declarare și organizare a grevei la nivel de ramură aparține organului sindical ramural.
[1] Legea nr. 1298-XII/1993 privind soluționarea conflictelor colective de muncă (abrogată).