Cuvîntul grevă vine, conform unei păreri foarte răspîndite, de la denumirea unei piețe din Paris - Place de Greve - unde în secolul al XIX-lea se întîlneau cei aflați în căutarea unui loc de muncă. Cercetări recente însă vor să demonstreze că nu există nici o legătură între acest cuvînt și piața pariziană; el a fost utilizat mai înainte pentru a califica în general atitudinea celor fără muncă[1].
Greva este un fenomen complex pentru că, fiind instrumentul esențial de luptă al salariaților, antrenează, în același timp, perturbarea funcționării unor unități sau servicii și produce prejudicii atît patronului, cît și salariaților.
Actuala reglementare prevede că greva reprezintă refuzul benevol al salariaților de a-și îndeplini, total sau parțial, obligațiile de muncă, în scopul soluționării conflictului colectiv de muncă declanșat în condițiile legii (art. 362 alin. (1) din CM al RM ).
În doctrina juridică română, precum și în dreptul comparat s-a evidențiat, ca element definitoriu al grevei, o încetare a lucrului deliberat organizată și hotărîtă de personalul salariat, în scop cominatoriu. În conținutul acestui element se acordă atenție deosebită legăturii cauzale dintre voința salariaților și încetarea lucrului. Dacă există și alte cauze concomitente de încetare a lucrului (lipsa de energie, de materie primă etc.), voința salariaților este caducă, astfel încît protestele sale nu pot fi calificate, din punct de vedere juridic, ca întrunind elementele unei greve[2].
În ceea ce privește dreptul la grevă, în Pactul internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale este proclamat, în art. 8, dreptul sindical și dreptul la grevă cu precizarea că acesta „trebuie exercitat conform legilor din fiecare țară"
În Republica Moldova, greva a fost recunoscută ca un mijloc legal, de presiune, la care salariații au dreptul să recurgă ori de cîte ori consideră că interesele lor profesionale, economice și sociale le sînt încălcate. În art. 45 din Constituția Republicii Moldova se prevede, în mod expres, dreptul la grevă pentru apărarea acestor interese. Se specifică însă că legea stabilește condițiile de exercitare a dreptului la grevă, precum și răspunderea pentru declanșarea nelegitimă a grevelor.
Dreptul la grevă nu are un caracter absolut, adică acesta nu poate fi exercitat în mod abuziv, prin încălcarea unor interese generale. În acest sens, menționăm că, potrivit prevederilor art. 369 alin. (1) din CM al RM, greva este interzisă în perioada calamităților naturale, a izbucnirii epidemiilor, pandemiilor, pe durata instituirii stării excepționale sau a stării de război.
Legislația muncii stipulează anumite categorii de salariați a căror participare la grevă este interzisă. Astfel, potrivit art. 369 alin. (2) din CM al RM, nu pot participa la grevă:
- personalul medico-sanitar din spitale și serviciile de asistență medicală urgentă;
- salariații din sistemele de alimentare cu energie și apă;
- salariații din sistemul de telecomunicații;
- salariații serviciilor de dirijare a traficului aerian;
- persoanele cu funcții de răspundere din autoritățile publice centrale;
- colaboratorii organelor ce asigură ordinea publică, ordinea de drept și securitatea statului, judecătorii instanțelor judecătorești, salariații din unitățile militare, organizațiile sau instituțiile Forțelor Armate;
- salariații din unitățile cu flux continuu;
- salariații din unitățile care fabrică producție pentru necesitățile de apărare a țării.
Dispozițiile art. 369 alin. (2) din CM al RM au fost concretizate în Hotărîrea Guvernului RM nr. 656 din 11 iunie 2004, care a aprobat Nomenclatorul unităților, sectoarelor și serviciilor ai căror salariați nu pot participa la grevă. De exemplu, la categoria de servicii și de funcții ce nu le permit salariaților de a participa la grevă se raportează: toți colaboratorii Serviciului de Informații și Securitate; colaboratorii Departamentului Vamal, care dețin grade speciale; din aparatul administrației publice centrale (ministerele, departamentele) - conducătorul, adjuncții, șefii de departamente, direcții; toți salariații din unitățile din sistemul de telecomunicații etc.
În cazul în care greva este interzisă conform art. 369 alin. (1) și (2) din CM al RM, conflictele colective de muncă se soluționează de organele de jurisdicție a muncii conform art. 360 din CM al RM.
Se cere menționat faptul că greva politică în Republica Moldova, potrivit art. 362 alin. (2) din CM al RM, este interzisă.
Potrivit opiniei exprimate de Gheorghe Brehoi și Andrei Popescu[3], criticarea autorităților executive, în contextul unei acțiuni greviste, nu conferă grevei respective un caracter politic, însă cererea de schimbare a autorităților executive (spre exemplu, a Guvernului) are un evident caracter politic, deoarece vizează o autoritate publică învestită potrivit procedurilor constituționale. Deci caracterul politic al grevei începe acolo și atunci cînd se solicită însăși schimbarea autorităților legal învestite în stat la nivel național sau local.
Art. 362 alin. (3) și (4) din CM al RM menționează că greva poate fi declarată numai dacă în prealabil au fost epuizate toate căile de soluționare a conflictului colectiv de muncă în cadrul procedurii de conciliere prevăzute de Codul muncii și dacă momentul declanșării a fost adus la cunoștința angajatorului de către reprezentanții salariaților cu 48 de ore înainte.
Dacă aruncăm o privire comparativă asupra legislațiilor țărilor europene, vom constata că în majoritatea țărilor, exceptînd Ungaria,
sindicatul trebuie să dea patronatului un preaviz înainte de declanșarea grevei. Durata preavizului variază de la 48 de ore la două săptămîni.
Este evident că cu cît perioada de preaviz este mai mare, cu atît mai mare este ingerința asupra dreptului sindicatelor la grevă.
Înainte de declanșarea grevei, părțile aflate în conflict trebuie să parcurgă etapa înaintării revendicărilor și cea de examinare a conflictelor colective de muncă de către comisiile de conciliere.
Hotărîrea privind declararea grevei se ia de către reprezentanții salariaților (sindicate), cu acordul a cel puțin jumătate din numărul acestora.
Trebuie precizat că în cazul în care greva urmează să fie declarată la nivelul unei subunități, al unui compartiment sau de către salariații care exercită o anumită profesie (meserie) într-o unitate, cvorumul necesar pentru declararea grevei se va calcula ținînd seama de numărul salariaților sindicaliști și, respectiv, nesindicaliști existent în subunitatea, compartimentul ori în cadrul meseriei (profesiei), la nivelul cărora ar urma să fie declanșată greva respectivă.
Acordul cerut de lege se poate dovedi prin orice mijloc de probă. Evident, este preferabil să se ia acordul scris al fiecărui salariat sau să se întocmească procese-verbale ale întrunirilor prin care s-a hotărît declanșarea grevei.
Declararea grevei implică și notificarea duratei ei, precum și a oricărei modificări ulterioare. În această privință, în literatura de specialitate română se menționează că hotărîrea de modificare a duratei grevei trebuie adusă la cunoștință conducerii unității tot cu cel puțin 48 de ore înainte de a o pune în aplicare.
În conformitate cu prevederile art. 368 alin. (1) din CM al RM, angajatorul poate solicita suspendarea grevei, pe un termen de cel mult 30 de zile calendaristice, în cazul în care aceasta ar pune în pericol viața și sănătatea oamenilor sau atunci cînd consideră că greva a fost declarată ori se desfășoară cu încălcarea legislației în vigoare.
Așadar, suspendarea operează numai în cazul în care sînt afectate interese de ordin umanitar sau în cazul încălcării legislației în vigoare.
În vederea suspendării grevei, angajatorul trebuie să înainteze în instanța de judecată cererea de suspendare a acesteia.
Înaintarea cererii nominalizate în alineatul precedent nu are ca efect, direct și imediat, suspendarea începerii sau continuării grevei. Numai hotărîrea instanței de judecată are efect suspensiv.
În conformitate cu prevederile art. 368 alin. (4) din CM al RM, instanța de judecată soluționează cererea în termen de 2 zile lucrătoare și pronunță o hotărîre prin care, după caz: respinge cererea angajatorului; admite cererea angajatorului și dispune suspendarea grevei.
Hotărîrea pronunțată de către instanța de judecată nu este definitivă; ea este pasibilă contestării conform prevederilor CPC al RM.
Conform prevederilor art. 363 alin. (4) din CM al RM, participarea la grevă este liberă. Nimeni nu poate fi constrîns să participe la grevă.
Din aceste prevederi, rezultă dreptul recunoscut oricărui salariat de a participa la grevă în mod liber, de a se retrage cînd dorește din rîndul participanților la grevă, de a refuza, atunci cînd este solicitat, să adere la un conflict de muncă.
În conformitate cu art. 363 alin. (8) din CM al RM, participarea la grevă sau organizarea acesteia, cu respectarea dispozițiilor legale, nu constituie o încălcare a obligațiilor de muncă ale salariaților și nu poate avea consecințe negative pentru salariații aflați în grevă.
Exprimarea legii „nu poate avea consecințe negative pentru salariații aflați în grevă" trebuie interpretată în sensul că participarea la grevă sau organizarea acesteia, cu respectarea dispozițiilor legii, nu poate atrage răspunderea juridică pentru greviști sau organizatori, indiferent care ar fi forma acesteia.
Această soluție nu mai este însă valabilă în ipoteza în care greva este suspendată potrivit art. 368 din CM al RM sau este declarată ilegală.
Dacă condițiile tehnologice, de securitate și igienă a muncii o permit, salariații care nu participă la grevă își pot continua activitatea la locul lor de muncă. Atît posibilitatea continuării activității, cît și modalitățile concrete ale prestării muncii trebuie stabilite de conducerea unității și reprezentanții celor care, nefiind în grevă, vor să lucreze.
Salariații aflați în grevă trebuie să se abțină de la orice acțiune de natură să împiedice continuarea activității de către cei care nu participă la grevă. Evident, nu se poate considera drept acțiune de natură să împiedice activitatea celor care ar dori să lucreze faptul că, din cauza grevei, a încetat obiectiv întregul proces de producție din unitate.
Pe durata grevei, în sensul dispozițiilor art. 363 alin. (6) din CM al RM, nici angajatorul nu poate fi împiedicat să-și desfășoare activitatea de către salariații aflați în grevă. De asemenea menționăm că angajatorul este lipsit de posibilitatea de a angaja persoane care să-i înlocuiască pe salariații aflați în grevă.
Conform art. 363 alin. (9) din CM al RM, pe durata grevei, salariații își mențin toate drepturile ce decurg din contractul individual și cel colectiv de muncă, din convențiile colective, precum și din prevederile CM, cu excepția drepturilor salariale. Salariații beneficiază, pe de o parte, de drepturile de asigurări sociale și, pe de altă parte, de vechime în muncă pe perioada cît au participat la grevă. Însă aceste drepturi nu mai sînt acordate salariaților din momentul constatării ilegalității declanșării grevei.
Salariații aflați în grevă, în comun cu angajatorul, au obligația, ca pe durata acesteia, să protejeze bunurile unității și să asigure funcționarea continuă a utilajelor și instalațiilor a căror oprire ar putea pune în pericol viața și sănătatea oamenilor sau ar putea cauza prejudicii irecuperabile unității.
Greva se desfășoară, de regulă, la locul de muncă permanent al salariaților, însă dacă greva urmează să fie desfășurată în locuri publice (adică în afara teritoriului unității economice), organizatorii grevei trebuie să se conducă de prevederile Legii RM cu privire la organizarea și desfășurarea întrunirilor[4]. Astfel, potrivit prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nominalizată, organizatorul grevei va depune la primărie, cel mai tîrziu cu 15 zile înainte de data întrunirii, o declarație prealabilă.
Declarația prealabilă se examinează de primăria orașului (municipiului), satului (comunei) cel mai tîrziu cu 5 zile înainte de data desfășurării grevei în locuri publice.
După examinarea declarației prealabile, primăria emite una dintre următoarele decizii și o aduce la cunoștința organizatorului întrunirii: a) privind eliberarea autorizației întrunirii; b) privind refuzul de a elibera o astfel de autorizație.
Deși materia încetării grevei nu este reglementată expres în CM, totuși putem deduce, în mod virtual, următoarele situații de încetare a grevei: a) prin renunțare. Cu alte cuvinte, dacă salariații implicați în declararea grevei renunță la grevă, aceasta trebuie să înceteze; b) prin acordul părților. În timpul grevei, organizatorii acesteia continuă negocierile cu angajatorul în vederea satisfacerii revendicărilor care au constituit motivele încetării colective a lucrului. În acest caz, negocierile cu angajatorul se pot concretiza într-un acord; c) prin hotărîre judecătorească. Acest caz de încetare a grevei se ivește în situația în care angajatorul, conducîndu-se de prevederile articolelor 360 și 361 din CM al RM, a înaintat cererea privind soluționarea conflictului colectiv de muncă referitor la constatarea ilegalității grevei în instanța de judecată, și revendicările formulate în această cerere au fost satisfăcute ca fiind întemeiate de către instanța de judecată.
Încălcarea normelor legale privind declararea și încetarea grevei antrenează, firesc, răspunderea juridică.
Potrivit art. 370 alin. (1) din CM al RM, pentru declararea și organizarea grevei ilegale, persoanele vinovate poartă răspundere disciplinară, materială, administrativă și penală în conformitate cu legislația în vigoare. Astfel, art. 41 din Codul cu privire la contravențiile administrative din 29 martie 1985 stabilește răspunderea administrativă pentru organizatorii grevei în caz de declarare a acesteia fără respectarea condițiilor prevăzute de legislație. În acest caz, față de organizatorii grevei se aplică sancțiunea administrativă sub formă de amendă în mărime de pînă la șaptezeci și cinci de salarii minime.
Față de persoanele, care au organizat o grevă declarată de tribunal ca fiind ilegală, survine și răspunderea materială. Astfel, prevederile art. 370 alin. (2) din CM al RM dispun că instanța de judecată care a constatat ilegalitatea grevei va obliga organizatorii grevei să repare prejudiciul material și cel moral cauzate, conform Codului muncii și altor acte normative în vigoare.
Nu sîntem de acord cu legiuitorul care concepe răspunderea persoanelor vinovate de declanșarea și organizarea grevei ilegale drept una de natură materială (de dreptul muncii). Ea nu poate fi o răspundere materială, deoarece paguba adusă unității nu are legătură cu munca acelor persoane, ci cu inactivitatea lor[5]. În afară de aceasta, organizația sindicală (organizatorul grevei de cele mai multe ori) nu se află în raporturi de muncă cu angajatorul, iar reprezentanții salariaților nu organizează și conduc acea acțiune în temeiul contractului lor individual de muncă.
Considerăm că organizatorii grevei, declarate sau organizate în mod nelegitim, suportă răspunderea civilă delictuală. Așadar, dreptul angajatorului la despăgubiri în cazul încetării colective a lucrului se întemeiază pe dispozițiile art. 1398 din Codul civil al Republicii Moldova.
De la concluzia expusă mai înainte putem să deducem și o excepție: în ipoteza unei greve spontane (care este declanșată fără intervenția sindicatului sau chiar contrar opiniei acestuia), acționează răspunderea materială reglementată de dreptul muncii al salariaților participanți.
Din dispozițiile Codului muncii rezultă că, pentru a se ajunge la această răspundere, trebuie întrunite mai multe condiții:
- greva să fie declarată ori să continue cu nerespectarea prevederilor legislației muncii;
- angajatorul să se adreseze instanței de judecată cu cererea privind soluționarea conflictului colectiv de muncă referitor la consta- tarea legalității grevei;
- instanța de judecată să dispună încetarea grevei ca fiind ilegală.
[1] Sanda Ghimpu, Alexandru Țiclea, op.cit., p.712-713.
[2]* Această concluzie este reflectată în practica judiciară română. A se vedea, în acest sens: Constantin Elisei, Cristin-Nicolae Popa, Diana-Persida Sîngeorzan, Adrian Vlad
Andonie, Sinteza teoretică a jurisprudenței Judecătoriei Tîrgu-Mureș și a tribunalului Mureș în materia dreptului muncii pe semestrul II/2000 și semestrul I/2001 // Dreptul nr.7/2002, p.197.
[3] A se vedea: Gheorghe Brehoi, Andrei Popescu, Conflictul colectiv de muncă și greva, București, Forum,1991.
[4] Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 61, 1995.
[5] Alexandru Țiclea, Opinii referitoare la răspunderea patrimonială în cazul încetării colective a lucrului // Dreptul nr.12, 2001, p.66-67.
