1. Noţiunea şi particularităţile raporturilor juridice de protecţie socială

Raportul juridic reprezintă relaţia socială care cade sub incidenţa normei juridice sau care este reglementată de ea, în cadrul căreia participanţii apar ca titulari de drepturi şi de obligaţii reciproce prin realizarea cărora se realizează scopul normei juridice.

Indiferent de normele cărei ramuri de drept sunt reglementate, raporturile juridice se stabilesc între subiecţii de drept (cel puţin doi), care nu pot fi decât oameni priviţi individual sau organizaţi în colectivităţi corespunzătoare; au un anumit conţinut ce reprezintă legătura propriu- zisă dintre subiecţi şi care constă în drepturile şi obligaţiile reciproce ale acestora;^[1] se referă la un obiect care nu este altceva decât acţiunea sau conduita asupra căreia sunt îndreptate drepturile subiective şi obligaţiile participanţilor."

Prin raporturi juridice de protecţie socială desemnăm relaţiile născute odată cu survenirea riscurilor sociale în domeniul asigurării sau asistenţei sociale, între stat, reprezentat de organele sale competente, şi persoanele în etate, incapabile de muncă sau alte categorii de persoane care necesită protecţie socială.

Din cele expuse rezultă că din punct de vedere structural raporturile juridice de protecţie socială conexează trei elemente: obiectul, subiecţii şi conţinutul.

• Obiectul raporturilor de protecţie socială constitue conduita pe care o pot avea ori trebuie să o aibă părţile ca urmare a stabilirii, acordării unui tip de asigurare sau asistenţă socială, precum şi soluţionării litigiilor apărute.
• Subiecţi ai raporturilor de protecţie socială sunt participanţii la aceste raporturi, deţinători ai capacităţii juridice la un anumit tip de asigurare sau asistenţă socială. Raporturile de protecţie socială sunt raporturi bilaterale, în cadrul cărora unul dintre subiecţi îtotdeauna este statul în persoana unor organe competente, iar alt subiect este persoana fizică sau familia sa.

• Conţinutul raporturilor de protecţie socială este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Specific conţinutului este faptul că subiecţii din cadrul raporturilor de protecţie socială nu se află nici pe poziţie de subordonare juridică, nici pe poziţie de egalitate juridică. Statul, reprezentat prin organele sale speciale, apare ca subiect purtător de obligaţii juridice, care nu poate refuza, neîntemeiat, acordarea asigurării sau asistenţei sociale, iar titularul de drepturi este cetăţeanul sau familia, care pot liber cere sau refuza asistarea sau asigurarea socială. Astfel, persoana fizică este împuternicită legal să dispună de drepturi garantate, iar organul de stat este partea obligată. In cazul în care persoana fizică are dreptul la câteva tipuri de asigurare materială, ei i se acordă posibilitatea de a alege unul dintre ele, pe când organul de stat nu beneficiază de un astfel de drept.

Pentru naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor de protecţie socială este necesară îmbinarea următorilor factori:

1. existenţa unui temei obiectiv (naşterea copilului, invaliditatea etc.);
2. manifestarea de voinţă a persoanei fizice (cererea personală sau cererea depusă de ocrotitorii legali);
3. actul organului competent de acordare (refuz) a unui tip de protecţie socială.

Doctrina de specialitate evidenţiază următoarele particularităţi distinctive ale raporturilor de protecţie socială: ^[2]

• Natura economică a raporturilor, care rezultă din distribuirea fondurilor sociale în funcţie de necesităţile anumitor cetăţeni sau familii (în raporturile de asigurări sociale se acordă o prestaţie bănească, iar în cele de asistenţă socială - o prestaţie în bani sau în natură, un serviciu social. In toate cazurile prin raporturi de protecţie socială se încearcă a rezolva o situaţie economică a beneficiarului);
• Specificul subiecţilor. Unul dintre subiecţii acestor raporturi întotdeauna este statul în persoana organelor competente; celălalt subiect este persoana fizică (cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean străin, apatrid), precum şi familia sa;
• Obiectul raporturilor poartă un caracter patrimonial, indiferent de forma în care este acordată protecţia socială: în formă bănească (de achitare a pensiilor, indemnizaţiilor, alocaţiilor, compensaţiilor nominative, ajutoarelor); sub formă de servicii sociale (servicii prestate la domiciliu, în instituţii rezidenţiale, de către cantina de ajutor social); sau de altă natură (abonamente în transportul urban, bilete de tratament balneosanatorial, ajutoare umanitare etc.).

Faptele juridice care generează naşterea, modificarea şi stingerea raporturilor de protecţie socială sunt enunţate în legislaţie, fiind denumite riscuri sociale.

Faptele juridice reprezintă împrejurările şi evenimentele care se produc independent de voinţa omului, dar care, potrivit legii, dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice, provocând prin aceasta anumite consecinţe juridice. În unele cazuri, pentru a apărea un raport juridic este necesar să fie cumulate câteva împrejurări, şi atunci constatăm că apariţia circumstanţelor juridice depinde de existenţa complexităţii juridice, care include: un fapt juridic, premise şi împrejurări juridice importante.

În această situaţie fundamentul apariţiei raportului juridic este componenţa juridică în cumul^[3] (de exemplu, pentru naşterea raporturilor de acordare a pensiei pentru limită de vârstă, este necesar a întruni cumulativ următoarele condiţii: atingerea vârstei standard de pensionare (fapta juridică); confirmarea stagiului de cotizare; prezentarea certificatelor de salarizare).

În componenţa juridică se evidenţiază îndeosebi fapta juridică care provoacă necesitatea naşterii raportului juridic. Celelalte părţi ale componenţei juridice se numesc premise şi împrejurări juridice importante (de exemplu, munca în calitate de salariat este o premisă juridică importantă pentru a beneficia de diverse tipuri de asigurare din contul mijloacelor de asigurare socială: naşterea raporturilor juridice de acordare a indemnizaţiilor privind pierderea temporară a capacităţii de muncă a salariatului. În cazul concedierii în timpul incapacităţii persoana continuă să se bucure de dreptul la înlesniri până la însănătoşire sau până la stabilirea gradului de invaliditate).

• Cuantumul asistenţei şi asigurării sociale finanţate de stat este expres prevăzut în legislaţie şi nu poate fi majorat sau micşorat de subiecţi.
• Modalitatea de distribuire a mijloacelor din fondurile sociale. Prin intermediul acestor relaţii asigurarea şi asistarea persoanelor se înfăptuieşte din contul fondurilor specializate. În anul 1990 a fost creat Fondul social republican, care şi-a încetat activitatea în anul 2001, odată cu înfiinţarea Casei Naţionale de Asigurări Sociale - instituţie publică autonomă, care administrează sistemul public de asigurări sociale. Casa Naţională de Asigurări Sociale, prin intermediul Trezoreriei de Stat a Ministerului Finanţelor, gestionează bugetul asigurărilor sociale de stat, care este format din fonduri de asigurări sociale.^[4] Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat provin din contribuţii de asigurări sociale, transferuri din bugetul de stat şi din alte venituri (din dobânzi, din majorări de întârziere) prevăzute de lege. Aceste venituri sunt distribuite pentru: achitarea prestaţiilor de asigurări sociale din sistemul public, cheltuielile aferente organizării şi funcţionării sistemului public, finanţării unor investiţii proprii; anual se prelevă până la 3% pentru constituirea unui fond de rezervă, care nu poate depăşi 50% din nivelul cheltuielilor prevăzute pentru anul bugetar respectiv şi este utilizat pentru acoperirea prestaţiilor de asigurări sociale în situaţii temeinic motivate. Fondul de rezervă nu se raportează la veniturile şi cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat şi reprezintă depăşirea veniturilor asupra cheltuielilor acestui buget.

Mijloacele BASS se constituie din contul cotizaţiilor de asigurare achitate de: a) asiguraţii care datorează contribuţii individuale de asigurări sociale; b) angajatori; c) persoanele juridice asimilate, în condiţiile legii, angajatorului, la care îşi desfăşoară activitatea persoanele alese în funcţie electivă sau numite la nivelul autorităţii executive, legislative sau judecătoreşti, pe durata mandatului; d) persoanele care încheie contract de asigurare; e) persoanele care îşi desfăşoară activitatea, în bază de contract individual de muncă, la angajatorii care nu sunt înregistraţi în calitate de rezidenţi în Republica Moldova.

2. Subiecţii raporturilor de protecţie socială

2.1. Noţiunea şi claşificarea subiecţilor dreptului protecţiei sociale. Orice raport juridic are întotdeauna cel puţin doi subiecţii: unul activ şi altul pasiv. Subiectul activ are capacitatea de a pretinde la ceva. Subiectul pasiv poartă obligaţia corespunzătoare pretenţiei. Cel mai des însă fiecare dintre subiecţi este în acelaşi timp şi activ şi pasiv.^[5]

Din punct de vedere terminologic, în literatura juridică se folosesc ca sinonime sintagmele „subiect al raportului juridic" şi „subiect de drept", fără ca autorii să aibă în vedere deosebiri calitative între cele două noţiuni.

Totuşi nu putem să nu observăm că cele două noţiuni nu se identifică, nu se suprapun întotdeauna. Orice participant la un raport juridic este obligatoriu subiect de drept. In schimb, nu este obligatoriu ca orice „subiect de drept" să fie în acelaşi timp şi „subiect al raportului juridic". Este cazul unui celibatar care, fără să aibă vreo interdicţie la înregistrarea căsătoriei, nu o va face niciodată. Celibatarul este „subiect de drept", dar nu este „subiect al raporturilor juridice" ce decurg din relaţia de căsătorie.

Cine poate fi subiect al raportului juridic? Desigur, doar cetăţenii. Ei participă la raporturile juridice în calitate de persoane fizice, persoane juridice şi organe de stat. Subiecţi ai raportului juridic pot fi anumiţi indivizi (subiecţi individuali) şi unităţi (subiecţi colectivi) care, conform normelor juridice, sunt purtători ai drepturilor şi ai obligaţiilor juridice subiective.

După cum s-a menţionat, apariţia raporturilor juridice în dreptul protecţiei sociale este generată de un şir de evenimente, denumite riscuri sociale: naşterea, decesul, boala, şomajul, bătrâneţea, invaliditatea, pierderea întreţinătorului, incapacitatea de muncă etc. Anume intervenţia acestora acordă persoanei dreptul de a beneficia de prestaţii băneşti, prestaţii în natură şi servicii sociale, prevăzute de legislaţie. In această ordine de idei constatăm că de unele drepturi din domeniul protecţiei sociale pot beneficia doar persoanele care au achitat contribuţii de asigurări sociale, iar de alte drepturi beneficiază toţi cei aflaţi în dificultate. Aşadar, acest principiu, în cadrul dreptului protecţiei sociale, invocă apariţia relaţiilor de asigurări sociale şi a relaţiilor de asistenţă socială, care pot fi recunoscute parte componentă a raporturilor juridice de protecţie socială.

Raporturile de protecţie socială sunt raporturi bilaterale, în care unul dintre subiecţi întotdeauna este statul, în persoana organelor competente: Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei; Ministerul Sănătăţii; Casa Naţională de Asigurări Sociale (CNAS); Compania Naţională de Asigurări în Medicină (CNAM), casele teritoriale de asigurări sociale; direcţiile de asistenţă socială, agenţiile teritoriale de asigurări în medicină; instituţiile medicale; organele administraţiei publice locale etc.^[7]

Referindu-ne la sindicate, atenţionăm că, în prezent, acestea îndeplinesc „numai funcţii de control public şi de supraveghere a achitării la timp a compensaţiilor sociale, acordarea foilor de odihnă, efectuarea măsurilor de asanare la întreprinderi, organizaţii, instituţii ş.a. Sindicatele pot apărea în calitate de subiect doar în unele raporturi de repartizare a fondurilor sindicale de asigurare a membrilor lor în cazurile extraordinare când aceştia au ajuns în situaţie dificilă. Relaţiile publice de distribuire a mijloacelor din fondurile sociale nestatale (din ele fac parte şi cele ale sindicatelor, cooperativelor) nu intră în obiectul de reglementare a dreptului protecţiei sociale.^[8]

Pentru raporturile juridice procedurale de constatare este specific faptul că la stabilirea faptelor juridice ce dau naştere unui tip de asigurare/asistenţă socială este necesară participarea mai multor subiecţii (de exemplu, pentru stabilirea pensiei de invaliditate, casa teritorială de asigurări sociale cere prezentarea certificatului, ce confirmă invaliditatea, emis de către Consiliul de Expertiză Medicală a Vitalităţii etc.), iar în raporturile procesuale în calitate de subiecţi apar organele ierarhic superioare (CNAS) sau instanţa de judecată.

Odată cu reformarea sistemului de asistenţă socială se conturează o nouă categorie de subiecţi ai raporturilor de protecţie socială - prestatorii privaţi, a căror precizare o găsim în proiectul Legii cu privire la serviciile sociale (art.8) care, în calitate de prestatori privaţi de servicii sociale enumeră „asociaţii şi fundaţii, instituţii private cu caracter necomercial şi alte forme organizate ale societăţii civile; organizaţii comerciale şi persoane fizice" care se pot organiza şi presta servicii sociale numai dacă sunt acreditate legal.

Această categorie de subiecţi ai raporturilor de protecţie socială poate fi calificată drept subiecţi auxiliari, care au menirea de a consolida un parteneriat social efectiv între organele de stat competente în domeniul protecţiei sociale întru creşterea bunăstării populaţiei Republicii Moldova prin eficientizarea politicilor de protecţie socială şi sporirea accesului la servicii de calitate; facilitarea participării societăţii civile în procesul de elaborare şi implementare a politicilor de protecţie socială, identificarea problemelor şi soluţiilor, monitorizarea şi evaluarea rezultatelor.^[9]

Persoana fizică - un alt subiect al relaţiilor de protecţie socială poate fi: cetăţean al Republicii Moldova; cetăţean străin, apatrid,^[10] refugiat,^[11] precum şi familiile lor (de exemplu, în cazul pensiei de urmaş).^[12] Cercul acestor subiecţi este în permanentă transformare, deoarece sistemul protecţiei sociale e cel mai dinamic dintre sistemele sociale. Cu toate acestea, putem evidenţia şi subiecţi „clasici": bătrânii, invalizii, familiile cu copii, şomerii, cetăţenii cu venit mai mic de venitul mediu, copiii invalizi.^[13]

Oricare ar fi entitatea avută în vedere: individ, colectiv, stat, organizaţie internaţională, condiţia devenirii sale ca subiect de drept în general şi ca subiect al raportului juridic în special este capacitatea juridică. ^[14]

Când vorbim despre subiecţii raportului juridic de asigurări sociale, vom menţiona că cetăţeanul, ca persoană fizică, trebuie să aibă capacitate juridică - aptitudinea unei persoane sau

colectivităţi de a fi titulară de drepturi şi obligaţii şi a le exercită. Capacitatea juridică include capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.^[15]

Capacitatea de folosinţă, ca aptitudine generală şi abstractă de a fi titular de drepturi şi obligaţii, îl însoţeşte pe om, considerat persoană fizică pe întreg parcursul vieţii.

Capacitatea de folosinţă a cetăţenilor de a fi subiecţi ai raporturilor juridice de pensionare: pentru invaliditate apare odată cu angajarea în câmpul muncii, iar pentru limită de vârstă - o dată cu atingerea vârstei de pensionare.

Capacitatea de exerciţiu este definită ca fiind aptitudinea persoanei de a-şi exercita ea însăşi, fără reprezentantul legal, drepturile şi de a-şi asuma obligaţii. Dacă analizăm viaţa persoanei fizice din punctul de vedere al capacităţii de exerciţiu, ea se împarte în trei perioade distincte: perioada în care persoana fizică este lipsită totalmente de capacitate de exerciţiu - până la vârsta de 14 ani (art. 22 din Codul civil al Republicii Moldova); perioada capacităţii de exerciţiu restrânsă - de la 14 la 18 ani (art.20-21 din Codul civil al Republicii Moldova) şi a capacităţii depline - de la 18 până la moarte (art. 20 din Codul civil al Republicii Moldova). La subiecţii primelor două tipuri de raporturi juridice de asigurare socială (pentru limită de vârstă şi invaliditate) capacitatea de exerciţiu apare din momentul apariţiei capacităţii juridice de muncă restrânse (mai rar) sau depline.

Problema cu privire la capacitatea de exerciţiu a membrilor familiei de a exercita dreptul asupra pensiei în urma pierderii întreţinătorului se soluţionează la fel ca şi în dreptul civil. Dacă în familie lipsesc persoane cu capacitate de exerciţiu, în numele lor la raporturile juridice participă reprezentanţii lor legali (tutorii).

Ca şi persoanele fizice, persoanele juridice se bucură de capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu. Spre deosebire de capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, care se dobândeşte mai târziu decât capacitatea de folosinţă şi în mod treptat, în cazul persoanei juridice ea se dobândeşte odată cu capacitatea de folosinţă. Mai exact, ea se dobândeşte odată cu desemnarea organelor de conducere, prin care se exercită această capacitate (art.61 din Codul civil al Republicii Moldova).

2.2. Caracterizarea unor categorii de subiecţi ai raporturilor de protecţie socială.

Casa Naţională de Asigurări Sociale (CNAS) este o instituţie publică autonomă, de nivel naţional, cu personalitate juridică, care administrează şi gestionează sistemul public de asigurări sociale în Republica Moldova.^[16] CNAS, în activitatea sa, se călăuzeşte de Statutul elaborat în baza prevederilor Legii privind sistemul public de asigurări sociale nr. 489-XIV din 8 iulie 1999 şi aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 739 din 25 iulie 2000.

Statutul CNAS stabileşte atribuţiile preşedintelui Casei Naţionale, ale Consiliului de Administraţie, precum şi modul de organizare şi funcţionare a Casei Naţionale şi a caselor teritoriale.

În activitatea sa CNAS se mai călăuzeşte de prevederile Constituţiei Republicii Moldova, de legile şi hotărârile Parlamentului Republicii Moldova, decretele Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârile şi dispoziţiile Guvernului Republicii Moldova, alte acte normative din

domeniu, de strategia de protecţie socială a populaţiei şi de normele de drept internaţional din domeniul protecţiei sociale.

Casa Naţională de Asigurări Sociale, prin intermediul Trezoreriei de Stat a Ministerului Finanţelor, gestionează bugetul asigurărilor sociale de stat (BASS), care este format din fonduri de asigurări sociale, al căror mod de constituire şi funcţionare se stabileşte de legislaţie.^[17]Veniturile BASS provin din contribuţii de asigurări sociale, din transferuri din bugetul de stat şi din alte venituri (vezi schema 1), care sunt distribuite pe fonduri speciale, instituite în acest scop.

Structura organizatorică şi statele de personal sunt determinate de CNAS şi aprobate de Guvern. La baza sistemului financiar al CNAS se află bugetul asigurărilor sociale de stat - parte componenta a bugetului public naţional, care se aproba anual prin lege de către Parlament.

Organele administrative ale CNAS, din punct de vedere structural şi al competenţei, sunt de nivel naţional şi de nivel teritorial. Aceste organe, plasate în cadrul juridic de domeniu, constituie sistemul naţional de asigurări sociale al Republicii Moldova.

Consiliul de Administraţie al Casei Naţionale este un organ format din 12 persoane (reprezentanţi ai Guvernului, Patronatelor, Sindicatelor, asiguraţilor şi organizaţiilor de pensionari delegaţi de către aceste organe pe principiu de proporţionalitate) şi aprobat de Guvern.

Activitatea Consiliului de Administraţie este condusă de preşedinte, fiind numit în această funcţie ministrul muncii, protecţiei sociale şi familiei.

Consiliul de Administraţie îndeplineşte următoarele atribuţii:

• aprobarea sarcinilor imediate şi de perspectivă ale Casei Naţionale;
• examinarea proiectului bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobarea devizelor de cheltuieli ale fondurilor de asigurare socială, precum şi examinarea dărilor de seamă cu privire la executarea lor;
• aprobarea defalcării bugetului de asigurări sociale de stat la nivelul caselor teritoriale;
• supravegherea îndeplinirii atribuţiilor Casei Naţionale, în condiţiile legii;
• aprobarea programelor speciale pentru perfecţionarea serviciilor sistemului public de asigurări sociale;
• supravegherea respectării modului stabilit de gestionare a mijloacelor bugetului asigurărilor sociale de stat, evidenţei contabile a mijloacelor bugetare şi integrităţii acestor mijloace;
• expunerea opiniei asupra chestiunilor propuse Consiliului de Administraţie de către preşedintele Casei Naţionale;
• studierea rapoartelor privind activitatea Casei Naţionale şi aplicarea măsurilor de perfecţionare a acesteia, precum şi examinarea altor probleme ce ţin de competenţa Casei Naţionale.

Forma de activitate a Consiliului de Administraţie este şedinţa, care se consideră deliberativă daca la ea participă 2/3 din membri. Şedinţele Consiliului de Administraţie se convoacă în funcţie de necesitate, dar nu mai rar de o dată în trimestru. Deciziile se adoptă prin votul majorităţii simple a membrilor Consiliului de Administraţie prezenţi la şedinţă. În caz de egalitate a numărului de voturi „pro" şi „contra", votul preşedintelui Consiliului de Administraţie este decisiv. La şedinţele Consiliului de Administraţie pot participa, cu vot consultativ, specialişti în domeniul asigurărilor sociale.

Preşedintele CNAS este desemnat în funcţie de către Guvernul Republicii Moldova, fiind ordonatorul principal de credite pentru bugetul asigurărilor sociale de stat pe care îl administrează, în condiţiile legii, atribuţie pe care o poate delega. Întru exercitarea atribuţiilor ce-i revin, preşedintele Casei Naţionale emite ordine şi dispoziţii. Este responsabil de întreaga activitate a Casei Naţionale şi de patrimoniul acesteia.

In competenţa preşedintelui intră:

• dirijarea întregii activităţi a Casei Naţionale pentru asigurarea executării stricte a prevederilor legislaţiei în vigoare;
• convocarea Consiliului de Administraţie şi conducerea şedinţelor acestuia în lipsa preşedintelui Consiliului de Administraţie;
• răspunderea pentru realizarea hotărârilor Consiliului de Administraţie;
• promovarea imaginii Casei Naţionale;
• soluţionarea conflictelor de competenţă apărute în cadrul sistemului public de asigurări sociale;
• înaintarea propunerilor privind modificarea nivelului de salarizare a personalului Casei Naţionale;
• asigurarea realizării obiectivelor curente şi de perspectivă ale Casei Naţionale, în limita resurselor alocate;
• organizarea şi dirijarea procesului de acumulare a contribuţiilor de asigurări sociale în bugetul asigurărilor sociale de stat;
• administrarea mijloacelor financiare acumulate, conform necesităţilor şi scopurilor propuse;
• încheierea acordurilor şi contractelor cu instituţiile bancare şi financiare pentru stabilirea nivelului de dobânzi aferente disponibilităţilor băneşti;
• înaintarea spre aprobare Consiliului de Administraţie a statelor de personal ale Casei Naţionale;
• numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a personalului Casei Naţionale şi a directorilor caselor teritoriale;
• administrarea utilizării imobilului şi mijloacelor tehnice din dotare;
• dirijarea procesului de selectare şi instruire a personalului Casei Naţionale şi caselor teritoriale;
• aplicarea măsurilor de stimulare şi răspundere disciplinară a personalului;
• reprezentarea Casei Naţionale în organele centrale ale puterii de stat şi în alte instituţii cu care întreţine relaţii de colaborare;
• reprezentarea Casei Naţionale în instituţiile internaţionale de domeniu;
• promovarea politicii în domeniul asigurărilor sociale.

CNAS înfiinţează case teritoriale în funcţie de numărul sau structura asiguraţilor şi de complexitatea activităţii la nivel teritorial, care funcţionează sub conducerea şi controlul său.

Casele teritoriale de asigurări sociale sunt servicii publice, învestite cu personalitate juridică, reprezintă structura de baza în sistemul public de asigurări sociale, căreia îi revin, în limitele competenţei sale, toate activităţile ce ţin de deservirea nemijlocită a populaţiei în acest domeniu. Limitele competenţei, structura organizatorică, dotarea materială şi modul de finanţare a caselor teritoriale sunt stabilite de regulamentul acestora, elaborat şi aprobat de CNAS.

Numărul caselor teritoriale, amplasarea lor pe teritoriul republicii, precum şi personalul acestora se stabileşte în funcţie de numărul populaţiei ce beneficiază de serviciile casei teritoriale.

Lichidarea sau reorganizarea casei teritoriale, în caz de necesitate, ţine de competenţa Casei Naţionale. Activitatea casei teritoriale este condusă de director, desemnat în funcţie de preşedintele CNAS, în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare. Pentru buna desfăşurare a activităţii sale, CNAS înfiinţează case teritoriale de asigurări sociale, aflate în subordinea sa, a căror organizare şi atribuţii se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare a acestora.

Atribuţiile caselor teritoriale de asigurări sociale:

• argumentarea şi înaintarea propunerilor pentru elaborarea direcţiilor strategice în activitatea CNAS şi pentru elaborarea proiectului de buget al asigurărilor sociale de stat pe anul respectiv;
• tinerea evidenţei în conformitate cu codurile individuale de asigurări sociale ale tuturor contribuabililor de asigurări sociale din teritoriul respectiv;
• încheierea contractelor de asigurări sociale în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare;
• supravegherea respectării de către contribuabili a prevederilor legislaţiei în vigoare cu privire la asigurările sociale de stat;
• achitarea pensiilor, compensaţiilor şi indemnizaţiilor şi efectuarea analizei periodice a acestui proces în vederea perfecţionării lui;
• organizarea şi desfăşurarea activităţii de perfecţionare profesională a personalului din teritoriu prin intermediul unor programe respective de instruire;
• întocmirea dosarelor pe fiecare agent economic şi persoană fizică - contribuabili în bugetul de asigurări sociale, în baza codului personal de evidenţă individuală;
• organizarea procesului de colectare şi virare a contribuţiilor de asigurări sociale în baza codurilor individuale de asigurări sociale şi a altor tipuri de contribuţii, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare;
• exercitarea unui control nemijlocit al procesului de acumulare a contribuţiilor de asigurări sociale;
• aplicarea sancţiunilor şi amenzilor fată de agenţii economici şi persoanele fizice - datornici ai CNAS;
• certificarea stagiului de cotizare a asiguratului în condiţiile legii;
• recepţionarea de la întreprinderi şi de la cetăţeni a demersurilor şi documentelor necesare pentru stabilirea pensiilor, compensaţiilor şi indemnizaţiilor, perfectarea documentelor, stabilirea dreptului persoanelor asigurate la pensii şi indemnizaţii şi la plata lor;
• perfectarea documentelor, inclusiv a proiectelor de hotărâri ale consiliului de experţi, pentru stabilirea pensiilor şi indemnizaţiilor, recalcularea pensiilor şi indemnizaţiilor;
• exercitarea controlului asupra legitimităţii şi corectitudinii eliberării certificatelor de concediu medical;
• desfăşurarea nemijlocită a activităţii de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă;
• ţinerea evidenţei pensionarilor ce au nevoie de tratament balneosanatorial şi repartizarea biletelor de tratament balneosanatorial;
• examinarea petiţiilor cetăţenilor în chestiunile ce ţin de stabilirea, plata pensiilor şi indemnizaţiilor şi darea răspunsurilor respective;
• asigurarea reprezentării în instanţele judiciare pe litigiile în care este implicată;
• propagarea şi explicarea legislaţiei de asigurări sociale prin intermediul massmedia, adunărilor, seminarelor organizate în cadrul colectivelor de muncă şi la locul de trai al cetăţenilor;
• colaborarea cu organele serviciului fiscal de stat în domeniul ţinerii evidenţei agenţilor economici şi persoanelor fizice - contribuabili în bugetul asigurărilor sociale de stat;
• informarea populaţiei despre activitatea sa;
• colaborarea strânsă cu toate structurile organelor administraţiei publice locale în vederea atingerii obiectivelor propuse.

În calitate de subiecţi ai raporturilor de protecţie socială pot apărea: ministerele de resort (la stabilirea dreptului la pensie pentru vechime în muncă); instituţiile medicale (recunoaşterea pierderii temporare a capacităţii de muncă); organele de înregistrare a actelor stării civile (constatarea vârstei, decesului, concretizării membrilor de familie, numelui etc); Consiliul de Expertiză Medicală a Vitalităţii (constatarea invalidităţii); întreprinderile, organizaţiile, instituţiile, organele de arhivă (constatarea vechimii în muncă, salariului mediu etc.); Fondul Republican de Susţinere Sosială a Populaţiei; prestatorii privaţi (fondaţii, instituţii cu caracter necomercial) etc.

3. Clasificarea şi caracterizarea raporturilor juridice de protecţie socială

Criteriile principale în baza cărora se clasifică raporturile juridice de protecţie socială sunt caracterul şi scopul raporturilor. In conformitate cu acestea deosebim raporturi: materiale, procesuale, procedurale.

Materiale sunt raporturile de protecţie socială apărute ca rezultat al stabilirii unui tip de asigurare sau asistenţă socială, constituind „nucleul" obiectului de reglementare, deoarece în baza acestor raporturi cetăţenii (familiile) au posibilitatea de a-şi realiza dreptul constituţional la protecţie socială.

Raporturile materiale au caracter patrimonial, fiindcă iau naştere odată cu acordarea prestaţiilor de asigurare/asistenţă socială (pensii, indemnizaţii, alocaţii, deservire socială etc.), beneficii care sunt oferite cetăţenilor nu în calitate de echivalent, precum în cazul raporturilor juridice civile, dar în scopul garantării „alimentaţiei sociale şi asigurării parţiale a venitului pierdut."^[18]

Raporturile materiale, la rândul lor, sunt clasificate în baza următoarelor criterii: după tipurile protecţiei sociale; după modul de finanţare a protecţiei sociale; după formele protecţiei sociale; după termenul de plată a dreptului stabilit.

Criteriul model de clasificare a raporturilor materiale este bazat pe tipurile protecţiei sociale, conform cărora acestea se divizează în: raporturi materiale în formă bănească şi raporturi materiale de acordare a deservirii sociale.

Raporturile materiale în formă bănească (directe) după felul prestaţiei se clasifică în raporturi: de achitare a pensiilor (pentru limită de vârstă; de invaliditate; de urmaş; pentru unele categorii de cetăţeni; pentru vechime în muncă), de achitare a indemnizaţiilor (indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă cauzată de boli obişnuite sau de accidente nelegate de muncă; prestaţie pentru prevenirea îmbolnăvirilor (carantină); prestaţie pentru recuperarea capacităţii de muncă; indemnizaţie de maternitate; indemnizaţie unică la naşterea copilului; indemnizaţie pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 3 ani; indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav etc.), de plată a alocaţiilor sociale (pentru invalizi; pentru persoane vârstnice; pentru copii, în cazul pierderii întreţinătorului; pentru îngrijire; ajutorul de deces) , de acordare a compensaţiilor (nominative; pentru participanţii la lichidarea consecinţelor avariei de la Cernobâl şi familiile lor; plăţi periodice capitalizate etc.),^[19] de acordare a ajutorului social, de acordare a ajutorului material.

Raporturile materiale în natură (indirecte) cuprind raporturile de prestare a serviciilor sociale cât ţi a prestaţiilor de altă natură. În conformitate cu Programul naţional privind crearea sistemului integrat de servicii sociale pe anii 2008-2012 şi Proiectul Legii cu privire la serviciile sociale, raporturile de coordonare a serviciilor sociale pot fi grupate in: primare (comunitare); specializate; cu specializare înaltă.^[20]

După modul de finanţarea protecţiei sociale avem: raporturi juridice de protecţie socială finanţate din bugetul asigurărilor sociale de stat, din bugetul de stat şi din fonduri statale extrabugetare; raporturi juridice de protecţie socială finanţate din fonduri nestatale de pensii, fonduri de caritate, mijloacele individuale ale persoanelor fizice şi juridice.

După formele protecţiei sociale distingem următoarea clasificare: raporturi de asistenţă socială, inclusiv de acordare a ajutorului social; raporturi de asigurare socială.

După termenul de plată a dereptului stabilit raporturile de protecţie socială se împart în trei grupe:

1. Unice sunt raporturile care se sting dintr-o dată (de exemplu, raporturile de achitare a indemnizaţiei unice la naştere, a ajutorului de deces etc.).
2. Cu termen determinat (de exemplu, raporturile de plată a indemnizaţiei lunare pentru creşterea copilului de la data naşterii şi până la vârsta de 3 ani etc.).
3. Cu termen nedeterminat sunt raporturile despre care în momentul apariţiei nu se ştie când vor fi stinse (de exemplu, raporturile de plată a pensiei pentru limită de vârstă etc.).^[21]

În literatura de specialitate observăm că pe lângă raporturile materiale, pe care le considerăm principale, mai sunt desemnate un şir de raporturi cu caracter secundar (auxiliar), a căror apariţie este condiţionată de existenţa raporturilor materiale, care în teoria dreptului protecţiei sociale sunt denumite „raporturi procedurale" şi „raporturi procesuale."

Raporturile procedurale reprezintă „raporturile de constatare a faptelor juridice, care permit stabilirea unui tip de asigurare sau asistenţă socială," „sunt relaţiile născute în urma manifestării voinţei persoanei sau reprezentantului, care anunţă organul de asigurare socială despre dorinţa de a-i fi acordat un tip de asigurare socială - pensie, indemnizaţie etc."

Raporturile materiale iau naştere ulterior sau concomitent cu apariţia raporturilor juridice procedurale, prin care sunt constatate faptele juridice (de exemplu, durata stagiului de cotizare, grupa şi cauzele invalidităţii etc.) şi este emisă hotărârea privind acordarea dreptului la o anumită prestaţie socială.

Temei pentru naşterea raporturilor procedurale serveşte cererea cetăţeanului, persoanelor sau organizaţiilor ce participă în numele lui în calitate de reprezentanţi legali. Organul la care se adresează cu cerere cetăţeanul sau reprezentantul lui este obligat să stabilească fapta corespunzătoare. Dar cetăţeanul, reprezentantul legal în raportul juridic, este obligat să prezinte dovezile ce denotă apariţia dreptului sau subiectiv la o anumită formă de asigurare socială.

De exemplu, în conformitate cu art.31 alin. 1) şi 2): „pensia se acordă la cererea persoanei îndreptăţite, a tutorelui (curatorului) acesteia" în baza cererii de pensionare şi actelor necesare depuse la „organul teritorial de asigurări sociale de la domiciliul asiguratului".

Raporturile procedurale se sting odată cu emiterea hotărârii de către organul competent. Legiuitorul stabileşte expres termenul în care organul competent este obligat să emită hotărârea. Astfel, conform art.31 alin.(3) şi (4), „acordarea drepturilor la pensie sau respingerea cererii de pensionare se face prin decizie, emisă de organul teritorial de asigurări sociale şi semnată de conducătorul acestuia, în termen de 15 zile de la data depunerii cererii cu toate actele necesare, iar decizia cu privire la respingerea cererii de pensionare şi motivul respingerii se expediază solicitantului în termen de 5 zile de la data emiterii".

Din cele expuse observăm că exteriorizarea expresă a voinţei persoanei sau reprezentantului, care anunţă organul competent despre dorinţa de a fi acordat un tip oarecare de asigurare ori asistenţă socială reprezintă o condiţie esenţială.

În doctrina de specialitate, raporturile procedurale sunt clasificate în funcţie de următoarele criterii: după rolul lor; după tipul de subiecţi; după termenul de plată a dreptului stabilit.

După rolul lor, raporturile juridice procedurale se împart în:

1. de constatare - determinarea componenţei juridice ce dă naştere raportului, examinarea cererii, circumstanţelor şi actelor prezentate de potenţialul beneficiar al asigurării sociale;
2. de stabilire - emiterea hotărârii de stabilire a unei forme de asigurare socială sau refuzul stabilirii asigurării sociale.

După tipul de subiecţi raporturile procedurale sunt stabilite între cetăţeni (familii) şi:

1. organele de asigurare şi asistenţă socială în legătură cu acordarea sau refuzul de a acorda o formă de asigurare ori asistenţă socială;
2. instituţiile medicale - în legătură cu necesitatea stabilirii ajutorului medical;
3. organele ierarhic superioare de asigurare/asistenţă socială - în legătură cu stabilirea indemnizaţiilor unice.^[22]

După termenul de plată a dreptului stabilit raporturile procedurale pot fi divizate în:

1. premergătoare - raporturile apărute cu privire la constatarea şi stabilirea dreptului la asigurare/asistenţă socială care, odată cu emiterea deciziei de către organul competent, se transformă în raporturi materiale.
2. concomitente - raporturile procedurale apărute paralel cu cele materiale, prin care beneficiarul este obligat să prezinte documentele care confirmă dreptul la un tip de prestaţie socială. De exemplu, conform art. 22, beneficiarul pensiei de invaliditate este obligat „să fie supus reexpertizării medicale în termenele stabilite de CEMV" şi „după fiecare reexpertizare, dreptul la pensia de invaliditate se menţine, se modifică sau se suspendă în conformitate cu decizia CEMV," iar „neprezentarea la reexpertizarea medicală atrage încetarea plăţii pensiei."
3. de modificare (transformare) - raporturile procedurale existente paralel cu cele materiale, prin care beneficiarul unui tip de prestaţie socială, devenind titularul încă al unui drept de asigurare socială, îşi exteriorizează voinţa prin depunerea cererii la organul competent, optând pentru unul dintre ele. De exemplu, potrivit 11 alin. 1) din Legea privind pensiile de asigurări sociale de stat, „în cazul în care asiguratul îndeplineşte condiţiile pentru obţinerea mai multor categorii de pensii, el poate opta pentru o singură categorie."

Raporturile procesuale reprezintă raporturi juridice, reglementate de normele dreptului administrativ şi dreptului procesual civil, apărute între cetăţeni, organele de asigurare socială ierarhic superioare şi instanţa de judecată în privinţa examinării şi soluţionării litigiilor în domeniul protecţiei sociale.

Raporturile juridice procesuale se nasc odată cu apariţia unui litigiu în baza plângerilor parvenite din partea cetăţenilor (familiilor) asupra hotărârii organelor de asigurare sau asistenţă socială (de exemplu, deciziile privind stabilirea dreptului la pensie sau respingerea cererii de pensionare, privind reţinerile din pensie sau încasarea sumelor plătite în plus pot fi contestate la Casa Naţională de Asigurări Sociale. În caz de dezacord cu decizia Casei Naţionale de Asigurări Sociale, aceasta poate fi atacată în instanţa de contencios administrativ competentă ).

Orice persoană, care se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competentă pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei aduse. Competenţă de judecare a acţiunilor în contenciosul administrativ au: judecătoriile; Curţile de Apel; Curtea Supremă de Justiţie.

Raporturile procesuale după tipul de subiecţi se clasifică în:

1. a) apărute între cetăţeni (familii) şi organele ierarhic superioare de asigurare/asistenţă socială, care cad sub incidenţa normelor dreptului administrativ.

Temei pentru naşterea acestor raporturi este plângerea cetăţenilor înaintată organelor de asigurare/asistenţă socială ierarhic superioare prin care este expusă nemulţumirea persoanei referitor la decizia prin care a fost stabilită ori refuzată stabilire unei prestaţii sociale.

Potrivit art.49 lit.q) din Legea privind pensiile de asigurări sociale de stat ^[23] şi pct.41 alin.17 din Hotărârea cu privire la aprobarea Statutului Casei Naţionale de Asigurări Sociale a Republicii Moldova, Casa Naţională de Asigurări Sociale este competentă să "examineze petiţiile cetăţenilor în chestiunile ce ţin de stabilirea, plata pensiilor şi indemnizaţiilor."

Conform art.5 lit.f), art.14 şi 15 din Legea contenciosului administrativ , persoana care se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege poate solicita, printr-o cerere prealabilă, organului ierarhic superior revocarea actului administrativ emis de către organul subordonat. Organul ierarhic superior este în drept să admită cererea prealabilă şi să anuleze actul administrativ în tot sau în parte; să repună în drepturi persoana respectivă ori, după caz, să revoce actul administrativ emis cu acordul său, în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii.

1. b) apărute între cetăţeni (familii) şi instanţa de judecată.

În situaţia când „persoana care se consideră vătămată într-un drept al său nu este mulţumită de răspunsul primit la cererea prealabilă sau nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut de lege, este în drept să sesizeze, timp de 30 de zile, instanţa de contencios administrativ competent." Din acest moment, iau naştere raporturile procesuale apărute între cetăţeni (familii) şi instanţa de judecată, reglementate prin art.277 - 278 din Codul de procedură civilă,^[24] conform cărora instanţa de judecată este competentă să soluţioneze litigiul şi să emită hotărârea corespunzătoare.

În literatura de specialitate regăsim propunerea de a redenumi raporturile procesuale în raporturi contencioase şi a le diviza în raporturi^[25]:

1. stabilite în baza procedurii prealabile care ar cuprinde raporturile reglementate de normele dreptului administrativ, născute odată cu adresarea petiţiei către autoritatea ierarhic superioară prin care cetăţeanul (familia) se consideră lezat în dreptul subiectiv la asistenţă/ asigurare socială şi solicită reexaminarea deciziei autorităţii subordonate;
2. stabilite în baza procedurii contenciosului administrativ care ar cuprinde raporturile reglementate de normele dreptului administrativ şi ale dreptului procesual civil, născute prin depunerea cererii în instanţa de judecată de către cetăţean (familie), care este nemulţumit de răspunsul primit sau nu a primit în termenul stabilit răspuns la cererea prealabilă examinată de către organul ierarhic superior de asigurare/asistenţă socială şi prin care solicită anularea, în tot sau în parte, a actului respectiv şi repararea prejudiciului cauzat.

 

^[1]Idem, p.367.

^[2] Idem, p. 127.

^[3]  Romandas N. Dreptul protecţiei sociale. Chişinău: Universitas, 2001, p. 61.

^[4]   Ibidem, art 44.

^[5]  Vrabie G., Popescu S. Teoria generală a dreptului. Iaşi: Ştefan Procopiu, 1995, p.124, 131.

^[6]     Popa Nicolae. Teoria generală a dreptului, p.287.

^[7]  Organele de stat sunt persoane juridice.

^[8]   Romandaş N. Dreptul protecţiei sociale. Chişinău: Universitas, 2001, p. 24.

^[9]  Odinokaia I. Rolul..., p.126.

^[10]         Lege cu privire la statutul judecătorului nr.544 din 20.07.1995. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 117-119 din 15.08.2002.

^[11]    Lege cu privire la statutul refugiaţilor nr.1286-XV din 25.07.2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 126-127 din 12.09.2002

^[12]         Lege privind pensiile de asigurări sociale de stat nr.156 din 14.10.1998. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 42-44 din 12.03.2004.

^[13]     Odinokaia I. Rolul şi locul dreptului protecţiei sociale în sistemul de drept al Republicii Moldova, Chişinău, 2010, p. 125 -126.

^[14]         Gheorge Avornic ,, Teoria generală a dreptului " Cartier juridic, 2004, p 376.

^[15]         Ibidem, p 376.

.³¹¹ Lege privind sistemul public de asigurări sociale nr. 489- XIV, art. 43.

^[17]    Legea nr. 489- XIV, art 44.

^[18]         Буянова М. О., Кобзева С. И., Кондратьева З. А. , указ. соч, с.41.

^[19]         Lege cu privire la protecţia social a invalizilor care au participat la lichidarea consecintelor avariei de la Cernobâl.

^[20]   Raportului social anual 2008 elaborat de Ministerului Protecţiei Sociale, Familei şi Copilului. Chişinău, 2009. http://mpsfc.gov .md/md/proiecte_acte/. -

^[21] Мачульская Е.Е., Добромыслов К.В. Право социального обеспечения. Практикум. Москва: Книжный Мир, 2006.

^[22]         Гусов К.Н. Право социального обеспечения. Учебное пособие. Москва, 1999, 82.

^[23]         Odinokaia I. Locul.... , p.132.

^[24]         Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 111-115 din 12.06.2003.

^[25]         Odinokaia I. Locul..., op.cit., p. 133.