Articolul 21 (prezumţia nevinovăţiei) al Constituţiei Republicii Moldova din 29 iulie 1994 stipulează că „orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedita în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile apărării sale".
Pentru desfăşurarea acestei teze art. 51 C.P. prevede că „răspunderii penale este supusă numai persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii prevăzute de legea penală". Alineatul întâi al acestui articol stipulează că „temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudicîabilă săvârşită, iar componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale". Deci componenţa de infracţiune descrisă în lege reprezintă unicul temei juridic (de jure; al răspundem penale, în timp ce faptul săvârşirii infracţiunii constituie unicul temei real (de fado) al răspunderii penale. Această formulă a răspunderii penale, preluată de legiuitor, pentru prima dată în literatura noastră de specialitate a fost expusă de autorul acestei lucrări.
Majoritatea semnelor componenţelor de infracţiuni cu al căror ajutor sunt apreciate faptele prejudiciabile ca infracţiuni au fost descrise în articolele Părţii speciale a legislaţiei penale. Ele caracterizează în special fapta (acţiunea sau inacţiunea), particularităţile, denumirea ci şi delimitarea unei categorii de infracţiuni de altele. De exemplu, în art. 186 C.P. este definită noţiunea de furt al avulului proprietarului ca sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane ce deosebeşte această formă de însuşire de celelalte (jaf, tâlhărie, escrocherie ctc.), precum şi de toate celelalte infracţiuni (omor, vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, huliganism, samovolnicie etc.).
Insă dispoziţiile articolelor Părţii speciale nu descriu toate semnele componenţelor de infracţiune. Semnele inerente (proprii) majorităţii infracţiunilor, pentru a nu le repeta de nenumărate ori, legiuitorul Ic trece în Partea generală a legislaţiei penale. De exemplu, teza despre faptele neînsemnate, care. deşi formal, conţin trăsăturile unei infracţiuni prevăzute de legea penală, însă, fiind lipsite de importanţă nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni (alin. 2 art. 14 C.P), în majoritatea articolelor Părţii speciale nu se menţionează subiectul infracţiunii ca clement necesar al fiecărei infracţiuni (art. 21, 22 şi 23 C. P.), răspunderea pentru pregătirea unei infracţiuni (art. 26 C.P.), pentru tentativa de infracţiune (art. 27 C.P.), despre caracteristica participanţilor care contribuie la săvârşirea unei infracţiuni (ari. 42 C.P.) etc.
Astfel, componenţa fiecărei infracţiuni constă din trăsăturile indicate atât în Partea specială, cât şi în cea generală ale legislaţiei penale, ceea ce demonstrează încă o dată unitatea şi legătura organică dintre ele.
Este de observat si faptul că nu toate semnele obligatorii ale unei componenţe concrete de infracţiuni sunt direct nominalizate de legiuitor în articolele Părţii generale şi ale celei speciale ale Codului penal. Indicarea tuturor semnelor componenţelor de infracţiuni în articolele Codului penal ar duce la supraîncărcarea lor cu informaţii de prisos, construcţia legislativă devenind extrem de voluminoasă şi incomodă pentru aplicare în practică. De exemplu, dispoziţia art. 186 C.P., definind noţiunea de furt a bunurilor altei persoane, nu nominalizează toate semnele obligatorii ale acestei componenţe de infracţiuni. Rle se pol deduce prin confruntarea dispoziţiei art. 186 C.P. cu cele ale art, 126 şi 273 C.P., din care reiese că dispoziţia alin. 1 al art. 186 C.P. are următorul conţinut: furtul, adică sustragerea pe ascuns a bunuri lor al tei persoane în proporţii esenţiale, a cărei valoare esle de la cinci până la cinci sule unităţi convenţionale de amendă, săvârşită intenţionat şi cu scop de profit. Lipsa măcar a unui semn din cele indicate exclude componenţa furtului. De exemplu, P. a fost tras la răspundere penală potrivii alin. 4 al art. 119 C.P. din 1961 pentru sustragerea a două ceasuri din aur din secţia magazinului, unde lucra soţia sa. Examinând fapta lui P., judecata a respins incriminarea propusă de organele de anchelă şi a recalificat acţiunile lui P. conform art. 127 C.P. din 1961 (nimicirea sau deteriorarea intenţionată a avutului proprietarului). Anchelă judiciară a conslalal că P., bănuindu-şi soţia de relaţii intime cu şeful magazinului, i-a cerut să se concedieze din serviciu. După ce ea a refuzat, P, a sustras pe ascuns ceasurile si le-a aruncai înlr-un lac, crezând că deficilul de marfa apărui ca rezultai al acţiunilor sale va servi drept temei penlru concedierea soliei din iniţiativa administraţiei. Recalificarea este corectă, deoarece fapta examinată n-a urmării scopul de profil.
Determinarea semnelor obligalorii ale fiecărei componenţe de infracţiune concretă esle uneori destul de dificilă, însă credem că juriştii cu o bună pregătire profesională vor depăşi acesle dificullăţi.
O sarcină importantă a dreptului penal o constituie aplicarea cu stricteţe a normelor penale. Ea depinde de calificarea corectă şi argumentată a infracţiunii. Calificarea infracţiunii este una dintre cele mai importante noţiuni ale ştiinţei dreptului penal, utilizate pe larg în practica organelor justiţiei, este una dintre instituţiile principale ale dreptului penal.
A califica în general înseamnă a atribui unor fenomene, faple sau categorii, genuri anumite calităţi, semne sau particulari taţi, în domeniu! dreptului a califica o faplă ca dclicl înseamnă a alege acea normă juridică, prin care esle prevăzută fapta dată, adică se cere a o potrivi regulii generale corespunzătoare.
Calificarea infracţiunii în dreptul penal înseamnă determinarea şi consacrarea juridică a corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei de infracţiune, prevăzute de norma juridică penală.
Calificarea infracţiunii are două semnificaţii (sensuri): a) un proces de idenlificare înfaplaunei persoane a caraclerislicilor infracţiunii şi b) o consecinţă a acestei activităţi a organelor de drept - recunoaşterea şi consacrarea oficială în documentele juridice respective (de exemplu, ordonanţa de intentare a unui proces penal sau de punere sub învinuire, sentinţa judecăţii etc.) a coincidenţei semnelor faptei săvârşite cu normele juridico-penale, invocând articolele concrete ale Codului penal. Studiind faptele infracţionale ale oamenilor, de fiecare dată, organele de drept trebuie să hotărască dacă ele constituie o infracţiune şi dacă ele alcătuiesc o infracţiune unică (art. 28 C.P.), o pluralitate de infracţiuni (art. 32 C.P.) sau o concurenţă a normelor penale (art.115 C.P). In funcţie de aceasta, faptele infracţionale trebuie calificate în conformitate cu un singur sau mai multe articole ale Părţii speciale a Codului penal.
Dacă o acţiune (inacţiune) sau un sistem de acţiuni (inacţiuni) nimeresc sub dispoziţia unei singure norme penale, adică a unui articol sau a unui alineat al unui articol al Părţii speciale a Codului penal, astfel de fapte reprezintă o infracţiune unică. De exemplu, dacă o persoană a sustras pe ascuns 150 lei, alta a sustras deschis de două ori din diferite izvoare câte 100 lei, a treia i-a produs victimei vătămări intenţionate medii ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii în procesul sustragerii averii, iar o bandă armată a săvârşit timp de o lună zece furturi, jafuri, tâlhării, omoruri, atunci astfel de fapte constituie fiecare o infracţiune unică, fiindcă ele sunt încadrate pe deplin corespunzător în următoarele articole ale Codului penal: 186 alin. 1; 187 alin. 2 lit. a); 188 alin. 1 şi 283.
Se consideră pluralitate de infracţiuni săvârşirea a două sau a mai multor infracţiuni în acelaşi timp sau la intervale diferite de timp de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele sau comiterea cu intenţie a uneia sau a mai multor infracţiuni de o persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie. Deci, pentru pluralitatea de infracţiuni este caracteristic faptul că nici una dintre nonnele penale nu include fapta comisă în întregime, ea poate primi o calificare juridico-penală corectă numai prin aplicarea laolaltă a două sau a mai multe norme penale. De exemplu, o persoană a dat foc casei vecinului cu scopul de a-l lipsi de viaţă, iar alta, după săvârşirea unui jaf, a comis un omor. O analiză juridică completă se poate efectua numai dacă acţiunea primei persoane va fi încadrată potrivit articolelor 145 (omor intenţionat) şi 197 (distrugerea sau deteriorarea intenţionata a bunurilor), iar acţiunile următoarei persoane - potrivit
articolelor 145 (omor intenţionat) şi 187 (jaf).
Concurenţa normelor penale presupune săvârşirea de către o persoana sau de către un grup de persoane a unei fapte prejudiciii-bile, cuprinsă în întregime de dispoziţiile a două sau a mai multe norme penale si constituind o singură infracţiune. De exemplu, acţiunile unui judecător, care cu bună ştiinţă a pronunţat o sentinţă ilegală, sunt pe deplin cuprinse de art. 307 (pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărâri contrare legii) cât şi de art. 327 (abuzul de putere sau abuzul de serviciu). Însă potrivit art. 116C.P. acţiunile acestui judecător trebuie calificate numai în baza art. 307 CP.
Calificarea infracţiunilor reprezintă numai o etapă în procesul de aplicare a normelor juridice. Aplicarea normelor juridice ca o formă de realizare a dreptului include atât procesul calificării infracţiunilor, cât şi stabilirea pedepselor penale şi executarea lor.
Calificarea justă are o mare importanţă pentru promovarea politicii penale şi în marc măsură determină succesul luptei contra criminalităţii, consolidarea ordinii de drept, ea este o condiţie absolut necesară pentru respectarea legalităţii şi este o garanţie a drepturilor cetăţenilor. Calificarea incorectă creează o imagine falsă despre caracterul si gradul prejudiciabil al fraudei comise. Ea exclude individualizarea corectă a răspunderii şi a pedepsei penale şi are consecinţe juridice negative pentru vinovat: imposibilitatea aplicării amnistiei, imposibilitatea graţierii, reabilitării, condamnării condiţionate, liberării de pedeapsă înainte de termen, aplicării incorecte a regimului şi a categoriilor penitenciarilor în care se execută pedeapsa cu închisoarea etc. Prin urmare, calificarea corectă este o garanţie: a) a drepturilor cetăţenilor; b) a politicii statului privind pedepsirea infracţiunilor; c) a aulori-tăţii justiţiei; d) a statisticii judiciare. De exemplu, calificarea unei lipsiri de viaţă din imprudenţă ca un omor intenţionat constituie o încălcare flagrantă a drepturilor cetăţenilor, deoarece în acest caz infractorului, conform art. 59 C.P., nu i se poate aplica liberarea condiţionată de răspundere penală.
Trebuie menţionat faptul că chiar dacă o calificare incorectă n-a atras după sine aplicarea unei măsuri de pedeapsă necorespunzăloare faptei comise, şi în asemenea caz vinovatul nu este indiferent faţă de aprecierea juridică şi social-politică legată de calificare - a fost condamnat ca o persoană care a nimicit în mod intenţionat avutul proprietarului (art. 197 C.P.) sau ca diversionist (art. 343 C.P.), ca o persoană care a participat la dezordini de masă (art. 285 C.P.), sau ca organizator al uzurpării puterii de stat (art. 339 C.P.), ca o persoană care a manifestat neglijenţă în serviciu (art. 329 C.P.) sau ca o persoană care a abuzat de putere sau de serviciu (art. 327 C.P.).
Calificarea corectă a infracţiunilor ridică autoritatea justiţiei, menţine prestigiul ei în faţa tuturor cetăţenilor. După cum s-a remarcat, calificarea corectă a infracţiunilor arc o mare importanţă şi pentru statistica judiciară, deoarece erorile cornişe pot forma opinii greşite despre situaţia şi structura criminalităţii în ţară, iar aceasta, la rândul său, influenţează corespunzător asupra politicii penale a statului şi asupra evoluţiei legislaţiei penale.
Procesul calificării se efectuează la toate etapeie procedurii penale şi se finalizează cu stabilirea concordanţei exacte între trăsăturile faptei comise şi semnele componenţei de infracţiune descrise de una sau de mai multe norme penale.
Şi în sfârşit, trebuie să menţionăm faptul că pentru a demonstra că infracţiunea, din punctul de vedere a! calificării, n-a fost dusă până la capăt, este necesar să facem trimitere la art. 26 C.P., care conţine noţiunea pregătirii unei infracţiuni sau la art. 27 C.P., care conţine noţiunea tentativei de infracţiune, alături de articolul corespunzător al Părţii speciale a Codului penal. Dacă la săvârşirea infracţiunii participă şi alte persoane cu roluri de organizator, instigator sau complice, atunci acţiunile lor trebuie calificate ţinând cont de situaţia concretă, potrivit art. 42 C.P. şi articolul corespunzător al Părţii speciale a Codului penal.