În legislaţia penală sunt prevăzute 3 categorii de persoane care pot fi atribuite subiectului special şi anume persoanei cu funcţie de răspundere:
- persoane, care funcţionează permanent sau temporar în instituţii, organizaţii sau întreprinderi de stat sau individuale, funcţiile cărora sunt legate de obligaţiunile organizaţionale sau administrativ- gospodăreşti;
- persoane cu împuterniciri speciale;
- persoane cu funcţii de reprezentant al puterii de stat.
Definiţie. Este recunoscută persoană cu funcţie de răspundere, persoana înzestrată cu drepturi şi obligaţiuni la îndeplinirea funcţiei puterii de stat sau acţiunilor cu caracter organizaţional sau administrativ-gospodăreşti la întreprinderile de stat sau particulare, instituţii, organizaţii, permanent sau prin încredinţarea anumitor împuterniciri.[1]
O particularitate determinantă a persoanei cu funcţie de răspundere este caracterul obligaţiilor atribuite de către lege persoanei conform funcţiei executate.
În conformitate cu Codul Penal, persoanele cu funcţii de răspundere sunt în primul rînd funcţionarii publici, înzestraţi cu funcţii din sfera conducerii de stat. Lipsa acestor funcţii la persoane ne demonstrează că ele nu pot fi subiecţi speciali cu funcţii de răspundere.
Anume de aceasta în lista subiecţilor cu funcţii de răspundere nu pot fi incluşi persoane care deşi lucrează la întreprinderi de stat, obligaţiia lor funcţionale sunt legate de lucrările tehnice şi de secretariat. De exemplu: paznicul, portarul, dactilografa, curierul etc.
Analiza practicii judiciare ne demonstrează că în mai multe cazuri subiect cu funcţie de răspundere sunt persoanele care în corespundere cu posturile ocupate, îndeplinesc obligaţiuni organizaţionale sau administrativ-gospodăreşti ori sunt reprezentanţii puterii de stat.
În mod diferit sunt rezolvate problemele legate de recunoaşterea ca subiect special cu funcţie de răspundere a anumitor categorii de persoane cum ar fi: profesorii, medicii şi vînzătorii.
Divers se interpretează întrebarea, dacă e necesară, pentru recunoaşterea persoanei ca subiect cu funcţie de răspundere îndeplinirea formelor legale a înlocuirii interimare a funcţiilor ori este de ajuns îndeplinirea de facto a funcţiei cu caracter de răspundere .
Cert este faptul că caracterul funcţiilor îndeplinite de către unele persoane cu funcţii de răspundere, este baza generală pentru recunoaştere lor. Unele şi aceleaşi categorii de lucrători conform caracterului şi conţinutului activităţii sale pot îndeplini funcţii legate de obligaţiile organizaţionale sau administrativ-gospodăreşti şi funcţii profesionale sau de producere. De aceea elementul hotărâtor în aceste cazuri va fi determinarea faptului dacă persoana dată îndeplinea în cazul concret obligaţiuni de serviciu sau profesional-productive. Acest criteriu se aplică la toate categoriile de lucrători nominalizaţi mai sus.
Principalul în determinarea subiectului cu funcţii de răspundere constă în caracterul deosebit al obligaţiilor, întrucît una şi aceeaşi persoană poate îndeplini atât obligaţii de serviciu cât şi obligaţii profesionale[2].
Printre lucrătorii medicali, practic, mai des apare întrebarea tragerii la răspundere ca subiecţi cu funcţii de răspundere a medicilor, surorilor medicale şi felcerilor. In unele cazuri, ei pot fi traşi la răspundere pentru eliberarea buletinelor de boală false, constatarea invalidităţii, refuzul internării în spital, în alte cazuri - tratasea incorectă, care duce la urmări grave, stoarcere de bunuri de la bolnavi în legătură cu tratarea, luarea de mită pentru executarea operaţiilor sau avorturilor. Cu toate acestea, caracterul acţiunilor lucrătorilor, medicali în primul şi în al doilea caz este cu totul diferit. Dacă în primul caz ei îndeplinesc funcţii de serviciu şi anume obligaţiuni organizaţionale, atunci în cazul al doilea îndeplinesc numai funcţii profesionale. De aceea numai pentru prima categorie de acţiuni ei pot fi traşi la răspundere ca persoane cu funcţii de răspundere, iar în celelalte cazuri răspunderea lor este pur profesională şi nu de serviciu. Cu toate acestea lucrătorii medicali care ocupă posturi cu funcţii organizaţionale sau administrativ-gospodăreşti (medicul-şef, şeful secţiei, medicul de serviciu, sora superioară, medicul-expert etc.) sunt consideraţi subiecţi cu funcţii de răspundere, când înfăptuiesc o acţiune ilegală de serviciu, dar nu profesională.
De exemplu: judecata nu l-a recunoscut ca subiect special pe R, şeful secţiei, care primea cadouri pentru ajutorul medical de la bolnavi după eliberare din spital. In acelaşi timp, întemeiat a fost recunoscut ca subiect cu funcţie de răspundere şi condamnat pentru luare de mită medicul şef K, care lua recompensă pentru internarea în spital şi accelerarea ajutorului medical, adică pentru acţiunile cu caracter organizaţional, legate de funcţia îndeplinită.
Analogic trebuie să fie hotărîtă problema atribuirii categoriei de subiect cu funcţie de răspundere şi profesorilor instituţiilor de învăţămînt (instituţii superioare, medii, şcoli etc), precum şi educatorilor instituţiilor de învăţămînt şi preşcolare. Ei, la fel, în unele cazuri pot îndeplini funcţii de serviciu (şeful de studii, şeful de catedră, directorii etc.), în altele numai obligaţiuni profesionale (instruire, educare).
Nici în procesul de instruire şi transmitere a cunoştinţelor, nici în procesul controlului însuşirii materialului de învăţământ (evaluarea prin metoda lucrărilor de control, colocviilor, examenelor), profesorii şi învăţătorii nu îndeplinesc funcţii organizaţionale. Organizarea lecţiilor are un caracter pur tehnic. În aşa mod, profesorii de rînd şi învăţătorii nu pot fi traşi la răspundere ca persoane cu funcţii de răspundere.
În teorie şi în practică în mod deosebit se rezolvă problema subiecţilor cu funcţii de răspundere, a persoanelor din sfera comerţului şi deservirii sociale.
În primul rând aceasta se referă la vînzători, bucătari, casieri ş. a., lucrători care poartă răspundere materială. Analiza practicii ne demonstrează că de regulă, aceste persoane sunt trase la răspundere ca subiecţi cu funcţii de răspundere.
Ele sunt trase la răspundere pentru aşa infracţiuni ca luarea de mită, abuz de serviciu, neresponsabilitate etc. Însă se cunosc unele cazuri când aceste persoane nu sunt subiecţi cu funcţii de răspundere.[3]
Poziţii diferite în acest caz îl ocupă şi savanţii. Unii criminalişti sunt categoric împotriva recunoaşterii acestor persoane ca subiecţi cu funcţii de răspundere, alţii, invers, consideră că orice vânzător poate fi considerat ca subiect cu funcţie de răspundere. Pentru argumentarea acestui fapt se afirmă că în relaţiile cu cumpărătorii vânzătorul ocupă rol de reprezentant al întreprinderii de comerţ şi participă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. De el depinde rezultatul contractului. În aşa fel, activitatea profesională în vinderea mărfii are însemnătate juridică legată de obligaţiunile administrativ-gospodăreşti şi subiectul ei este persoană de răspundere.
În practica judiciară, ca bază de recunoaştere a lucrătorului din comerţ ca persoană cu funcţie de răspundere, se ia împuternicirea lui cu răspundere materială.
Din legislaţia în vigoare reiesă că recunoaşterea lucrătorilor de rând din sfera comerţului ca subiect cu funcţie de răspundere este discutabilă.[4]
Vânzătorii, tarabagii, gheretarii ş. a. lucrători de rând îndeplinesc numai obligaţiuni profesionale şi nu au nici un fel de împuterniciri de serviciu din cele nominalizate în lege. Obligaţiile lor, după cum menţionează A.I. Svetlov, se limitează numai la primirea banilor (bonurilor) şi eliberarea mărfurilor cumpărătorilor. Aceste abligaţii pot fi considerate gospodăreşti, dar nu pot fi recunoscute ca administrativ-gospodăreşti.
Nu sunt întemeiate nici argumentările aduse de către B. V. Voljenkin, care spune că vânzătorul participă la contractul de vânzare-cumpărare şi în aşa mod încheie acte juridice. Participarea la contractul de vînzare-cumpărare nu ne demonstrează că persoana dată este cu funcţie d răspundere. Participantul la contract nu este persoană cu funcţie de răspundere, iar acţiunile juridice înfăptuite de el, dacă nu sunt obligaţii organizaţionale sau administrativ-gospodăreşti, nu sunt particularităţi ale subiectului special.
Un interes deosebit trezesc ideile lui M.D. Lâsov, care, în mod întemeiat este împotriva
atribuirii persoanelor cu răspundere materială subiecţi speciali cu funcţii de răspundere. Insă propunerea lui M.D. Lâsov despre excluderea din cercul subiecţilor cu funcţii de răspundere a unor categorii de lucrători, cum ar fi şeful magazinului, întreprinderilor de alimentaţie publică şi depozitelor, care nu au în supunerea sa subalterni nu se poate de spus că este aceptabilă.
Argumentul principal al autorului constă în aceea că dacă persoanele enumerate nu au subalterni, atunci reiese că ele nu au funcţii de conducere. Acest argument nu poate fi considerat drept unul convingător. Funcţiile organizaţionale şi cu atât mai mult cele gospodăreşti despre care vorbeşte legea, nu trebuie reduse numai la conducerea subalternilor. După cum se ştie mulţi funcţionari publici ai aparatului de stat n-au subalterni, dar sunt atribuite la persoane cu funcţii de răspundere. Excluderea lor din categoria persoanelor cu funcţii de răspundere nu ar fi favorizat îmbunătăţirea practicii judiciare în lupta cu infracţiunile de serviciu.
De rând cu persoanele, care ocupă funcţii de răspundere, legate de îndeplinirea obligaţiilor organizaţionale sau administrativ-gospodăreşti, din categoria subiecţilor cu funcţii de răspundere fac parte acele persoane care îndeplinesc aceste obligaţiuni conform împuternicirilor speciale.
In legătură cu aceasta, este important de concretizat în primul rînd ce se subînţelege sub noţiune de "împuterniciri speciale" şi, în al doilea rând, se referă aceste indicaţii ale legii numai la învestirea funcţiilor organizaţionale şi administrativ-gospodăreşti sau şi la funcţiile reprezentanţilor puterii.
Împuternicirile speciale reprezintă îndeplinirea fără ocuparea funcţiei cuvenite a formaţiunilor necesare prin împuternicirea de unică dată cu caracter de răspundere sau îndeplinirea în baza unui act juridic (ordin, contract de muncă, procură) a obligaţiunilor organizaţionale sau administrativ-gospodăreşti, adică a funcţiilor persoanei de răspundere. Imputernicirile se acordă pe un termen determinat sau pentru îndeplinire unei însărcinări concrete.
La persoanele care posedă astfel de împuterniciri putem atribui, de exemplu, inspectorii şi controlorii publici, persoanele care îndeplinesc obligaţiuni publice în organele puterii de stat (inspectorii publici de poliţie, ajutorii anchetatorilor şi procurorilor etc). Aceste persoane, conform legii, obţin obligaţiunile persoanei cu funcţie de răspundere.
In legătură cu aceasta, se prezintă neîntemeiate indicaţiile anumitor autori despre aceea că în aceste cazuri persoana numai se asimilează în sensul răspunderii cu persoana cu funcţie de răspundere.
Cu toate acestea întemeiat a fost supusă criticii propunerea de a considera persoane cu funcţii de răspundere avocaţii. Această propunere a fost expusă în legătură cu aceea că odată cu primirea ordinului de a deschide un dosar, avocaţii îndeplinesc obligaţiuni conform împuternicirilor speciale, care le atribuie drepturi largi. Însă avocatul nu poate fi considerat subiect special cu funcţii de răspundere, deoarece el nu este înzestrat cu împuterniciri nici conform funcţiei, nici cu împuterniciri speciale.
Ceea ce se referă la întrebarea a doua, cu toate că în literatura de specialitate, de regulă, nu se indică direct despre aceea că reprezentanţii puterii nu pot să îndeplinească obligaţiuni conform împuternicirilor speciale, dar indâcînd persoane concrete, care sunt cu funcţii de răspundere în această bază, de obicei, se numesc persoane, care, conform împuternicirilor speciale, îndeplinesc funcţiile reprezentanţilor puterii. Cu o astfel de interpretare a situaţiei examinate trebuie să fim de acord deoarece sunt toate motivele de a presupune că dacă conform împuternicirilor speciale, se îndeplinesc funcţiile organizaţionale şi administrativ-gospodăreşti, atunci, în aceeaşi bază, îndeplinesc funcţiile sale şi reprezentanţii puterii (autorităţile publice).
[1] В.Н. Кудрявцева, А.В. Наумова, «Российское Уголовное Право», Москва 1997, p. 154;
[2] Бюллетень Верховного Суда CCCP №7 1986 c. 12
Бюллетень Верховного Суда CCCP №1 1982 eip. 19-20.
А.А. Здравомыслов, «Уголовное право», Москва, 1995 oc/nacTb, p. 114.