Pin It

De-a lungul mileniilor societatea luptă continuu împotriva celui mai mare flagel al tuturor timpurilor - criminalitatea. În această luptă omenirea a cunoscut atât succese, cât şi înfrângeri. În anumite perioade istorice unele state aveau realizări considerabile, reducând fenomenul infracţionalităţii la minimum, astfel încât oamenii încetau a se mai teme de criminali, deplasându-se liber pe teritoriul ţării, renunţând la lacăte şi uşi bronate. Erau timpuri când cuvântul de onoare constituia o garanţie mult mai puternică decât represiunile judiciare.[1] Omenirea cunoaşte chiar fenomene de lipsă totală a criminalităţii - în unele state existau anumite zone, în care lipseau crima şi criminalul. De regulă, acestea erau centrele religioase, iar cultura acestora excludea comportamentul deviant de la normele generale.

Dar niciodată, nici unui stat, nici unui sistem social nu i-a reuşit să se izbăvească completamente de fenomenul criminalităţii. Mai mult ca atât, la anumite etape istorice acest fenomen era privit ca un satelit obligatoriu al dezvoltării sociale.

Astfel, criminologia pare să aibă origini la fel de îndepărtate ca şi celelalte ştiinţe sociale, deoarece criminalitatea, ca fenomen social, apare odată cu primele comunităţi umane: "Acolo unde nu există norme şi morală, nu există nici crime".[2]

Mecanismul autoapărării este caracteristic tuturor fiinţelor vii. Iniţial el era întrebuinţat pentru apărarea de atacuri, care în societatea primitivă constituiau o normă, ca mai târziu, la etapa de asociere să capete un caracter de interdicţie. Se consideră că primele preocupări pentru pedepsirea unor comportamente individuale periculoase au fost determinate de necesitatea autoapărării speciei umane, ce se constituia în condiţii naturale vitrege care ameninţau in permanenţă supravieţuirea.

O nouă etapă în dezvoltarea mecanismelor de reacţie împotriva încălcării normelor sociale stabilite a fost determinată de:

  • apariţia "răzbunării sângelui";
  • întărirea şi centralizarea puterii conducătorului (clanului, hoardei, tribului etc.).

"Răzbunarea sângelui" sporea puterea unui individ aparte, deoarece toţi membrii grupării sociale asigurau şi efectuau patronajul asupra confraţilor mai slabi. Pe de altă parte, "răzbunarea sângelui" capătă un caracter îndelungat, astfel conflictul evoluând de-a lungul anilor. Perspectiva de a intra în conflict cu întreaga grupare socială, şi nu cu un singur individ, a făcut posibilă preîntâmpinarea multor incidente.

Acest mecanism primitiv al apărării sociale a creat posibilitatea unor acţiuni mai efective asupra fenomenului criminalităţii: are loc lărgirea dimensional-temporală a conflictului, implicarea unui număr considerabil de oameni, ceea ce, în ansamblu, duce la minimalizarea şi chiar stoparea exceselor.

Paralel cu "răzbunarea sângelui" are loc întărirea şi centralizarea puterii conducătorului. Iniţial, în rezolvarea conflictelor, el se baza pe propria forţă fizică, mai târziu aceasta fiind înlocuită de detaşamentul militar. În asemenea mod, interdicţiile conducătorului deveneau cu mult mai eficiente, crescând totodată şi verosimilitatea aplicării pedepsei.

La etapa primară a dezvoltării comunităţilor umane aceste două forme ale reacţiei sociale interacţionau şi se îmbinau reciproc. Răzbunarea era îndreptată, în special, împotriva membrilor altor grupări umane, iar conducătorul acţiona în interiorul grupului.

O dată cu lărgirea şi centralizarea puterii conducătorului are loc alipirea grupărilor sociale mai slabe şi, ca rezultat, "răzbunarea sângelui" este tot mai frecvent întâlnită în interiorul grupării sociale date, ceea ce duce, în consecinţă, la slăbirea ei.

Pe parcursul dezvoltării civilizaţiei umane s-a constatat că, acolo unde există o puternică autoritate centrală, capabilă să rezolve orice conflict, „răzbunarea sângelui" trece treptat în nefiinţă şi viceversa - şi astăzi, la început de mileniu, la unele popoare "răzbunarea sângelui" mai păstrează tradiţiile antice. [3]

Pe măsura dezvoltării mijloacelor de prevenţie contra criminalităţii apare veşnica invenţie a omenirii - închisoarea. Iniţial, în aceste scopuri erau folosite gropile adânci (spre exemplu, în America drept prima închisoare a fost folosită o mină părăsită din localitatea Simsberi). Printre cauzele apariţiei închisorilor am putea evidenţia, în primul rând, faptul că pedeapsa capătă un caracter cu mult mai îndelungat, mai chinuitor şi, în consecinţă, are un efect educativ cu mult mai mare asupra celorlalţi membri ai grupării sociale. Pe de altă parte, deţinuţii puteau fi folosiţi la executarea muncilor grele şi periculoase (astfel apar embrionii ocnelor şi lagărelor de corecţie şi reeducare prin muncă). Pentru ca în sezonul rece deţinuţii să nu moară de frig se construiau încăperi speciale, bine îngrădite şi păzite. În Roma Antică şi Grecia Antică închisorile erau asemănătoare cu cele din prezent.

În asemenea mod, conducătorul tribului, clanului, hoardei a pus începutul dezvoltării diverselor mijloace şi mecanisme ale reacţiei sociale împotriva criminalităţii, accentul fiind pus pe modelul represiv. Şi ceea ce astăzi ni se pare o cruzime, la o anumită etapă istorică era o necesitate. Anume "răzbunarea sângelui" şi represiunea din partea conducătorului grupării sociale au permis scoaterea omenirii din lumea sălbătăciei şi a haosului, unde, după cum afirma scriitorul american J.London, domina dreptul muşchilor puternici şi al colţilor ascuţiţi. Anume acest fapt a permis supravieţuirea oamenilor mai slabi lor în acele condiţii.

De rând cu formele menţionate de luptă împotriva criminalităţii, un rol deosebit revine religiei, care în scopul valorizării superioare a sentimentului religios considera crima fie ca o manifestare diabolică, fie ca o expresie a păcatului. Astfel justiţia a căpătat aspectul unui dar divin. În acest sens am evidenţia "Codul" lui Hammurabi. Pe stela de diorit negru (ce se află în prezent la muzeul Louvre), unde sunt gravate articolele "Codului" său, Hammurabi este înfăţişat închinându-se zeului Samaş, de la care primeşte textul legii. Aşa s-a conferit esenţa divină activităţii legislative, iar regele urma să le transmită oamenilor, care trebuiau să respecte legile întocmai sub frica unor sancţiuni severe. [4]

Pedepsele aplicate erau considerate ca o plată pentru răul provocat, ori ca o ispăşire a păcatului săvârşit. La baza "Codului" lui Hammurabi se află "legea talionului" - "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mănă pentru mănă, picior pentru picior, arsură pentru arsură, vânătaie pentru vânătaie".[5] Cu toate că, la prima vedere, este declarată egalitatea tuturor membrilor societăţii, totuşi, pedepsele aplicate se diferenţiau în funcţie de poziţia socială a vinovatului sau a părţii lezate. Aşa, preoţii şi demnitarii se bucurau de privilegii când era vorba de delicte minore şi erau aspru pedepsiţi în cazul săvârşirii unor crime grave. Sclavii erau consideraţi ca fiind nişte fiinţe de mâna a doua: "Dacă sclavul cuiva a dat o palmă unui om liber, să i se taie o ureche". [6]

"Codul" lui Hammurabi a fost principalul izvor al reglementării penale la popoarele învecinate cu Babilonul. Multe norme din "Cod" se aplică în Egipt, în timpul Regatului Nou (1650-1085 î.H.). Printre ele pedeapsa cu moartea pentru rebeliune şi conspiraţie contra statului, pentru omor premeditat, viol şi furt din mormintele regale.

Se fac primele încercări de combatere a corupţiei. Judecătorii corupţi primeau pedeapsa capitală, care se executa prin sinuciderea impusă. În majoritatea cazurilor, executarea pedepsei capitale era, însă, înfăptuită prin uciderea cu pietre - lapidare, - care era încredinţată familiei pătimaşului sau întregii comunităţi.

Îmbinând normele barbare ale cutumelor arhaice cu elemente inerente evoluţiei sociale, între care subtilităţile religioase au jucat un rol aparte, popoarele antice au reuşit să dezvolte sisteme legislative şi instituţionale care răspundeau în bună măsură, mai ales prin asprimea lor, scopurilor pentru care fuseseră create.[7]

 

[1] HHmaKOB C., 3apy6e®Haa KpHMHHonorHH, MocKBa, 1997, p.5.

[2] Kinberg O., Basic Problems of Criminology, Copenhagen, a.1935, p. 13, citat de D.Szabo, Criminologie, P.U.M., Montreal, a.1967, p.2.

[3] ^yKOBCKHH K.H., ^HeBHHK, 1901-1929, MocKBa, 1991, p.271.

[4] Drâmbă O., Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, a.1985, pag.77.

[5] Drâmbă O., op.cit., p.185. 6

[6] Ibidem, p.126.

[7] Nistoreanu Gh., Păun C., op.cit., p.17.