Unul din punctele sensibile ale controverselor ştiinţifice din domeniul criminologiei îl reprezintă obiectul său de studiu.
Orientarea cercetării ştiinţifice către subiectul actului infracţional - infractorul, - a constituit o constantă a poziţiilor teoretice[1] care consideră personalitatea individuală drept cauză prioritară în săvârşirea faptelor antisociale.[2] Aici există o arie foarte largă de modele explicative ce aparţin diverselor teorii, de la cele de tip ereditar, predispozant delincvenţiale, psihologice, psihiatrice, până la teoriile "personalităţii criminale" moderne. De aici şi mulţimea conceptelor utilizate: infractor, delincvent, criminal, deviant etc.
La fel, specialiştii care abordează criminalitatea de pe poziţiile sociologiei şi psihologiei sociale, consideră că obiectul criminologiei îl constituie fapta antisocială.
Ei i se oferă, uneori, accepţiuni care depăşesc sfera legii. Astfel, Thorsten Sellin înţelege prin crimă orice încălcare a normelor de conduită în societate, iar criminologul german Hans Goppinger susţine că infracţiunea, ca obiect al criminologiei, trebuie să fie privită în strânsă legătură cu religia, morala şi cultura.[3]
Perioada de după cel de-al doilea război mondial a marcat o puternică afirmare a criminologiei. Mulţimea reuniunilor internaţionale la acest capitol a constituit un bun prilej de a analiza problematica obiectului criminologiei.
Criminologii deceniilor 6 şi 7 ai secolului trecut au reuşit o unificare, în planul obiectului de studiu, al problematicii referitoare la fenomenul de "3K': crimă, criminal şi criminalitate.
Printre cei mai de vază exponenţi ai criminologiei din această perioadă îi evidenţiem pe Hermann Mannheim şi Jean Pinatel.
Hermann Mannheim - avocat şi specialist în ştiinţe politice, cu o largă experienţă juridică în Germania prenazistă, unde a fost judecător la Curtea de Apel din Berlin şi profesor de drept penal şi procedură penală la Universitatea din Berlin.
În a. 1934 s-a stabilit cu traiul în Marea Britanie, unde timp de două decenii a fost profesor de criminologie la Universitatea din Londra. Mai mulţi ani a deţinut funcţia de Preşedinte al Comisiei Ştiinţifice a Societăţii Internaţionale de Criminologie şi a fost membru al Consiliului de Conducere al Societăţii.
A publicat numeroase lucrări de referinţă în criminologie, printre care:
- Dilema reformei penale (a.1939);
- Război şi criminalitate (a.1941);
- Tineri infractori (a.1942);
- Pionerii criminologiei (a.1955);
- Criminologia comparată (a.1965).
H.Mannheim susţine că prin criminologie, în sens restrâns, se înţelege studiul crimei, iar în sens larg, se includ penologia, metodele de prevenire a criminalităţii, de tratament şi resocializare a infractorilor. Autorul consideră că este absolut necesară descoperirea cauzelor criminalităţii, în scopul identificării măsurilor de luptă împotriva acestui fenomen.
Jean Pinatel - jurist şi magistrat, inspector general în administraţia franceză, preşedinte al Societăţii Internaţionale de Criminologie, a publicat un şir de lucrări ştiinţifice, printre care:
- Tratat de drept penal şi criminologie (a. 1963);
- Societatea criminogenă (a.1971);
- Criminologia şi administrarea justiţiei penale (a.1979);
- Criminologia şi societatea represivă (a.1981).
J.Pinatel concepe obiectul de studiu al criminologiei în trei planuri:
- cel al crimei - care se ocupă de studiul actului criminal;
- cel al criminalului - care studiază caracteristicile infractorilor şi factorii care au influenţat formarea şi evoluţia acestora;
- cel al criminalităţii - care studiază ansamblul faptelor criminale, săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă determinată de timp.
De rând cu criminologii germani, francezi, americani ş.a., o contribuţie deosebită au adus-o şi criminologii români. Astfel, Dr. Rodica Mihaela Stănoiu[4] consideră că obiectul generic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen social global.
Acest concept se deosebeşte de acela de totalitate a infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu într-o anumită perioadă de timp. Ţinând seama de măsura în care criminalitatea este cunoscută, precum şi de măsura în care se reacţionează prin mijloacele dreptului penal împotriva acesteia[5], se face distincţie între criminalitatea reală, aparentă şi ocultă.
Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea ştiinţifică încercând, prin metode şi tehnici din ce în ce mai perfecţionate, să surprindă dimensiunile reale ale fenomenului.
În ultimele decenii s-a ridicat problema, dacă în obiectul criminologiei nu ar trebui inclusă şi victima infracţiunii .[6] Unele studii de criminologie au evidenţiat, în special în cazul grupului de infracţiuni contra persoanei şi contra proprietăţii, o anumită relaţie între infractor şi victimă, relaţie ce nu poate fi neglijată în cadrul unui model cauzal complex. Şi cu toată existenţa unei discipline autonome, denumită "victimologie", studiul raporturilor dintre autorul infracţiunii şi victimă ocupă astăzi un spaţiu foarte important în cercetarea criminologică. În concluzie, în obiectul criminologiei se include şi victima infracţiunii.
Gh. Nistoreanu şi C.Păun, făcând o analiză teoretică, consideră că obiectul de studiu al criminologiei include: criminalitatea ca fenomen social, infracţiunea, infractorul, victima şi reacţia socială împotriva criminalităţii.[7]
La rândul său, Ion Oancea[8] consideră că obiectul criminologiei este criminalitatea, care are un şir de trăsături specifice.
Ca primă trăsătură a criminalităţii este considerat faptul că ea constituie un fenomen social care constă într-un ansamblu de crime săvârşite într-un anumit teritoriu şi într-o perioadă determinată de timp. Criminalitatea devine obiectul de studiu al unei discipline speciale, fiind un fenomen social real care cuprinde o totalitate de fapte săvârşite, iar această totalitate de fapte reprezintă o realitate obiectivă şi observabilă.
Criminalitatea este şi un fenomen juridic, faptele săvârşite fiind în prealabil incriminate şi pedepsite de legea penală: crimele, prevăzute de legea penală, ce reprezintă un plus, în sensul că ele sunt consacrate prin lege şi cetăţenii pot cunoaşte dinainte faptele interzise, astfel putându-se abţine de la săvârşirea lor.
Criminalitatea este un fenomen antisocial, o faptă oprită în conştiinţa socială, fapta fiind prin conţinutul ei antisocială (de ex. omorul, vătămarea integrităţii corporale, deteriorarea sau distrugerea bunurilor etc.). O faptă este crimă, spunea sociologul Durkheim, fiindcă, în prealabil, este antisocială şi apoi este sancţionată cu o pedeapsă. Crima este actul care atrage o pedeapsă. [9] Aceasta este o trăsătură obiectivă şi comună tuturor infracţiunilor.
O altă trăsătură a criminalităţii constă în aceea că este un fenomen unitar. La prima vedere, criminalitatea este alcătuită dintr-o mare diversitate de fapte, de la crime contra normelor de convieţuire socială (parazitismul social etc.) şi până la omoruri premeditate. Cu toate acestea, criminalitatea este un fenomen unitar, fiindcă toate infracţiunile au o trăsătură comună, anume toate prezintă un pericol social grav. Aceasta dă unitate întregului fenomen criminal şi face posibil ca el să devină obiect al ştiinţei criminologice. Cu toate că criminalitatea este compusă dintr-o masă eterogenă de infracţiuni, ea este un fenomen social omogen: infracţiunile care alcătuiesc criminalitatea sunt fapte asemănătoare, au trăsături comune, produc o reacţie socială puternică, reacţie de protest.
Criminalitatea este relativă şi schimbătoare, în sensul că unele fapte îşi pierd caracterul infracţional şi apar altele. În acest fel criminalitatea este un fenomen repetabil şi, deci, persistent. Unii criminologi au observat că orice fapt social se caracterizează prin aceea că "prezintă o anumită repetare, o anumită frecvenţă în decursul timpului".[10] Acest lucru este evident în special când este vorba de infracţiuni contra bunurilor. În toate ţările, în codurile penale respective există acest volum de fapte infracţionale care se repetă, care persistă şi se schimbă ori dispar mai greu.
După cum scria A.Cuvillier[11]: "Orice fapt social este şi un fapt numeric şi statistic; orice problemă socială este şi o problemă statistică". La concret, criminalitatea, fiind o totalitate de fapte penale săvârşite, devine un fenomen social cantitativ, ce se exprimă prin cifre, indici, reprezentând criminalitatea unei zone, regiuni, ţări, dintr-o anumită perioadă de timp.
Ca fenomen cantitativ, criminalitatea exprimă şi o anumită calitate, aceea de fenomen social negativ şi periculos.
Având în vedere cele de mai sus vedem că criminalitatea întruneşte toate condiţiile necesare unui fenomen supus studiului, iar criminologia devine o ştiinţă, care, ca orice ştiinţă, trebuie să descrie şi să analizeze acest fenomen şi să îl explice, să îi descifreze cauzele şi să descopere regularităţile, corelaţiile şi legităţile după care apare, se desfăşoară, se modifică ori dispare.
[1] Cercetarea criminologică a fost iniţiată de antropologi, care au preferat studiul infractorului (n.a.)
[2] Stănoiu R.M., Introducere în criminologie, Ed.Academiei, Bucureşti, a.1989, p.17.
[3] Nistoreanu Gh., Păun C., op.cit., p.33 şi în cont.
[4] Stănoiu Rodica Mihaela, Criminologie, Bucureşti, a.1997, p.21-23.
[5] Antoniu G., Bulai C., Chivenlescu G., Dicţionar juridic penal, Bucureşti, a.1976, p.83.
[6] Stănoiu R.M., op.cit., p.22.
[7] Nistoreanu Gh., Păun C., op.cit., p.39-42.
[8] Oancea I., op. cit., p. 2-6.
[9] Ibidem. 26
[10] Cuvillier A., Obiectul şi metodele sociologice, în Sociologia franceză contemporană, Ed. Politică, Bucureşti, a.1971, p.28-29.
[11] Ibidem.