Drept

Criminologia utilizează în abordarea obiectului său de studiu o serie de metode de cercetare, care îi permit obţinerea rezultatelor ştiinţifice urmărite. Majoritatea criminologilor au adoptat pentru toate aceste metode denumirea comună de metode particulare.

Unele sunt generale, fiind utilizate în măsură egală de o serie întreagă de ştiinţe, altele sunt proprii numai unei (unor) ştiinţe.

Din categoria metodelor particulare cu un grad maxim de generalitate, fac parte metoda observării, metoda experimentală, metoda istorică ş.a.

Întrebuinţarea acestor metode la studiul criminologic este impusă de existenţa unor aspecte şi fenomene similare în diferite domenii ale realităţii. Spre exemplu, aplicarea metodei istorice în analiza unor fenomene concrete este justificată de faptul că orice fenomen se naşte, evoluează, ca apoi să dispară, zis altfel, orice fenomen are o evoluţie în timp.

Din cea de-a doua categorie fac parte acele metode, cu un grad mai redus de generalitate, la care apelează numai anumite discipline, aşa cum este metoda clinică, sau metode proprii numai unei ştiinţe anumite.^[1]

Criminologia apelează în egală măsură la metode apte să permită studierea fenomenului în ansamblul său, dar şi la metode de cunoaştere a personalităţii infractorului, la metode succeptibile să dezvăluie atât latura cantitativă, cât şi pe cea calitativă a obiectului supus cercetării.^[2] Cea mai simplă clasificare ar consta în divizarea metodelor în:

• cantitative şi
• calitative.

În acest sens, M.Grawitz arată că metodele studierii cazului particular, aspectelor calitative, aduc o bogăţie de date capabile de a fi generalizate, de a sugera ipoteze de cercetare veritabile prin metode cantitative.^[3] În acest sens, cercetarea cantitativă este aproape întotdeauna precedată de o cercetare calitativă.

Tema metodelor fiind foarte voluminoasă, evităm o abordare complicată (din considerente de economie a cursului), ori eliminăm metodele cu un înalt grad de dificultate, ce presupun o pregătire specială, cum ar fi metodele genetice sau matematice (spre exemplu, metodele informatice şi cibernetice asupra evoluţiei criminalităţii), ce sunt elaborate şi testate cu ajutorul teoriei probabilităţilor, prin aplicarea grupului teoremelor ce definesc probabilistic legea numerelor mari şi anume: teorema lui Cerbîşev şi teorema lui Bernulli, colaborate cu teorema limită centrală a lui A.M.Leapunov.

Dintre metodele de cercetare mai frecvent utilizate evidenţiem:

1) Metoda observaţiei sau observarea reprezintă una din principalele căi de cunoaştere a fenomenului infracţional. Nici una dintre metodele particulare nu se poate delimita de observare, aceasta reprezentând momentul contactului iniţial între cercetător şi obiectul său de studiu.

Trebuie făcută o distincţie între observarea empirică şi observarea ştiinţifică.

O observare empirică este la îndemâna oricărei persoane; ea apare spontan în contactul zilnic dintre individ şi realitatea înconjurătoare, fiind limitat la sfera de interese ale individului, la grupul social din care face parte. Cel mai adesea persoana reţine aspectele spectaculoase ale evenimentului sau situaţiei observate. Ea are un caracter subiectiv, observatorul fiind influenţat de propriile sale opinii. Observarea empirică este incapabilă să ofere o imagine completă a obiectului sau fenomenului observat, fiind redusă la fragmente, aspecte, laturi ale acestuia.

Cu toate acestea, nu negăm aportul pe care observarea empirică îl poate aduce în cercetarea ştiinţifică, o mare parte din bagajul de cunoştinţe de care dispune în prezent criminologia datorându-se acumulărilor realizate pe baza observărilor de acest tip.

Observarea ştiinţifică are un şir de reguli generale. Cunoaşterea şi respectarea lor constituie premisa fundamentală a trecerii la etapa investigării fenomenelor prin tehnicile particulare ale observaţiei şi de aici la obţinerea unor rezultate semnificative pe plan ştiinţific.^[4]

Observarea ştiinţifică este orientată către un scop bine determinat. Ea presupune o contemplare intenţionată şi metodică a realităţii, iar calitatea sa va depinde de nivelul cunoştinţelor teoretice ale criminologului.^[5]

Observarea, în criminologie, va avea ca obiect domeniul comportamentului delincvent, individual şi de grup; acţiunile în care şi prin care acesta se manifestă; reacţiile pe care faptele antisociale le provoacă în rândul societăţii. ^[6]

2) Metoda experimentală sau experimentul este o metodă aplicată în cele mai felurite domenii ale ştiinţei. Anume pe cale experimentală cercetătorul sesizează legăturile între diferite fenomene dar mai ales - raportul de cauzalitate dintre acestea.

Experimentul reprezintă o observaţie provocată în condiţii determinate sau alese de însuşi experimentatorul. ^[7] După cum arăta Eduard Claperede: "Această metodă este succeptibilă de a ne ajuta să constatăm fenomene care după cursul natural al lucrurilor ar urma să se manifeste şi care sunt, totuşi, importante pentru soluţionarea problemei puse".^[8]

Deci, experimentul, ca metodă criminologică, reprezintă o observare provocată în condiţii alese de experimentator.

Principalele particularităţi ale metodei experimentale sunt:

• provocarea;
• varierea şi
• repetarea fenomenului studiat.

Există mai multe tipuri de experiment. Specialiştii în domeniu folosesc drept criterii de clasificare: locul de desfăşurare a experimentului, natura variabilei independente ^[9] şi procedeele de manipulare şi verificare utilizate.

Potrivit cu locul de desfăşurare se face distincţie între experimentul de laborator şi de teren.

Experimentul de laborator presupune provocarea în mod artificial, în laborator, a unei situaţii asemănătoare celei reale.

Experimentul de teren se realizează prin considerarea unei situaţii naturale ca experimentale. El are avantajul de a permite studierea fenomenului în condiţii naturale.

În raport cu natura variabilei independente, experimentul poate fi provocat sau invocat. Experimentul provocat presupune ca experimentatorul să acţioneze variabila independentă. În experimentul invocat, variabila independentă nu este influenţată de experimentator, ci face parte din condiţiile preexistente, experimentatorul limitându-se numai la a nota influenţa acesteia asupra fenomenului studiat.^[10]

În funcţie de modalităţile concrete de manipulare a variabilelor există tipul de experiment "înainte" şi "după". Spre exemplu, pentru a cunoaşte influenţa unor filme de violenţă asupra unui grup de elevi, grupul este examinat atât înainte de vizionare cât şi ulterior.

Unii specialişti^[11] consideră astfel, că sistemul penal în totalitatea sa, constituie un adevărat experiment. Prevederile legale cu privire la suspendarea executării pedepsei, la probaţiune, la eliberarea condiţionată pot fi considerate variabile experimente.

La dispoziţia experimentului rămâne acea zonă a cercetării criminologice destinată examinării acţiunii factorului care contribuie la prevenirea fenomenului criminalităţii. Aplicarea acestei metode îndeosebi la domeniul profilaxiei crimei şi la examinarea influenţei factorilor pozitivi nu-i micşorează importanţa, întrucât răspunsul la întrebările de ce unii oameni săvârşesc infracţiuni, iar alţii se abţin de la săvârşire reprezintă două laturi ale aceleiaşi probleme. ^[12]

3) Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui diagnostic şi prescrierii unui tratament. Astfel, ea cercetează cazul individual într-un scop precis determinat.

În cadrul cercetării criminologice studiul personalităţii infractorului are o importanţă deosebită, motiv pentru care metoda clinică este utilizată destul de frecvent. De altfel, în literatura de specialitate mulţi autori mai denumesc metoda clinică şi istoria cazului (studiu de caz) sau anamneză.^[13]

Metoda clinică reprezintă calea prin care se tinde către o cunoaştere multilaterală a personalităţii infractorului. Şi criminologia clinică, în ansamblul său, are ca suport metodologic această metodă. Fiind organizată conform principiilor clinicii medicale, ea îşi propune formularea unui diagnostic pe baza căruia urmează să se evalueze viitoarea conduită a subiectului şi să se formuleze un prognostic social. La fine, se va elabora un program adecvat de tratament. Metoda clinică nu-şi propune, prin urmare, să compare un infractor cu un noninfractor, ci îşi concentrează atenţia asupra unui caz determinat, urmărind o reconstruire a carierei antisociale a individului pe parcursul unei perioade de timp.^[14] Este vorba de o recompunere a unei realităţi, iar această recompunere implică studierea parcursului social al individului, a experienţelor sale, o examinare a anturajului acestuia. ^[15]

Metoda clinică se realizează în practică printr-un complex de tehnici de investigare, cum sunt: observarea, studierea documentelor, testele psihologice, examenele de laborator etc.

4) Metoda statistică Cu toate că statisticile criminalităţii nu constituie o cercetare criminologică, ci înregistrări de date "de facto", intenţionăm să abordăm metoda (şi tehnica) statistică.

Criminalitatea este un fenomen social de masă, iar aici metoda cea mai potrivită este metoda statistică, care se foloseşte frecvent în criminologie. Cu ajutorul ei putem cunoaşte mărimea şi volumul criminalităţii, dinamica şi desfăşurarea criminalităţii în timp, întinderea în spaţiu etc.

Statistica - privită în sensul modern al termenului ca ştiinţa interpretării faptelor prin raportare la modelele probabiliste^[16] - constituie un puternic instrument de cercetare a problemelor criminalităţii.

Ca ştiinţă a repartiţiilor, statistica întrebuinţează metode şi procedee moderne, matematice, cum sunt teoria probabilităţilor, sondajul statistic, analiza factorială ş.a., pentru observarea, prelucrarea şi analiza statistică a fenomenelor sociale, inclusiv a criminalităţii. ^[17]

Menţionăm, în acest context, existenţa statisticilor internaţionale şi a statisticilor naţionale.

Statisticile internaţionale au fost realizate iniţial de Interpol şi ulterior de institutele O.N.U. specializate în prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor. Ele realizează o analiză comparată a stării şi dinamicii fenomenului infracţional în diferite ţări.

Statisticile naţionale aparţin diverselor instituţii implicate în lupta împotriva criminalităţii. Dintre statisticile naţionale evidenţiem statisticile elaborate de Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor Interne, Procuratura Generală etc.

De exemplu, statisticile Procuraturii Generale a Republicii Moldova ne informează că, în a. 1995 au fost înregistrate 38.409 infracţiuni comise; în a. 1996 - 34.822 (cu 3.587 infracţiuni mai puţin); în a. 1997 - 39.914 (ceea ce reprezintă o creştere de 14,6% faţă de aceeaşi perioadă a anului 1996).^[18] Un aspect demn de semnalat aici este acela că, în realitate, statisticile judiciare nu înregistrează criminalitatea reală ci, mai degrabă, reacţia socială formală împotriva criminalităţii, înţelegând prin aceasta că o parte foarte importantă a fenomenului infracţional - cifra neagră - rămâne în afara tabloului statistic.

O altă problemă a statisticilor judiciare este aceea că ele produc o anumită deformare a imaginii asupra fenomenului infracţional, întrucât nu dispun de un sistem de evaluare a criminalităţii în funcţie de gravitatea faptelor penale consemnate. Pentru a corecta această deformare, s-a propus aplicarea unui indice al gravităţii, numit "indicele criminalităţii". Sistemul cel mai cunoscut este acela care are o bază social-logică de calcul. Crima nu mai este considerată ca o noţiune juridică, ci ca un "eveniment sociologic" şi este descompusă în mai multe
"subevenimente" cărora li se atribuie o valoare în funcţie de gravitate.¹

În concluzie, metoda statistică permite a studia nu numai volumul, densitatea şi ritmul criminalităţii, ci şi forma de dezvoltare a legităţilor care guvernează criminalitatea în cadrul unei anumite structuri social-economice.

5) Metoda tipologică ca una din cele mai vechi metode de cercetare criminologică a servit în principal la:

• descrierea unui aşa-numit tip criminal în opoziţie cu tipul noncrininal;
• descrierea unor tipuri particulare de criminali (profesionist, violent, escroc etc.);
• stabilirea unei tipologii criminologice a actului infracţional. ²

Metoda tipologică este prezentată în criminologia de orientare sociologică şi în cea de orientare psihologică, dar cea mai mare frecvenţă se observă în tendinţa bioantropologică în criminologie. Autorii acestei ultime tendinţe au fost serios preocupaţi să argumenteze existenţa unui tip constituţional de infractor.

Metoda tipologică are la bază noţiunea de tip. Tipul reprezintă o combinaţie a mai multor trăsături caracteristice pentru fenomenul studiat. O grupare de tipuri între care se repartizează diferitele trăsături caracteristice ale fenomenului studiat constituie o tipologie. Orice tipologie operează o selecţie, oprindu-se asupra acelor trăsături care prezintă o asemenea importanţă pentru descrierea fenomenului, încât permite eliminarea tuturor celorlalte elemente ca fiind de ordin secundar.

Tipologiile se pot clasifica în:

• tipologii specifice (printre primii creatori se numără C.Lomrozo şi E.Ferri, care au încercat să demonstreze existenţa unui tip unic de criminal, prin evidenţierea unor trăsături, considerate stigmate ale crimei);
• tipologii de împrumut;
• tipologii constituţionale;
• tipologii psihologice;
• tipologii sociale.

Rezultatele cercetărilor realizate pe baza metodei tipologice arată că nu s-au putut stabili până în prezent corelaţii semnificative între o anumită tipologie şi delincvenţă, iată de ce cu ocazia celui de al VlI-lea Congres Internaţional de Criminologie (Belgrad, a. 1973), s-au ridicat numeroase semne de întrebare şi obiecţii cu privire la valoarea metodei tipologice în criminologie şi s-a atras atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă interpretarea extremistă a unor cercetări pe această bază. ^[19]

1. Metoda comparativă o întâlnim în toate fazele procesului de cercetare criminologică. Se afirmă că, prin vocaţie, ca şi prin utilizare, metoda comparativă reprezintă metoda cu cel mai larg câmp de aplicare în ştiinţele sociale.
2. Durkheim arată referitor la metoda comparativă că: "Nu avem decât un anumit mod de a demonstra că între două fapte există o relaţie logică, un raport de cauzalitate, acela de a compara cazurile în care ele sunt prezente sau absente simultan şi de a cerceta dacă variaţiile pe care le prezintă în aceste combinaţii diferite de impurităţi dovedesc că unul depinde de celălalt".^[20]

Deci, o comparaţie presupune cel puţin două elemente care urmează a fi comparate.

Printre procedeele de comparare evidenţiem:

• procedeul concordanţei - pentru a putea determina cauza, este necesar ca prin analiza fenomenelor anterioare să determinăm elementul comun existent în cuprinsul lor.
• procedeul diferenţelor. Ori de câte ori un fenomen se produce în cazul în care sunt întrunite anumite condiţii, dar el nu se mai produce când una dintre aceste condiţii lipseşte, atunci această presupusă condiţie constituie cauza fenomenului.
• procedeul variaţiilor concomitente - în măsura în care mai multe fenomene precedă un alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente care variază în acelaşi fel cu fenomenul care succede constituie cauza.

Este, totuşi, o metodă care suferă de o anumită lipsă de rigoare, de aceea se recomandă ca rezultatele obţinute pe această cale să fie aprofundate şi verificate prin intermediul altor metode de cercetare.

^[1]  Stănoiu R.M., Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucureşti, a. 1997, p.34.

^[2]  Stănoiu R.M., Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Ed. Academiei, Bucureşti, a.1981, p.62.

^[3] Gravity M., Méthodes des sciences sociales, Paris, Ed. Dallouz, a.1972, p.322.

^[4]  Sthal H., Teoria şi practica investigaţiilor sociale, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, a.1974, vol I, p.191.

^[5] Dincu A., op.cit., p.49. 48

^[6] Ibidem.

^[7]  Stănoiu R.M., Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucureşti, a.1997, p.36.

^[8]  Claperede E., Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, a. 1975, p.145.

^[9] Roşca A., Psihologia generală, Bucureşti, a. 1975, p.27.

^[10] Nistoreanu Gh., Păun C., op. cit., p. 86. 50

^[11] Normadeau A., Méthodologie de la criminologie, Montreal, a. 1975, p. 83.

^[12] Панкратов В.В., Методология и методика криминологических исследований, Москва, a. 1972, p.82.

^[13] Roşca A., op. cit., p.30.

^[14] Stănoiu R.M., op. cit., p.44.

^[15] Kellens G., Personalitatea criminală şi tipologia delincvenţilor, în vol. 7 al Congresului Internaţional de criminologie, Belgrad, a. 1973, p.36.

^[16] Moineagu C., Negură I., Ursanu V., Statistica, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, a. 1976, p.32.

^[17] Dincu A., op. cit., p.48. 52

Păun C., op.cit., p.79.

^[19]Nistoreanu Gh., Păun C., op. cit., p.90-92.

^[20] Nistoreanu Gh., Păun C., op.cit., p.92-93.