Drept

Practica tehnicilor şi anchetelor sociale este probabil tot aşa de veche ca şi societatea. În istoria cunoaşterii, Herodot este, posibil, cel care semnalează prima anchetă socială - cea referitoare la recensământul populaţiei şi a veniturilor populaţiei egiptene, efectuată cu trei milenii î.e.n.^[1]

Una din tehnicile fundamentale de percepere sistematică este observarea.^[2]

Observarea este recomandată în studierea colectivităţilor sau grupurilor cu activităţi determinate, uşor de perceput, urmărit şi studiat. Se pot distinge mai multe tipuri de observare, noi, propunându-ne o trecere în revistă a principalelor:

1) În raport cu fenomenul studiat relaţia observatorului cu realitatea supusă observaţiei poate fi directă sau nemijlocită şi indirectă, mijlocită (spre ex. observarea documentelor);

• în funcţie de etapa cercetării, observarea poate fi globală şi parţială;
• în raport cu obiectivele şi scopurile urmărite, observarea poate fi sistematizată şi nesistematizată. M.Grawitz^[3]arată că operaţia de sistematizare se poate realiza pe două căi: fie prin clasificarea comportamentelor în categorii, fie prin notarea comportamentelor şi clasarea pe o scală de apreciere;^[4]
• observarea nesistematizată este mai greu de realizat deoarece cercetătorul nu participă la viaţa grupului studiat;
• în raport cu poziţia observatorului faţă de sistemul studiat, observarea poate fi externă (observatorul se află în afara sistemului studiat), internă (observatorul - în interiorul sistemului).

Observarea internă mai poartă numele de observaţie participativă. Ea poate fi:

• pasivă;
• activă;
• parţială;
• totală. ^[5]

Cercetarea criminologică oferă numeroase exemple de utilizare a mai tuturor tipurilor de observaţie. Aşa, F.M.Thraser, pentru a observa manifestările de comportament ale unui grup de delincvenţi, a apelat la tehnica observaţiei directe de tip participativ, anonim, activ, introducându-se în interiorul grupului şi comportându-se ca un membru al acestuia.^[6]

Alegerea tipului de observare este determinată de un şir de factori, dintre care cei mai importanţi sunt:

• nivelul de cunoştinţe criminologice;
• natura cercetării;
• scopul cercetării;
• condiţiile concrete de cercetare etc.

Observarea se realizează de către observatori şi aici distingem câteva categorii frecvent utilizate:

• Cercetătorul individual, realizează, de regulă, observaţia nesistematizată de tip participativ;
• Echipa de cercetări activează în cadrul observaţiei cantitative sistematizate, se presupune colaborarea unui număr mare de specialişti;
• Observatorul anonim poate pătrunde mai profund în intimitatea grupului, dar va fi mai limitat în posibilitatea de mişcare;
• Observatorul cunoscut se va putea mişca şi integra fără restricţii, dar între el şi membrii grupului va exista întotdeauna un "perete" psihologic.

Principala caracteristică a acestei tehnici constă în faptul că instrumentul de bază în culegerea şi evaluarea datelor este instrumentul uman, cercetătorul însuşi.

Unii autori fac şi alte delimitări. Spre exemplu, A.Brimo delimitează observatorul participant de participantul observator. Ultimul nu este un observator propriu-zis, ci un membru al grupului în care el se comportă ca observator. Infracţiunea, ca faptă criminală pedepsită de lege, nu se petrece de obicei "la lumina zilei", în văzul tuturor. Cunoaşterea unor astfel de fapte este în mod obişnuit ascunsă cu mare grijă, iar mediul infracţional este un mediu în care un "străin" poate pătrunde cu greu. Cel mai adesea, criminologul poate lua contact cu infractorii numai după ce aceştia sunt descoperiţi de către organele competente.

O altă tehnică fundamentală este chestionarul, la care criminologii apelează foarte des, întrucât el poate fi utilizat în cele mai diferite scopuri. Nu este de neglijat nici latura economică, chestionarul fiind considerat o tehnică mai puţin costisitoare în raport cu alte tehnici de investigare.

În literatura de specialitate, chestionarul nu este în mod unitar definit, unii autori considerându-l ca o variantă a interviului, caracterizat prin aceea că întrebările sunt redactate dinainte, în scris.^[7]

O definiţie vastă este cea dată de Septimiu Chelcea, după a cărui opinie, chestionarul reprezintă o "succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau imagini grafice, cu funcţia de stimul, în raport cu ipotezele cercetării, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris".^[8]

Deosebim următoarele tipuri de chestionar:

• După natura informaţiei cerute. Aici distingem chestionarul de date factuale cu întrebări ce se referă la fapte, evenimente, împrejurări şi au drept scop identificarea persoanei sau determinarea nivelului de cunoştinţe al acesteia.

Tot aici se situează şi chestionarul de opinie, ce vizează investigarea unor factori de natură subiectivă, fiind, pentru acest motiv, mult mai dificil de realizat. Subiecţii interogaţi pot avea opinii cu mai multe laturi asupra fiecărei probleme. De aceea, în cazul chestionarelor de opinie, formularea întrebărilor prezintă o importanţă deosebită. Orice schimbare în formulare, în succesiunea logică sau psihologică a acestora poate determina modificări importante în darea răspunsurilor.

• După întinderea informaţiei distingem chestionare speciale, care abordează o singură temă, şi chestionare omnibus, cu mai multe teme.
• După momentul codificării informaţiei, chestionarele pot fi precodificate sau închise (subiectul are o singură variantă concretă de răspuns: da, nu, nu ştiu);

postcodificate sau deschise (lasă subiectului libertatea formulării răspunsului) şi mixte.

4) După modul de recoltare a informaţiei, chestionarele se împart în chestionare autoadministrate (prin poştă, prin publicare, prin extemporal) şi chestionare administrate prin operatorii de anchetă (obţinerea datelor direct de la sursă, neinfluienţate şi nefiltrate, de către un personal specializat şi instruit în acest scop, care în orice moment poate da explicaţiile necesare şi chiar îmbogăţi chestionarul cu observaţiile proprii).

Alcătuirea chestionarelor

Fiecare chestionar urmează să posede un şir de cerinţe privind forma de prezentare, dimensiunile, formularea întrebărilor şi ordinea de prezentare a acestora.

Forma de prezentare: chestionarul trebuie să fie atrăgător, eficient, comod, politicos şi simplu.

Dimensiunile chestionarului trebuie să fie echilibrate, evitând atât supradimensionarea cât şi subdimensionarea. Limitele sale urmează a fi fixate în raport cu tematica abordată.

Problema-cheie a oricărui chestionar o constituie formularea întrebărilor. Formulări diferite vor antrena întotdeauna răspunsuri diferite. Limbajul trebuie să fie simplu, precis, clar, accesibil, evitând neologisme, arhaisme, jargonul etc. O cale foarte atractivă de formulare a întrebărilor este cea sub forma unor scurte povestiri.^[9]

În structura chestionarului, întrebările se prezintă într-o anumită succesiune.^[10]

În construirea întrebărilor se foloseşte în majoritatea cazurilor, fie tehnica pâlniei (de la general la concret), fie tehnica pâlniei răsturnate (de la concret la general).

O altă tehnică fundamentală de explorare ştiinţifică utilizată frecvent în criminologie este interviul^[11] Între interviu şi chestionar există multe asemănări, dar şi multe deosebiri, ceea ce face ca ele să rămână tehnici independente de investigare.

Interviul este o tehnică de cooperare verbală între două persoane - anchetator şi anchetat - ce permite anchetatorului să culeagă de la anchetat anumite date cu privire la o anumită temă.

Deosebim următoarele tipuri de interviu:

• În funcţie de gradul de formalism avem interviul formal (întrebările, numărul, ordinea etc. sunt prestabilite); interviul flexibil ( se precizează doar tema generală, persoana intervievată este lăsată să vorbească în legătură cu tema); interviul conversaţie sau cazual (convorbire bilaterală în scopul schimbului de păreri) şi interviul ghidat sau concentric (se stabileşte tema şi o listă de control cu punctele esenţiale în jurul cărora se organizează interviul).
• În raport cu modalitatea prin care sunt culese şi interpretate datele deosebim interviul direct (modalitatea directă de a pune întrebările şi a interpreta rezultatele), şi interviul indirect (se utilizează o cale ocolită de culegere a datelor).
• În dependenţă de particularităţile psihice ale persoanei deosebim interviul clinic. El este utilizat, cu precădere, în psihiatrie, folosit în criminologia clinică. Examenul psihiatric al infractorului se bazează pe interviul clinic, prin intermediul căruia specialistul analizează personalitatea infractorului, începând a-i reconstitui, trecutul pe baza mărturiilor sale.

4) În raport cu natura relaţiei, ce se stabileşte între operatorul de interviu şi persoana intervievată, deosebim interviul sensibil (simpatia faţă de subiectul intervievat); interviul neutru (la bază - o relaţie indiferentă faţă de subiectul intervievat) şi interviul sever^[12] (se aseamănă cu un interogatoriu în sens penal), care se recomandă a fi evitat.

E.Sutherland^[13] a fost primul, care împreună cu un hoţ profesionist a urmărit cariera criminală a acestuia, şi în asemenea mod a văzut diferite scheme de comportament ale subiectului intervievat, precum şi gândirea criminală a membrilor grupurilor din care subiectul făcea parte.

Autorul a pregătit pentru respondentul său în vârsta de 50 de ani (care mai bine de douăzeci de ani a fost hoţ profesionist şi de 3 ori a fost pedepsit la diferite termene de privaţiune de libertate) un şir de întrebări criminologice, primind răspunsuri scrise. După aceasta, E.Sutherland a preparat materialele şi a scris o lucrare, păstrând ideile principale, precum şi, după posibilităţi, limbajul hoţului profesionist. În aşa fel a apărut un raport specific al unui criminal profesionist. Acest raport a fost înmânat la patru hoţi profesionişti şi doi foşti colaboratori ai poliţiei criminale.

În consecinţă, Sutherland a ajuns la următoarele concluzii:

• Ca şi oricare alt reprezentant al unei profesii - medic, jurist, lăcătuş, - hoţul profesional posedă un şir de deprinderi şi cunoştinţe, folosite pentru planificarea şi înfăptuirea operaţiilor criminale, realizarea obiectelor furate etc;
• Particularităţile caracteristice ale personalităţii hoţului depind de inteligenţa sa, de poziţia socială pe care o ocupă în interiorul grupării sale criminale;

3) Criminalii se simt izgoniţi din societate şi de aceea îşi creează un subsistem de valori (în care predomină subcultura criminală).

Petro David^[14], în anii 1974, 1975, a cercetat pe baza metodei interviului un grup format din 5 hoţi profesionişti, în vârstă de la 20 la 35 de ani, recent eliberaţi din locurile de detenţie.

Studiind activitatea persoanelor din lumea criminală, argumentele aduse la săvârşirea crimelor, particularităţile individuale şi psihice etc., P.David a ajuns la următoarele concluzii:

• Fiecare din aceşti 5 criminali a avut o copilărie foarte grea, provenind din familii negative;
• Şcoala nu a participat la procesul de formare şi educare (de regulă, din cauza nefrecventării ei);
• Fiecare dintre ei, de mici copii, contactau intens cu grupe deviante, fiind atraşi în activităţi antisociale, furturi din magazine, consum de alcool şi stupefiante.
• Fiecare hoţ profesionist săvârşeşte în medie pe an 300 de furturi cu pătrundere, fiind depistat şi deferit justiţiei doar după "primele" 200-300 de crime.

Până la arestare ei aveau un venit mijlociu de 500-550 dolari americani pe săptămână.

S-a scris mult în literatura de specialitate pe această temă, existând şi manuale destinate operatorilor de interviuri.^[15] S-au analizat o mulţime de factori de natură obiectivă şi subiectivă, internă sau externă, care influenţează pozitiv sau negativ desfăşurarea interviului.

De rând cu tehnicile de mai sus cercetarea criminologică cunoaşte şi multe alte tehnici printre care şi tehnica documentară sau tehnicile secundare, care vor fi analizate într-o altă ediţie.

^[1] Miftode V., Introducere în metodologia investigaţiei sociologice, Ed. Junimea, Iaşi, a.1982, p.61-110.

^[2] "Avem în vedere aici tehnica observaţiei ca procedeu practic de cercetare, spre deosebire de observaţie ca metodă generală de cunoaştere (n.a.)

^[3] Grawitz M., op.cit, p. 800-813

^[4] Stănoiu R.M., op.cit., p.58 şi în cont.

^[5] Nistoreanu Gh., Păun C., op.cit., p.96.

^[6] Stănoiu R.M., ibidem.

^[7] Stănoiu R.M., op. cit., p.67.

^[8] Chelcea S., Chestionarul în investigaţia psihologică, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, a. 1975, p.75.

^[9] Stănoiu R.M., Analiza socio-juridică a reacţiei sociale faţă de comportamentele deviante, în S.C.J., Nr. 4, a. 1973, p.371.

^[10] Chelcea S., op.cit., p.193-195. 60

^[11] "Termenul de "interviu", utilizat de reprezentanţii mass-media, nu este potrivit. Metodologia criminologică, deşi a adoptat termenul de "interviu", îi conferă o accepţiune mai largă, şi anume aceea de "convorbire faţă în faţă" între anchetator (ştiinţ.) şi anchetat" - n.a.

^[12] Кан Цэда, Преступность и криминология в современной Японии, Москва: Прогресс, а. 1989, р.50.

^[13] Шнайдер Г.Й., Криминология, Москва: Прогресс, а.1994, р. 19-24. 62

^[14] Шнайдер Г.Й., Криминология, Москва: Прогресс, a.1994, p.19-24.

^[15] Florea Elena, Micu Maria, Interviul sociologic (Valoarea şi limitele lui), în Teoria şi metoda în ştiinţele sociale, vol. III, Bucureşti, Ed. Politică, a. 1966, p.257.