Problema locului criminologiei în sistemul ştiinţelor a reprezentat un subiect de discuţie între specialiştii din acest domeniu. Unii autori consideră că criminologia este auxiliară sociologiei, definind-o ca o ştiinţă socială nejuridică.[1] Alţii consideră că criminologia este disciplina care a invadat toate ştiinţele. [2]
Constituirea ei ca disciplină autonomă nu are semnificaţia unei rupturi definitive cu disciplinele care au găzduit-o. Cercetările criminologice nu se pot realiza decât printr-o conlucrare continuă a criminologiei cu domeniile respective. Şi este foarte important, ca aceste raporturi să fie corect stabilite şi înţelese.
Locul criminologiei în sistemul ştiinţelor este dat, în primul rând, de obiectivul său de studiu, care determină caracterul interdisciplinar[3] al disciplinei. Criminologia contemporană nu este auxiliară în raport cu ştiinţele juridice, sociologice sau alte ştiinţe sociale. După cum relatează O.Trăsnea, procesul contemporan de diferenţiere şi integrare a ştiinţei determină apariţia unor noi discipline, astfel:
- prin crearea unor ştiinţe noi, ce apar la hotarele a două sau mai multe ştiinţe deja constituite;
- prin transformarea unor capitole sau ramuri ale unei ştiinţe în discipline relativ autonome;
- prin construirea unor ştiinţe sociale noi, cu statut
- propriu.
Aşa, criminologia s-a impus ca o disciplină care utilizează, ca multe alte discipline moderne, unele din cuceririle realizate în alte domenii ale cercetării ştiinţifice. Ea reprezintă actualmente o ştiinţă autonomă care, deşi are legături strânse cu alte ştiinţe, nu are un caracter auxiliar, nici în raport cu ştiinţele penale şi nici în raport cu alte ştiinţe sociale.
Principiile şi regulile criminologiei (a părţii generale şi părţii speciale) se exprimă şi sunt indisolubil legate de concepţii şi idei criminologice realiste, de existenţa criminologiei ca ştiinţă unitară modernă.[5] După cum instituţiile juridice penale se sprijină pe concepţiile şi ideile ştiinţei dreptului penal, tot aşa şi criminalitatea sub aspect etiologic şi profilactic se sprijină pe ansamblul principiilor, regulilor şi ideilor criminologiei. Cadrul ştiinţei s-a fixat şi el, încât cuprinde trei capitole principale: etiologia (cauzele criminalităţii), profilaxia (remediile de prevenire a criminalităţii) şi terapia (tratamentul acesteia).
Am putea, aşadar, defini ştiinţa criminologiei ca fiind o ramură autonomă a ştiinţelor penale[6] moderne care constă într-o totalitate de idei, concepţii, reguli şi principii referitoare la domeniul său de cercetare şi anume criminalitatea şi profilaxia ei. [7]Criminologia este o ştiinţă autonomă, acest fapt fiind o realitate de necontestat:
- are un domeniu propriu de cercetare;
- are un caracter de ştiinţă penală autonomă, interdisciplinară;
- este o ştiinţă socială (penală), având un caracter profilactic;
- are funcţii proprii specifice, ce o fac să se deosebească de celelalte ştiinţe.
Criminologia reuneşte în sistemul său idei, principii, metode şi tehnici din cele mai variate ştiinţe moderne: drept penal, criminalistică, psihiatrie, psihologie, sociologie, penalogie, victimologie etc., pe care le adaptează specificului său.[8]
În acelaşi timp, criminologia îşi creează şi elaborează reguli şi principii, metode şi tehnici proprii, necesare domeniului său de cercetare. Deci, criminologia nu este o "ştiinţă a ştiinţelor", care să se limiteze la simpla absorbire a funcţiilor altor ştiinţe, ci este o ştiinţă unitară, omogenă, autonomă în sistemul ştiinţelor moderne.
Criminologia se studiază, ca disciplină, la facultăţile de drept (în Occident - şi la alte facultăţi) şi are un rol deosebit în pregătirea generală a juristului. Juristul nu are dreptul să se transforme, în procesul învăţământului, într-un simplu executor tehnic al legilor. El trebuie să aprecieze şi să prelucreze informaţia acumulată. Iată de ce, studiind criminologia, tânărul jurist nu numai acumulează cunoştinţe, dar şi se învaţă a ocupa o poziţie socială umană faţă de criminal şi victima infracţiunii, de a-şi controla şi stăpâni emoţiile.[9] Juristul, ca şi medicul, nu are dreptul moral la greşeală; de el depinde soarta Omului.
Caracterul complex al criminologiei îi permite, datorită obiectului, scopului şi funcţiilor sale, şi o interacţiune activă a aspectelor teoretic şi practic. Operând cu concepte ce implică judecăţi de valoare - crimă, criminal, vinovăţie, răspundere penală, pedeapsă penală, - observăm că ele nu au semnificaţie decât în cadrul aplicării în practică.
[1] Dincu A., Criminologie, Curs, Facultatea de drept, Bucureşti, a.1984., p.78.
[2] Pinantel J., op.cit., p.4
[3] Trăsnea O., Ştiinţa politică - studiu istorico-epistemologic, Ed. Politică, Bucureşti, a.1970, p.290 şi în cont.
[4] Ibidem.
[5] Stănoiu R.M., Introducere în criminologie, a. 1989, Bucureşti, Ed. Academiei, p. 42-43.
[6] Gheorghiu - Brădet I., op.cit., p.69 şi în cont.
[7] Pop Traian, op. cit., p.120-122. 66
[8] Pop Traian, op. cit., p.120-122.
[9] fflHangep T.H., op. cit., p.98.