Pentru a evita unele confuzii evidenţiem că în paragraful ce urmează ne vom opri doar la ştiinţele penale. Această denumire are, cel puţin, două accepţiuni. În sens larg ştiinţele penale ar cuprinde: dreptul penal (partea generală şi partea specială), procedura penală, dreptul penitenciar, penalogia, dreptul penal internaţional, dreptul penal al afacerilor, dreptul penal ecologic, politica penală, sociologia penală, criminologia, criminalistica (poliţia ştiinţifică), medicina legală.
Într-o accepţiune restrânsă, în cadrul ştiinţelor penale ar intra numai ştiinţele penale normative: dreptul penal cu subramurile sale şi procedura penală.
Criminologia - dreptul penal
Unitatea:
- Filiaţia istorică. Cele două ştiinţe - criminologia şi dreptul penal - au apărut în aceleaşi împrejurări, criminologia dezvoltându-se în cadrul disciplinei dreptului penal.
- Obiectul de studiu al celor două ştiinţe este comun - criminalitatea (cu specificul că dreptul penal are un obiect de studiu mult mai restrâns ca al criminologiei).
- Scopul urmărit. Atât criminologia cât şi dreptul penal au ca scop prevenirea şi combaterea infracţiunilor[1], adică slujesc acelaşi scop practic şi anume cel al înţelegerii şi înfăptuirii politicii penale de prevenire a manifestărilor infracţionale.
Distincţia: Criminologia a luat naştere din ştiinţa dreptului penal, ultimul, manifestându-se ca o disciplină de intersecţie. [2]
Distincţia dintre criminologie şi dreptul penal este atât de evidentă, încât a apărut necesitatea creării a două mari societăţi ştiinţifice internaţionale: Asociaţia Internaţională de Drept Penal şi Societatea Internaţională de Criminologie.
Dreptul penal ca disciplină normativă (criminologia nu este o disciplină normativă) studiază conţinutul abstract al normei penale, spre deosebire de criminologie care studiază infracţiunea ca fenomen natural şi social. Criminologia vede în crimă nu entitatea juridică elaborată de dreptul penal, ci fenomenul uman şi social pe care îl exprimă.
Criminologia socialistă nu accepta o asemenea deosebire, considerând că între conţinutul normativ şi conţinutul social al dreptului penal există o unitate dialectică. [3] Aceasta i-a făcut pe o serie de specialişti să considere criminologia o disciplină auxiliară a ştiinţelor juridice.[4]
Totuşi, delimitarea dintre criminologie şi dreptul penal trebuie să aibă în vedere criteriile examinate şi anume: obiectul de studiu, scopul, funcţia şi metoda celor două discipline.
În timp ce dreptul penal studiază conţinutul abstract al normei penale[5] pentru a-i asigura concordanţa faţă de relaţiile sociale care trebuie apărate, criminologia abordează criminalitatea în complexitatea sa, precum şi modalităţile prin care acest fenomen poate fi prevenit.[6]
O opinie interesantă în legătură cu raportul dintre criminologie şi dreptul penal aparţine criminologului V.V.Kudreavţev[7], care delimitează cele două ştiinţe în funcţie de următoarele criterii:
- Criteriul modalităţii de abordare a obiectului de cercetare. Dreptul penal şi criminologia abordează fenomenul infracţional în momente şi etape diferite. Formarea concepţiei antisociale a personalităţii, apariţia situaţiilor conflictuale, motivaţia comiterii actului, condiţiile ce favorizează comiterea crimei aparţin criminologiei, pe când manifestarea obiectivă a actului infracţional - dreptului penal
- criteriul scopului imediat. Criminologia urmăreşte stabilirea cauzelor şi condiţiilor care determină sau favorizează săvârşirea infracţiunilor, pe când dreptul penal are ca scop apărarea valorilor sociale fundamentale împotriva infracţionalismului;
- criteriul sferei măsurilor de intersecţie. Măsurile de prevenţie elaborate de criminologie vizează o sferă mult mai largă de sectoare ale vieţii sociale, pe când dreptul penal urmăreşte doar perfecţionarea sistemului sancţionator.
Kudreavţev plasează una din principalele diferenţe dintre cele două discipline în sfera raportului de cauzalitate, care este cu mult mai largă în criminologie.
În lucrările de criminologie mai recente au fost evidenţiate şi alte elemente de diferenţiere, aşa, încât dreptul penal studiază concepte teoretice fixate în legea penală în urma unui proces de generalizare a unui ansamblu de fapte socialmente periculoase.[9]
O importanţă deosebită o prezintă determinarea raportului dintre criminologie şi politică penală. Precizarea unui atare raport impune exprimarea unei opţiuni teoretice cu privire la statutul epistemologic al politicii penale.[10]
Ştiinţa politicii penale evaluează concluziile privind mecanismul socio-juridic al luptei împotriva criminalităţii, integrează întreaga activitate de prevenire şi combatere a criminalităţii şi de resocializare a infractorilor; elaborează principii, metode, măsuri şi orientări noi în vederea înfăptuirii eficace a strategiei prevenirii criminalităţii şi resocializării infractorilor. La nivelul la care se realizează politica penală, datele şi concluziile criminologiei, se vor regăsi în măsuri politice şi legislativ-penale.
Nu există încă un consens cu privire la însuşi conceptul de politică penală. Cel mai desăvârşit, la părerea noastră, este punctul de vedere care consideră, că politica penală are ca obiect de studiu organizarea ştiinţifică a activităţii de prevenire şi combatere a criminalităţii, prin elaborarea unor strategii globale de luptă împotriva acesteia. [11]
Alegerea acestor obiective implică o cunoaştere profundă a fenomenului infracţional, în măsură să permită o evaluare a posibilităţilor de acţiune, în vederea alegerii soluţiei optime de intervenţie, atât în planul reglementării juridice, cât şi acela al aplicării practice. [12]
În concluzie, politica penală, alături de dreptul penal, definesc axa în jurul căreia criminologia îşi desfăşoară cercetările.
Criminologia - dreptul procesual penal Există o corelaţie directă între dreptul procesual penal, ca ştiinţă, şi criminologie.
Criminologia aduce contribuţii reale la înfăptuirea justiţiei penale, prin aceea că datele şi concluziile despre criminalitate, crimă, criminal etc. sunt într-o strânsă legătură cu procesul penal în faza aplicării legii penale. Şi invers, procesul penal are un aport important la progresul criminologiei.
Dreptul procesual penal studiază principiile, categoriile, instituţiile şi normele care reglementează procesul penal în întreaga sa complexitate.[13]
Întregul proces penal, în cele două faze de bază ale sale: ancheta şi judecata, este interesat în cunoaşterea modului de acţionare a diferitelor grupe de infractori, a împrejurărilor care determină ori favorizează săvârşirea faptelor penale. La rândul ei, criminologia este interesată direct în dobândirea şi prelucrarea statisticilor deţinute de organele judiciare, de culegerea celor mai variate date de interes criminologic obţinute din activitatea de anchetă şi judecată.
Criminologia - dreptul penitenciar
Ştiinţa criminologiei şi ştiinţa dreptului penitenciar (în România denumită ştiinţa dreptului execuţional penal) se află în raporturi directe, având un domeniu vast de cercetare, cum e cel al criminalităţii.
Desigur că între criminologie şi ştiinţa penitenciară există evidente deosebiri, în special, din amploarea obiectului de studiu al criminologiei. Cele două ştiinţe se întâlnesc doar pe terenul preocupărilor comune cu privire la infractor, la tratamentul şi resocializarea acestuia. Dar această zonă de contact este foarte profitabilă pentru ambele discipline. Importante studii au fost efectuate de criminologi la locurile de detenţie a infractorilor, iar rezultatele obţinute au constituit un important rezervor de date utile aprofundării cunoaşterii criminologice.
[1] Mateuţ Gheorghiţă, Criminologie (note de curs), Arad, a.1993, p.6.
[2] Bulai C., Drept penal. Partea generală, vol. I, T.U.B., Bucureşti, a. 1979, p.60- 61.
[3] Dondoroz V., Dreptul penal socialist al ţării noastre. Raport..., în S.C.J., Nr.3, a.1965, p.470-476.
[4] Карпец И.И., Введение в советскую криминологию, Москва: Юр. лит., a. 1992, p.7-10.
[5] Bulai C., Drept penal român, Partea generală, vol.I, Ed. "Şansa" S.R.L., Bucureşti, a. 1992, p.7-10.
[6] Nistoreanu Gh., Păun C., op. cit., p.56-57.
[7] Кудрявцев В.В., Социология права и криминология, în Советское государство и право, a.1969, p.65-69.
[8] Stänoiu R.M., op. cit., p.44.
[9] Яковлев А.М., Теория криминологии и социальная практика, Москва: Наука, a. 1985, p.7-9.
[10]Гертензон A.A., Уголовная политика и пути её изучения, in Советское государство и право, Nr.8, a.1969, p.25.
[11] Bulai C., Ştiinţa politicii penale, în Studii şi cercetări juridice, Nr.1, a.1972, p.80.
[12] Stănoiu R.M., Nenciulescu V., Rolul criminologiei în realizarea obiectivelor de politică, Bucureşti, 1993, p.14.
[13] Volonciu N., Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, a.1972, p.24.