Cercetând obiectiv şi lucid criminalitatea nu putem ignora constatarea că acest fenomen are caracter istoric, că el apare pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale.[1] Oamenii de ştiinţă care au studiat societatea primitivă constată că cinstea, corectitudinea, solidaritatea umană, respectul faţă de valorile colectivităţii umane, erau definitorii pentru moravurile acelei orânduiri sociale.[2]Darwin, notând impresiile din călătoriile sale în jurul lumii arată că unul din locuitorii Ţării de Foc, primind în dar o pătură de lână, a rupt-o în bucăţi egale, ca fiecare membru al colectivităţii să primească o fâşie.[3] Disciplina şi ordinea se întemeiau pe regulile de convieţuire socială ale colectivităţii umane.
Primele preocupări pentru pedepsirea unor comportamente individuale considerate periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejării comunităţilor umane constituite în condiţii naturale vitrege care le ameninţau supravieţuirea. Atunci când un membru al unei grupări sociale (familie, clan, trib) făcea un rău de orice natură unui membru al unei alte grupări sociale, familia, clanul, tribul din care făcea parte agresorul suferea răzbunarea exercitată de gruparea socială din care făcea parte victima. În asemenea condiţii, în mod firesc, reacţia grupului aflat în pericol a fost severă la adresa celor care, prin acţiunile lor, sporeau starea de risc.
Răzbunarea, având un caracter colectiv, se baza pe responsabilitatea colectivă, ceea ce însemna că gruparea socială din care făcea parte "infractorul" răspundea pentru acţiunea acestuia. Totodată, răzbunarea avea un caracter nelimitat. Aceasta a făcut să se agraveze conflictele ce apăreau între grupările sociale, care aveau drept consecinţă slăbirea forţelor beligerante. Din această cauză, în vederea conservării speciei umane, a apărut necesitatea limitării într-un fel a acestei răzbunări.
Formele cele mai răspândite de limitare a răzbunării private au fost:
- Abandonul noxal. Gruparea socială (familia, clanul, tribul) îl preda pe criminal grupării adverse.
- Talionul reprezenta dozarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei[4] şi este exprimată în "legea talionului" care răzbate prin negura timpului până în Babilonul c ivilizat al regelui Hammurabi (1728-1686 î.e.n.).[5]
- învoirea pecuniară. Răzbunarea privată era tarifată în valori materiale. Această formă de limitare a răzbunării private o întâlnim, mai târziu, în Grecia antică şi Roma antică. În acest sens îl amintim pe Homer care a arătat că pe scutul lui Achile era gravată o figură desemnând modul de rezolvare a conflictului dintre doi tineri prin darea unei sume de bani.[6]
Totuşi, munca în comun a făcut să se nască între oameni relaţii de convieţuire bazate pe încredere, cinste, dreptate şi echitate socială. De aici rezultă că nu se poate pune problema întâilor origini ale criminologiei în societatea primitivă. Criminalitatea, ca fenomen social, nu apare decât mult mai târziu, o dată cu descompunerea societăţii primitive şi cu statornicirea în comportamentul oamenilor a relelor din cutia Pandorei, cum sunt: minciuna, dispreţul, egoismul, ura, răutatea etc.
Acest fenomen - criminalitatea - apare în societatea antică, în care s-a întemeiat statul şi dreptul, autoritatea statului având capacitatea instituirii normelor juridice penale, specifice încriminării actelor antisociale.
Unii autori arată că, nu există o singură criminologie, ci mai multe, şi anume criminologia fiecărei epoci istorice şi a orânduirilor sociale respective.[7]
[1] Pop T., Curs de criminologie, Cluj, a. 1928, p.2.
[2] Antoniu G., Rolul criminologiei în formarea personalităţii umane, Bucureşti, a. 1987, p.167.
[3] Gheorghiu-Brădet I., Criminologia generală românească, Braşov, a.1993, p. 10. 80
[4] A se vedea cap. I, §1 "Istoricul criminologiei" (n.a.)
[5] Drîmbă O., Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, a.1985, vol. I, p.65-102.
[6] Mateuţ Gh., Criminologie (Note de curs), Arad, a.1993, p.14.
[7] Pandrea P., Criminologia dialectică, Bucureşti, a.1945, p.5.