Drept

Problematica crimei şi a autorului ei a preocupat gândirea umană cu mult înaintea apariţiei criminologiei ca ştiinţă. „Preocupările şi cercetările criminologice sunt concomitente cu apariţia omului în societate" - afirma Petre Pandrea.^[1]

Deşi criminologia s-a constituit ca ştiinţă destul de târziu (sec.XIX), preocupări, idei sau diverse explicaţii pe marginea criminalităţii s-au exprimat în toate sectoarele gândirii umane: filosofie, politică, literatură etc.

Mărturie stau, în acest sens, operele filosofice şi literare ale antichităţii, unde tema crimei a constituit, din totdeauna, izvor de genială inspiraţie.

Grecia antică. În operele literare şi filosofice din Grecia antică, crima şi consecinţele ei periculoase au constituit obiectul unor judecăţi demne de începuturile ştiinţei "criminologiei clasice empirice". ^[2]

Primele explicaţii ce s-au dat fenomenelor, proprietăţilor, obiectelor din lumea înconjurătoare au avut un pronunţat caracter mistic, creându-se în acest fel marile mituri privind geneza lumii.

Dovezi în acest sens reprezintă lucrările lui Sofocle - Antigona şi Oedip. În Oedip autorul prezintă complexul generat de împrejurarea în care Oedip îşi ucide tatăl şi se căsătoreşte cu mama sa. Tragedia lui Oedip a fascinat generaţii de creatori din cele mai diferite domenii.

Sofocle este acela care a arătat că sursa crimei o reprezintă soarta omului, destinul.

Poetul Hesiot (sec. 8-7 î.e.n.) în poemul "Munci şi zile" are preocupări criminologice, arătând că sursa tuturor relelor o constituie nedreptatea socială.

Anaximandru (sec.6 î.e.n.), Xenofon (sec. 6 î.e.n.), Heraclit (sf. sec. 6 î.e.n./înc. sec.5 î.e.n.), Parmenide (sec. 6 î.e.n.), Anaxagora ş.a. manifestă o atitudine dezaprobatoare faţă de crimă şi consecinţele sale, dar nu reuşesc să-şi explice originile criminogenezei.

Pitagora arată că numărul este esenţa tuturor lucrurilor. El a elaborat o ştiinţă a numerelor şi o doctrină a sufletului. În concepţia sa, sufletul este format din spiritul raţional (ce are legătură cu manifestările exterioare şi are rolul de a le înţelege), şi spiritul intelectual (independent de voinţă, spirit în stare pură). Sufletul este format din cinci trepte:

• nonconştientul;
• inconştientul;
• subconştientul;
• conştientul şi
• supraconştientul. ^[3]

Parcurgerea celor cinci trepte are loc prin tehnica educaţiei şi prin ea se ajunge la cunoaşterea de sine ("Cunoaşte-te pe tine însuţi").

Pitagora a fost preocupat şi de fenomenul criminalităţii, afirmând referitor la noţiunile de crimă şi criminal: "Veneraţi ştiinţa numerelor, pentru că viciile şi crimele nu sunt altceva decât greşeli de calcul".^[4]

Democrit (sf. sec.5/încep. sec.4 î.e.n.) a susţinut că atomul este esenţa tuturor lucrurilor. Pornind de la atom, de la materie şi impulsuri, autorul ajunge pe calea mişcării la bazele biologiei şi la antropologie pozitivă.

Democrit a dezvoltat ideile influenţei educaţiei asupra criminalităţii, fiind unul dintre iniţiatorii profilacticii victimologice, efectuate cu ajutorul măsurilor educative. El declara că educaţia corectă poate asigura omul şi averea sa de la atentate criminale.^[5]

Socrate (sec.5 î.e.n.) pune omul în centrul dialogurilor sale, considerând că crima este rezultatul ignoranţei; ignoranţa este sursa crimei, iar criminalul ignoră, că este ignorat. Socrate face legătura între moralitate şi raţiune, considerând că rădăcinile criminalităţii se află în proasta educaţie a tineretului şi în imperfecţiunea societăţii.^[6]

În unul din izvoarele acelei epoci - Sparta - s-a format un sistem original de influenţare asupra relaţiilor obşteşti. Căsătoria era considerată o instituţie ce avea un unic scop: "producerea" cetăţenilor sănătoşi din punct de vedere fizic şi moral. Statul controla foarte activ procesul de educaţie al generaţiei în creştere; alegea perechile ce urmau a se căsători; anula căsătoriile în care timp de câţiva ani nu se năşteau copii; numărul copiilor în familie era strict reglementat; copiii născuţi cu defecte fizice erau lipsiţi de viaţă şi aceasta nu se considera infracţiune. ^[7]

Sparta a demonstrat întregii lumi că, relaţiile familiale şi procesul educativ al copiilor poate fi controlat destul de efectiv de către stat în diferite scopuri, inclusiv şi cel al preîntâmpinării criminalităţii. Investigaţiile criminologice ale cercetătorilor americani au confirmat că familia are rezerve puternice de influenţă asupra criminalităţii. Desigur, astăzi statul nu poate impune pe nimeni să se căsătorească, dar să asigure cetăţenilor săi un învăţământ profesionist şi să-i asigure cu locuri de muncă - este o problemă de competenţa statului. ^[8]

Platon (427-347 î.e.n.) este primul gânditor al antichităţii care sesizează faptul că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăşi, ca reacţie la răul provocat prin fapta antisocială, ci trebuie orientată către un scop care să constituie temeiul juridic şi filosofic al aplicării acesteia. Scopul identificat de marele filosof antic este şi astăzi modern - prevenirea săvârşirii altor crime în viitor.^[9]

În dialogul consacrat lui Protagoras, Platon arată "... căci nimeni nu pedepseşte pe cei care săvârşesc nedreptatea numai şi numai pentru acest lucru, anume pentru că au greşit, cel puţin în cazul că cineva nu se răzbună ca un animal fără judecată; cel care însă încearcă să pedepsească cu judecată nu pedepseşte pentru greşeala comisă - căci lucrul săvârşit nu se poate îndrepta - ci pentru viitor ca să nu mai repete greşeala nici el, nici altul, văzând că acesta este pedepsit".^[10] Această idee a fost reluată şi dezvoltată de filosoful şi scriitorul latin Seneca (sec.4 î.e.n. - 65 e.n.): "Căci, după cum spunea Platon, nici un om înţelept nu pedepseşte pentru că s-a săvârşit o faptă rea, ci pentru că ea să nu fie repetată".^[11]

În opera sa asupra legilor Platon consideră că "oricine va face rău altuia prin furt sau violenţă, va plăti persoanei lezate, în orice caz o amendă întotdeauna egală cu prejudiciul până la indemnizarea completă. El va plăti de asemenea, pentru acest delict, o penalitate suplimentară în scopul îndreptării sale". ^[12]

Aceste idei constituie esenţa prevenirii generale şi prevenirii speciale.

În lucrarea "Statul", Platon are preocupări privind organizarea instituţiilor statale, sistemele juridice, valorile morale, arătând că acestea urmează să fie organizate în asemenea mod, încât dreptul penal să nu mai existe. Platon a fost printre primii care a efectuat investigaţii sociologice asupra fenomenului criminal, arătând că legile statului se încalcă atunci când ultimul este bolnav. Principala cauză a bolii statului este prăpastia dintre bogaţi şi săraci. În scopul evitării conflictelor sociale şi stopării fenomenului criminalităţii, Platon a propus ca legislatorul să stabilească limitele sărăciei şi bogăţiei. Aşa, averea celor mai bogaţi şi înstăriţi trebuie să depăşească doar de patru ori averea celor mai săraci. După trecerea a două milenii cercetările economice ale profesorului L.Abalkin au confirmat justeţea presupunerilor lui Platon.^[13]

Unul din discipolii lui Platon, Aristotel (384-322 î.e.n.) a reflectat asupra problemei criminalităţii, arătând că una din cauzele principale este sărăcia şi mizeria socială. "După cum omul în perfecţiunea sa este cea mai nobilă dintre fiinţe, în aceeaşi măsură, lipsit de lege şi dreptate, este cea mai rea dintre toate", spunea Aristotel.^[14] El condamnă cultul îmbogăţirii, arătând că cele mai mari crime se săvârşesc din tendinţa spre lux şi bogăţie, şi nu din lipsa obiectelor de prima necesitate.

Printre măsurile de influenţă asupra criminalităţii Aristotel menţiona, în mod deosebit, următorii factori sociali:

• organizarea corectă a instituţiilor statale;
• stabilirea legilor;
• supremaţia legilor asupra persoanelor cu funcţii de răspundere;
• lupta cu corupţia (o măsură foarte efectivă şi astăzi, propusă de el, ar fi interzicerea de a ocupa mai multe funcţii de către o singură persoană);
• dezvoltarea economiei, ce ar asigura un nivel înalt de viaţă şi trai al membrilor societăţii. Sărăcia individului poate influenţa comportamentul deviant al acestuia. Sărăcia îngrozitoare a individului poate duce la distrugerea societăţii. Aristotel evaluează importanţa rolului preventiv al pedepsei,

formulând o adevărată teorie explicativă a crimei, considerând că aceasta se va comite atunci când făptuitorul nu va risca să fie pedepsit sau pedeapsa va fi inferioară avantajelor pe care crima le aduce; totodată, cele mai bune legi vor fi fără de folos, dacă cetăţenii nu vor fi educaţi în spiritul respectului faţă de lege.

Roma antică, activitatea filosofică a căreia s-a născut prin importul filosofiei greceşti pe un teren ocupat deja de drept, retorică şi religie, - a dat un exemplu clasic de educaţie a cetăţenilor.

Roma antică a preluat experienţa Spartei, unde arta militară şi pregătirea permanentă de război au devenit o normă a vieţii sociale. Ca rezultat, toate sferele vieţii serveau unui scop unic - întărirea statului. Această perioadă a fost numită de către istorici drept "secolul de aur" al marii civilizaţii. Anume despre această perioadă Titus Livius scria: "Niciodată nu a existat un stat, în care lăcomia şi luxul să pătrundă atât de târziu, iar sărăcia şi cumpătarea să fie o onoare".^[15]

Roma, sub aspectul gândirii, era dominată de o înţelepciune practică, concretă, având foarte puţine înclinaţii spre abstract. În acest sens, un exemplu viu îl reprezintă educaţia religioasă a cetăţenilor, educaţie foarte pragmatică. Cel mai mare filosof al Romei antice - Cicero arată că, credinţa în dumnezei aduce cuminţenie, ceea ce este de folos statului.^[16] El, Marcus Tullius Cicero (sec. V î.e.n.) a creat o operă filosofică de mari proporţii, ajungând la concluzia că înţelepciunea imobilizează activităţile omeneşti datorită ataşamentului faţă de ea, conducând la filosofie. Ca jurist, Cicero a studiat legile, sesizând caracterul de autoritate raţională a autorităţii legilor şi a arătat că legile trebuie făcute în aşa fel, încât în cazul în care se comite o crimă să se poată crea posibilitatea aplicării unei pedepse corespunzătoare.

Inegalitatea socială avea privilegiile ei în viaţa statului. Cu cât cetăţeanul era mai bogat, cu atât el exercita funcţii mai complicate. Aşa, pătura cea mai înstărită purta denumire a de "călăreţi". Avuţia le permitea procurarea amuniţiei destul de costisitoare (cal de luptă, arme de atac, mijloace de apărare) şi în legiunea romană ei ocupau locurile de frunte. Păturile foarte sărace nici nu erau admise în serviciul militar şi în aceasta exista o echitate, doar ei prestau cele mai grele munci. Spre regret, în zilele noastre tabloul este diametral opus.

În perioada guvernării lui Pompei în Roma antică a fost efectuat unul din primele experimente criminologice, când piraţii prinşi în Marea Mediterană nu au fost omorâţi, ci împrăştiaţi prin întreaga ţară şi împroprietăriţi cu pământ. Cu timpul ei au devenit slujitori fideli ai statului. Despre această experienţă Plutarh scria: "Pompei a reieşit din aceea că, omul, după natura sa, nu este sălbatic. Chiar şi cele mai crude fiare, văzând că cu ele se comportă bine, îşi pierd cruzimea.. ,"^[17]

Iulius Cezar a realizat, la fel ca şi Pompei, câteva idei criminologice, prin înăsprirea pedepselor faţă de cei bogaţi. După mărturiile unui contemporan, Cezar a introdus confiscarea completă a averii în cazul săvârşirii omuciderii, iar pentru alte categorii de crime - jumătate din avere.^[18] Intuiţia nu l-a înşelat pe Cezar: anume abuzurile şi luxul au devenit, mai târziu, una din cauzele căderii marelui imperiu.

Urmaşul cui Cezar - August - a introdus în practică o metodă utilizată şi astăzi: folosirea armatei în scopuri poliţieneşti, prin patrularea străzilor oraşului de către gărzi de legionari, ceea ce a devenit un mijloc efectiv de luptă împotriva furturilor, jafurilor şi tâlharilor.

Gândirea Romei antice a fost puternic influenţată de platonism şi aristotelism. Acest lucru se observă în esenţa lui Lucreţiu (anii 50 î.e.n.), Horaţiu (ultimii ani î.e.n.), Ovidiu, Seneca (sec. I. e. n.), Vitruviu, Marc Aureliu ş.a. Spre exemplu, Seneca, care era considerat cel mai mare moralist al Romei antice, puternic influenţat de Platon, a fost printre cei ce s-au preocupat de dreptul de a pedepsi şi a fundamentat acest drept, susţinând posibilitatea dispariţiei totale a fenomenului criminal.

India

Gânditorii indieni au arătat prezenţa pretutindeni a unei realităţi unice, întregi, dominante asupra tuturor fenomenelor, proprietăţilor şi obiectelor cu caracter trecător. Ei predicau o detaşare completă a omului de lumea exterioară, de pasiuni, de vicii, de dorinţe, pentru a obţine, în acest fel, starea de armonie interioară, de libertate sufletească.

Ducând un mod de viaţă ascetic, gânditorii afirmau posibilitatea descoperirii divinităţii în centrul actului de abstracţie. Primele izvoare în acest sens au fost Upanisadele, care cu 2.500 de ani în urmă au confirmat principiul universului în fiecare suflet omenesc.

Concepţia hindusă a fost printre primele ce s-a preocupat de aplicarea inevitabilă a pedepselor. În cadrul ciclului reîncarnărilor succesive ale omului stăpânul morţii îl obligă pe criminal să petreacă o perioadă lungă de timp în suferinţe, dureri, după care acesta este transformat într-un animal inferior.

Născut mai târziu, budismul s-a preocupat, în special, de suferinţele oamenilor. Accentul era pus pe meditaţiile lungi asupra durerii care pornea de la ideea negării dorinţei de a trăi.

Comparativ cu aceasta, gândirea din China privind crima, criminalul şi pedeapsa este puternic influenţată de concepţia filosofică ce stabileşte legătura dintre organizarea socială şi organizarea raţională. Unul dintre cei mai mari gânditori chinezi - Confucius spunea că "Ceea ce nu îţi doreşti pentru tine să nu doreşti să faci altuia".

Înţelepciunea chineză era o înţelepciune concretă şi practică, având la bază simbolurile Yang şi Yin ce reprezintă cuplul opoziţiei şi al comunicării supreme.

Gânditorii chinezi au avut preocupări criminologice privind eficacitatea pedepselor, imaginându-şi căinţa. Aşa, la intrarea în locurile de judecată era aşezată o piatră de o frumuseţe rară. Criminalul era lăsat să stea un timp în faţa acestei pietre pentru a-i examina formele, frumuseţea culorilor, respectiv armonia naturii. După aceea, criminalul făcea comparaţie între urâţenia faptei sale şi frumuseţea obiectului sfânt, moment în care îşi dădea seama de caracterul negativ al faptei comise şi începea să se căiască. În aşa mod, prin actul de căinţă, criminalul putea fi recuperat şi folosit la diferite lucrări de interes public, putând fi reintegrat în societate.^[19]

 

^[1] Pandrea P., op.cit., p. 115.

^[2]  Gheorghiu-Brădet I., op.cit. p. 32. 82

^[3] Mateuţ Gh., op.cit., p.15 şi în cont.

^[4] Mateuţ Gh., op.cit., p.15 şi în cont.

^[5] Lurie S., Democrit, Leningrad, a.1970, p.368.

^[6] Платон, Протагорас, (Platon, Сочинение в четырех томах), т.1, Москва, a.1994, p.420-458.

^[7] Херодот, История, (Историки античности: В двух томах), т.1, Москва, a.1989, p.192.

^[8]  Скоган У., Изучение проблем безопасности в городах: распространение наркотиков и предупреждение преступности, în Криминологические исследования в мире, Москва, a. 1995, p.160.

^[9] Nistoreanu Gh., Păun C., Criminologia, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, a.1995, p.18-19.

^[10]  Platon, Opere 1, "Protagoras"-3, Ed. Cretia Noica, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, a.1974, p.24.

^[11]  Seneca, De ire (Despre mânie), citat de Nistoreanu Gh., Păun C., op.cit., p.19.

^[12]  Stănoiu R.M., Tranziţia şi criminalitatea, Ed.Oscar Print, Bucureşti, a. 1994, p.200-201.

^[13]  Абалкин Л.И., «Аз, буки и веди частного предпринимателя», în Щит и меч, a.1994, Nr.4.

^[14]  Аристотель, Политика/Аристотель. Сочинения: В 4-х томах, Москва, a.1983, т.1У, p.416-421.

^[15] Ливий Т., Римская история от основания города, Москва, a.1892, т.1, p.3.

^[16]  Цицерон, О законах/ Цицерон. Диалоги, Москва, а.1994, р.118.

^[17]  Плутарх, «Помпей»/ Плутарх, Избранные жизнеописания, Москва, а.1990, т.II, р.304.

^[18] Светоний, Жизнь двенадцати Цезарей/ Светоний Г.Т., Москва, a.1990, p.22-93.

^[19] Mateuţ Gh., op.cit., p.21-26. 90