Perioada ce a urmat după căderea Imperiului Roman în istorie a primit denumirea de "evul mediu". În această perioadă gândirea era predominată de cruzimea fără margini în aplicarea pedepselor şi de dogmatismul religios.
Un număr mare de temple adăposteau gânditori, aplecaţi asupra scrierilor creştine, în care se acceptă pedeapsa cu moartea. De exemplu, "Exodul" arată că, dacă un om, acţionând cu premeditate, comitea un omor, aveai dreptul să-l scoţi din altarul său pentru a-l omorî.
Unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai gândirii criminologice creştine din acea perioadă a fost Sfântul Augustin (Avreliu Augustin - 354-430 e.n.). El s-a preocupat în primul rând de ideea ordinii şi a totalităţii, sesizând că oamenii se împart în oameni buni şi oameni răi. Având în vedere aceste premise, el ajunge la concluzia că oamenii răi nu pot să afecteze şi nu vor afecta perfecţiunea ordinii, întrucât, la fel ca oamenii buni, şi ei nu sunt altceva decât creaturi ale lui Dumnezeu, care coexistă cu ceilalţi pentru că aşa vrea Dumnezeu.
Sfântul Augustin a încercat să pătrundă în esenţa "răului": "De unde provine răul, dacă tot ce a creat Dumnezeu este bazat pe binefacere". [1]
Sfântului Augustin îi aparţin idei criminologice de o importanţă deosebită, ca rolul coparticipanţilor în geneza criminalităţii, motivaţia infracţiunilor etc. Un rol deosebit este atribuit caracterului educativ al pedepselor. În concepţia sa o pedeapsă nu poate urmări distrugerea vinovatului ci îndreptarea lui. Critica sa asupra luptelor de gladiatori, când mii de oameni se bucură de durerea şi suferinţele luptătorilor, este şi astăzi actuală, în special în cinematografie.
Un rol deosebit îi revine inchiziţiei, care pentru confirmarea activităţii sale a întreprins un şir de cercetări privind natura crimelor. Teoreticienii inchiziţiei au dat noţiunea de criminal, definindu-l ca slujitor al diavolului, arătând că fiecare criminal este marcat cu anumite semne: piele albă şi fină, diferite semne pe corp etc.
În anul 1486 călugării-inchizitori Ia. Sprengher şi G.Institoris au publicat o directivă, un îndreptar de luptă împotriva criminalităţii - "Ciocanul vrăjitoarelor"[2], în care au fost analizate aspectele teoretice ale comportamentului diavolicesc în acţiunile oamenilor, elaborate diferite aspecte ale procesului inchizitoriu, inclusiv torturile, măsurile de pedeapsă etc.
Cel mai uman tip de pedeapsă era considerată arderea pe rug, care în cazuri excepţionale - după cum erau considerate circumstanţele atenuante (vârsta fragedă, căinţa sinceră, divulgarea complicilor), era înlocuită prin sugrumare şi apoi ardere pe rug. În câteva secole inchiziţia spaniolă a omorât mai bine de 300 mii de oameni, dintre care 30 de mii au fost arşi pe rug.[3]
Sfântul Toma D'Aquino (1225-1274) a arătat că geneza crimei se află în păcat, respectiv în păcatul originar care este cauza şi expresia tuturor manifestărilor antisociale. El a preconizat pentru suprimarea criminalilor aplicarea pedepsei cu moartea, susţinând că aceştia nu pot fi reeducaţi ci trebuie stârpiţi pur şi simplu. Sunt interesante şi concepţiile lui Toma D'Aquino referitoare la un tip de infracţiuni deosebit - infracţiunea puterii. Reacţia la aceste infracţiuni săvârşite de cei mai bogaţi în baza legilor este insuficienţa aplicării legii, fiindcă ea reprezenta voinţa clasei dominante economic. În asemenea mod rămâneau doar măsurile radicale: "dacă conducătorul statului îşi încălca obligaţiunile sale sfinte în faţa poporului şi a lui Dumnezeu, atunci el poate fi înlăturat de la conducerea statului pe cale violentă. Oamenii nu au altă ieşire, doar conducătorul se află de asupra legilor şi nu se supune lor."[4]
Trebuie remarcat că biserica s-a preocupat îndeaproape de studiul criminalităţii în general, referindu-se atât la cauzele şi condiţiile generatoare sau favorizatoare, precum şi la personalitatea infractorului şi la natura pedepselor.[5] În această perioadă criminalitatea a crescut în mod îngrijorător, multe crime fiind comise din rândul feţelor bisericeşti, lucru recunoscut chiar de ei.
Acesta ar fi unul din motivele pentru care reprezentanţii bisericeşti s-au preocupat de aceste probleme, prin adoptarea de măsuri şi mijloace de drept bisericesc. Spre exemplu, la cel de al doilea Conciliu de la Luteran s-a hotărât că sunt interzise crimele pe o perioadă cuprinsă între ziua de miercuri seara şi luni dimineaţa, sub sancţiunea unei pedepse mai aspre decât cea obişnuită. La cel de al treilea Conciliu de la Luteran unul dintre inventatorii inchiziţiei - Papa Inocenţiu - a recunoscut că instituţia clerului este cea care se face răspunzătoare de toate crimele, influenţând întregul comportament criminal.
Fenomenul criminal atingând proporţii cu adevărat spectaculoase, biserica, îngrijorată, a luat măsuri în vederea limitării lui. Astfel, prin Edictul dat de Papa Paul IV s-a hotărât distrugerea unei localităţi în întregime - Montefortino de lângă Roma, considerată a fi un cuib de hoţi, tâlhari şi asasini. Edictul a permis ca orice persoană să poată ucide nepedepsit pe oricare membru al acestei localităţi.
Idei valoroase pentru criminologie a avut şi Siger Brabant, care a fost preocupat de definirea acţiunii de libertate a omului, idee prin care anticipa teza "liberului arbitru" a lui Cesare Beccaria. Brabant arăta că omul are un drept de opţiune între a urma drumul săvârşirii infracţiunilor, devenind astfel criminal, şi respectiv, drumul spre un comportament adecvat regulilor din societate, a unui comportament licit.
[1] ABiycTHH A., HcnoBegb, MocKBa, a.1992, p.35-86.
[2] Шпренгер Я., Инститорис Г., Молот ведьм, Москва, a.1990, p.12-38.
[3] Инквизиция, Филoсофская энциклопедия, Москва, a.1962, т.11, p.275-279.
Иншаков С., Зарубежная криминология, Москва, a.1997, p.7-19.
[5] Mateuţ Gh., op. cit., p.25.