În uniunile triburilor patriarhale s-au constituit primele premise ale întemeierii statului şi dreptului geto-dac. Aceştia sunt primii germeni ai criminologiei societăţii antice în Moldova şi Ţara Românească.
Societatea organizată în statul întemeiat de regele Burebista începe a recurge la incriminarea faptelor care constituie infracţiuni şi astfel apare domeniul criminalităţii format din ansamblul faptelor ilicite, numite "belagines". Legile "belagines" au fost instituite de statul geto-dac pe baza poruncilor regilor şi marilor preoţi geto-daci şi reprezentau cadrul necesar apărării societăţii contra criminalităţii.
Textele vechilor autori, între care şi cele ale lui Iordanes, Herodot, Strabo, Tucidide şi altele, oferă date concludente privind criminalitatea agresorilor străini, mai ales a sciţilor, macedonenilor, bastarnilor şi celţilor, atraşi de bogăţiile imense ale geto-dacilor.[1]
Criminalitatea acelei epoci este puternic marcată de agresiunea militară contra poporului geto-dac, soldată cu ocuparea unei părţi importante a teritoriului Daciei şi înlocuirea în mod samovolnic a organizării politice autohtone cu organele şi legile Romei. În rezultatul acestei agresiuni militare au fost distruse oraşele şi cetăţile militare, între care şi Sarmizegetusa, decapitat regele Decebal, care a preferat sinuciderea în schimbul prizonieratului.
Potrivit dreptului penal din acea epocă, guvernatorul Daciei era investit cu jus gladii, adică cu dreptul de a pronunţa condamnări la moarte pentru crime.[2]
După retragerea autorităţilor romane în anii 271 -275 (e.n.) poporul daco-roman din fosta provincie imperială şi-a continuat dezvoltarea în spaţiul său geografic etnic alături de populaţia liberă, existentă pe teritoriul vechii Dacii, în condiţii istorice noi.
Exista sau nu criminalitatea în epoca feudalismului timpuriu (anii 271/275 - secolul VIII) - iată o problemă care o pun unii autori.[3]
Spre exemplu ei consideră că sistemul normativ elementar propriu obştilor săteşti şi Uniunii sau Federaţiei de obşti săteşti,[4]nu are conţinutul şi funcţiile caracteristice suprastructurii juridice a societăţii şi, în consecinţă, în epoca feudalismului timpuriu pe teritoriul geto-dac nu a existat criminalitatea. Nerespectarea normelor este considerată de aceşti autori simple abateri ale relaţiilor de convieţuire socială.
Nu putem fi de acord cu o astfel de opinie, considerând că criminalitatea, totuşi, a existat. Obştea teritorială existentă constituia un organism social, căruia nu-i erau străine elementele democratice de instruire şi funcţionare. Conducerea obştii funcţiona pe baze elective, iar obştea se autoadministra. Aceste elemente erau următoarele: adunarea megieşilor, oameni buni şi bătrâni, juzii. Originea latină a denumirii judelui, ne demonstrează vechimea ei şi continuitatea tradiţiilor elective în obşte.
Prin secolul X apar formaţiuni po litice pe tot teritoriul locuit de români. Ele se numesc "ţări", "cnezate", "voievodate", "câmpulung". Pe teritoriul viitoarei Moldove sunt pomenite Ţara Bolohovenilor, Câmpulung, Vrancea, Câmpul lui Dragoş. Pe teritoriul viitoarei Valahii sunt semnalizate Vlaşca cu codrul Vlaşiei, cnezatele lui Ioan Farcaş, voievodatele lui Litovoi şi Sanaeslau în regiunea Jui-Olt-Argeş. Pe teritoriul Transilvaniei sunt menţionate în sec.X Ţara Crişanei, a voievodului Menumorut, Ţara voievodului Glad (ducele Banatului), Ţara Voievodului Gelu etc.[5] Toate aceste ţări întemeiază un sistem de drept corespunzător, şi anume sistemul dreptului cutumiar denumit "legea ţării".
În sec. XIII-XIV are loc unificarea ţărilor apărute în epoca feudalismului mijlociu şi întemeierea statelor feudale române de sine stătătoare, suverane şi independente:
- Ţara Românească (Muntenia)
- Ţara Românească Moldova şi
- Voievodatul Român Transilvania.
Sistemul de drept aparţinea Ţării Româneşti şi Moldovei şi
continua să se întemeieze pe obiceiul pământului şi până la apariţia dreptului scris sub forma Pravilelor de legi, poartă numele de legea ţării.
Criminalitatea acelei societăţi poartă amprenta contradicţiilor interne şi externe agravate de expansiunea Imperiului Otoman în Ţara Românească şi Moldova şi de dominaţia Ungariei şi Imperiului Habsburgic asupra Transilvaniei.
Problematica criminalităţii epocii şi a remediilor ei preocupa conştiinţa individuală şi colectivă a populaţiei celor trei state feudale.
Spre exemplu, trădarea domnului (hiclenia) în Ţara Românească şi Moldova, în cadrul criminalităţii societăţii feudale era osluhul şi consta în neascultarea şi nerespectarea poruncilor domului. Potrivit legii ţării, fiind săvârşită de boieri şi nobili era pedepsită cu moartea. Osluh se considera şi neascultarea de către ţăranii aserviţi a poruncilor boierilor feudali, faptă care era pedepsită în Ţara Românească şi Moldova cu amendă sau bătaie.
La fel, omuciderile care cunosc o frecvenţă ridicată în cadrul criminalităţii societăţii feudale, erau pedepsite cu moartea (de regulă executată prin tragerea în ţeapă).
Furturile şi tâlhăriile cunosc, de asemenea, o frecvenţă mare, aducând prejudicii însemnate proprietăţii publice şi private.
Prins asupra "furtului pe faţă", hoţul era pedepsit la moarte prin spânzurare. În cazuri de tâlhărie ("vină mare"), vinovaţii se pedepseau cu moartea prin spânzurare la locul faptei.
Totuşi, sistemul normelor procesuale penale din "legea ţării" îngăduia răscumpărarea "vinilor mari" şi astfel, chiar cei pedepsiţi la moarte prin spânzurarea sau decapitare, puteau să-şi răscumpere "capul sau gâtul".[6]
La originea criminologiei contemporane se află şi unele texte de legi scrise apărute în Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, şi anume: Codul de legi Ştefan Verboczi[7] din 1517 aplicat în Transilvania până la 1848; Cartea românească de învăţătură din 1646, aplicată în Ţara Românească Moldova; Pravilniceasca Condică Alexandru Ipsilante; intrată în vigoare în 1890; Legiuirea Caragea din 1818 etc.
Curmarea vieţii unei alte persoane constituia, potrivit acestor norme scrise, o faptă din categoria "păcatelor grave", sancţionându-se cu toată asprimea. "Nu-i nici o milă, ci crimă să ierţi pe ucigaşi", - scria W.Shakespeare în tragediile sale din anii 1601-1608.[8]
Majoritatea dregătorilor regimului turco-fanariot (17111821) erau corupţi, înflorea mituirea, aşa că Legiuirea Caragea din 1818, a introdus sistemul salarizării funcţionarilor publici, iar celor corupţi, vinovaţi de luare de mită l-ea rezervat pedepse aspre, de regulă termene îndelungate de detenţie.
Foarte aspru erau pedepsiţi, mai târziu, în perioada Regulamentelor organice (anul 1831 în Ţara Românească şi anul 1832 în Moldova), magistraţii care judecau strâmb în schimbul banilor primiţi. "Nu trebuie să primeşti daruri - spunea Xenopol - nici pentru lucrurile bune, nici pentru cele rele".[9]Noi, cetăţenii de astăzi, suntem beneficiarii unui vechi drept românesc, principiile criminologiei fiind întâlnite în operele savanţilor Miron Costin, D.Cantemir, Andronache Donici, B.P. Haşdeu, Vasile Conta, C.P.Dumitru Moroiu, D.Bojincă, E.Murgu, Avram Iancu precum şi la criminologii cu renume ca, Ioan Tanoviceanu, Traian Pop, Vintilă Dongoroz şi Petre Pandrea.
[1] Cernea E., Molcuţ E., Istoria vechiului drept românesc, Bucureşti, a.1990, p.15.
[2] Gheorghiu - Brădet I., op.cit., p.31 şi în continuare. 94
[3] Problemă abordată de I.Gheorghiu - Brădet în Criminologia generală românească, Bucureşti, a. 1993, p.32.
[4] Hanga V., Istora dreptului românesc, Bucureşti, vol.I, a.1980, p.80-85; Gheorghiu Ioan, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, a.1990, p.36-40.
[5] Aramă Elena, Originea şi natura adunărilor de stări în Evul Mediu românesc, în Analele ştiinţifice ale USM, Chişinău, a.1998, p.3-9. 96
[6] Arion Dinu, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, a. 1947, p.158.
[7] Gheorghiu - Brădet I., op.cit., p.34-35.
[8] Dicţionar enciclopedic român, Bucureşti, a.1980, vol.I.
[9] Xenopol A.D., Despre hatâr, în Analele Academiei Române, Istorie, Nr.3,
a.1904.