Secolele XVIII-XIX au fost dominate de legile mersului firesc al omenirii pe calea progresului civilizator. Apărute în secolele anterioare, preocupările cunoaşterii domeniului criminalităţii în scopuri profilactice de apărare socială se amplifică continuu, în condiţiile în care cercetările marilor universităţi din Bologna, Padova, Paris şi Oxford pun bazele ştiinţelor experimentale; sistem în care omul şi lumea înconjurătoare se află în centru. Apare postulatul,[1] potrivit căruia "omul este o fiinţă socială, iar acţiunile lui bune sau rele sunt determinate cauzal".
Pe de altă parte se observă o creştere a forţelor de producţie şi dezvoltarea proprietăţii, iar ca rezultat are loc, obiectiv, o creştere accentuată a fenomenului criminal. Ca urmare a acestor împrejurări, s-a simţit nevoia organizării pe baze ştiinţifice a luptei împotriva criminalităţii.
Premisele subiective sunt date de ideile unor savanţi, jurişti, oameni de ştiinţă etc. în perioada revoluţiilor burghezo- democratice. Printre aceştea se înscriu socialiştii utopiei primitive, iluminiştii, democraţii revoluţionari şi socialiştii utopiei târzii.
1) Socialiştii utopiei primitive sunt reprezentaţi de Thomas Morus şi Thomaso Campanella.
Thomas Morus (1478-1535), gânditor umanist şi om de stat englez, închis şi executat de Henric VIII pentru reformele sale progresiste, în renumita sa lucrare despre insula imaginară "Utopia" (loc care nu există), pune în lumină cauzele criminalităţii orânduirii feudale şi protestează contra pedepsei cu moartea şi pedepselor corporale prevăzute de legile medievale ca remedii necesare apărării ordinii sociale. Referindu-se la criminalitate Thomas Morus arată că acest fenomen îşi are originea în proprietatea privată. El şi-a imaginat o societate bazată pe proprietatea comună; a preconizat o serie de măsuri cu caracter social-economic pentru prevenirea criminalităţii, dar şi-a pus speranţa în crearea unei societăţi fără criminalitate, relevând caracterul trecător al acesteia.[2]
Morus a arătat că la originea criminalităţii medievale se află contradicţiile acestei epoci istorice şi a condamnat represiunea folosită de autorităţi în temeiul legilor celor puternici în perioada acumulării primitive a capitalului. Condamnând represiunea, Th.Morus a evidenţiat importanţa măsurilor educative aplicate condamnaţilor, în scopul reintegrării lor sociale. [3]
La rândul său, Thomaso Campanella în lucrarea "Civitas solis" - "Cetatea soarelui" - şi-a imaginat o societate care să aibă la bază proprietatea comună, munca şi repartizarea veniturilor după nevoie.
2) Iluminiştii. Sub influenţa iluminiştilor criminologia a început să se constituie ca o preocupare distinctă a spiritului uman. Evenimentul s-a petrecut în cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea cunoscut sub denumirea de "secolul luminilor", iar criminologia îşi datorează acest impuls unor gânditori celebri ca: Hugo Grotius, Spinoza, F.Bacon, J.Looke, Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Diderot, Lamartine, Helvetius, Cesare Beccaria ş. a.
Majoritatea acestor gânditori au promovat în diverse sectoare ale culturii teza potrivit căreia infracţionalitatea îşi are originea în mizerie, ignoranţă şi nedreptate socială.[4]
Aşa, F.Bacon (1561-1626), în lucrarea sa "Novumorganonum" arată că, "ştiinţa este putere"; "oamenii nu pot stăpâni natura decât supunându-se legilor ei"; "a cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte prin cauze". [5]
Olandezul Baruch Spinoza (1632-1677), în lucrarea sa fundamentală intitulată "Etica", demonstra contemporanilor săi că universul are un număr infinit de atribute, de însuşiri esenţiale, dintre care omul cunoaşte numai două: întinderea şi gândirea. Potrivit acestui postulat lucrurile singulare, categoria în care se află şi oamenii cu faptele lor "bune sau rele", sunt moduri sau manifestări ale lumii înconjurătoare.[6] Cu alte cuvinte, criminalitatea ca ansamblu al "faptelor rele", neconvenabile societăţii face parte din acele "moduri" de manifestare a lumii universale şi are un număr infinit de însuşiri principale.
Unul din genialii jurişti ai acelor vremuri a fost CharlesLouis de Secondat-Montesquieu, născut în anul 1689 în localitatea La Brede, lângă Bordeaux. A ocupat înalte posturi în stat fiind consilier al Parlamentului din Bordeaux şi apoi, preşedinte al acestuia, devenind, totodată, o personalitate de seamă a ştiinţei universale; publicând scrieri valoroase în domeniul istoriei, fizicii, moralei, politicii şi dreptului. Cea mai fundamentală este opera intitulată "De l'Esprit des Lois" (Geneva, 1748 în 2 volume) şi este consacrată criticii feudale în condiţiile afirmării orânduirii capitaliste.
În viziunea lui Montesquieu sarcina principală a omului de ştiinţă este să determine principiile generale obiective pe care se situează pentru a studia raţional evenimentele, oamenii şi lucrurile. Acest studiu raţional presupune că realitatea înconjurătoare este supusă unor legi şi în acest sens, conchide Montesquieu, tot ce există are legile sale: "Divinitatea are legile sale, lumea materială are legile sale, animalele au legile lor, omul e dominat de legile sale". Sarcina pe care şi-o ia Montesquieu în opera sa fundamentală este de a cunoaşte spiritul legilor şi a răspunde la întrebarea extrem de dificilă: "ce sunt şi cum sunt legile după legea lor".[7]
Un prim principiu definitoriu "nullum crimen nulla poena sine lege",[8] se găseşte în doctrina lui Montesquieu în prelungirea teoriei separaţiunii puterilor în stat, puterea judecătorească fiind chemată să aplice legea, nu s-o creeze.
Un al doilea principiu constă în aceea că legile penale speciale nu sunt eterne sau absolute, ci relative, acestea fiind limitate în acţiunea lor asupra criminalităţii în timp şi spaţiu geografic.
"Fiecărei categorii de crime trebuie să-i corespundă penalităţi pe măsura gradului de pericol social" - spunea Montesquieu, de unde derivă al treilea principiu, şi anume diversitatea măsurilor profilactice corespunzătoare criminogenezei societăţii.
Al patrulea principiu formulat de Montesquieu ar trebui să domine securitatea societăţii contra criminalităţii şi anume: "legea statului nu trebuie să provoace înfricoşarea oamenilor, ba chiar să admită din partea cetăţenilor o iertare faţă de infractori". [9]
Montesquieu afirma că un legislator bun este acela care nu urmăreşte să pedepsească infracţiunea, ci s-o prevină. E nevoie a îmbunătăţi moravurile şi nu a aplica pedepsele. [10] Prin aceasta autorul a anticipat o idee avansată în criminologie, care constituie unul dintre principiile fundamentale ale luptei împotriva criminalităţii.
Înlăturând explicaţiile de ordin mistic şi fatalist, iluminismul a adus raţiunea la cârma tuturor lucrurilor şi fenomenelor.
3) Democraţii revoluţionari au fost acei care au luptat pe baricadele revoluţiilor burghezo-democratice, având drept scop răsturnarea vechiului sistem feudal. Printre cele mai de vază curente a fost cel al Iacobinilor, cu reprezentanţi eminenţi ca Robespierre, Danton, Sant-Juste şi Marat. Ultimul, om politic deosebit, a sesizat legătura dintre criminalitate şi orânduirea existentă, precum şi caracterul de clasă al criminalităţii.
Un aport deosebit şi-au adus şi democraţii revoluţionari ruşi: Dobroliubov, Cernîşevski, Herţen, Belinski, Radişcev. Părintele statisticii judiciare, Radişcev, s-a ocupat de determinanţii criminalităţii sub aspecte fenomenologice cu referire la cauzele şi condiţiile acestui fenomen, precum şi la personalitatea infractorului, utilizând pentru prima dată metoda statistică.
Comun pentru toţi democraţii-revoluţionari a fost faptul că ei au sesizat, că sursa criminalităţii rezidă în existenţa proprietăţii private.
4) Socialiştii utopiei târzii - reprezentaţi de Saint-Simon, Charles Fourier şi Robert Owen.
Saint-Simion accentua influenţa factorilor economici asupra comportamentului uman, ca factori criminogeni decisivi. În asemenea mod el relevă caracterul de clasă al criminalităţii, iar cauza principală a fenomenului infracţional se află în forma proprietăţii private.
Charles Fourier la cauzele criminalităţii mai relevă: diferenţa dintre sat şi oraş; dintre munca fizică şi cea intelectuală; diferenţierea de venituri între oameni şi ca rezultat - creşterea fenomenului criminalităţii.
Robert Owen este şi el de părere că izvorul criminalităţii se află în proprietatea privată. Criminalitatea ar putea fi lichidată doar într-o societate care să aibă la bază proprietatea comună, o muncă comună şi o repartiţie a bunurilor după necesităţi. El este considerat ca fiind precursor al "socialismului ştiinţific".[11]
[1] Gheorghiu - Brădet I., op.cit., p.13.
[2] Mateuţ Gh., op.cit., p.30.
[3] I.Gheorghiu-Brădet, op.cit., p.14.
[4] Giurgiu Narcis, Elemente de criminologie, Ed. Fundaţiei "Chemarea", Iaşi, a.1992, p.22.
[5] Dicţionar enciclopedic român, Bucureşti, a.1980, vol.I, p.123.
[6] Gheorghiu-Brădet I., op.cit., p.13.
[7] Gheorghiu-Brădet I., op.cit., p.13.
[8] Mateuţ Gh., op.cit, p.30.
[9] Ibidem.
[10] Idem. 102
[11] Mateuţ Gh., op.cit., p.31-32.