Drept

În dezvoltarea criminologiei putem evidenţia trei mari perioade. Prima perioadă, numită şi clasică, a durat de la mijlocul sec. XVIII până în a doua jumătate a sec. XIX; a doua perioadă - pozitivistă - din a doua jumătate a sec. XIX până în anii 20 ai secolului XX şi cea de-a treia perioadă, numită contemporană sau pluralistă, din anii 20-30 ai sec. XX până în prezent.^[1]

Unii autori mai evidenţiază şi epoca umanitară^[2] (jumătatea a doua a sec. XVIII - prima jumătate a sec. XIX) ca fiind o epocă a umanizării dreptului penal, o epocă a renaşterii acestuia.

Epoca renaşterii a fost precedată de trecerea de la feudalism la capitalism (secolele XVII-XVIII), precum şi de un şir de concepţii ca: noua concepţie despre univers, determinată de descoperirea lui Copernic, Kepler şi Galilei; influenţa mişcării filosofice care se semnalează în a doua jumătate a sec. XVIII şi se întemeiază pe principiile raţiunii şi umanităţii ş.a. Toate acestea au produs acel accent, care a adus o lume nouă şi o civilizaţie modernă opusă ferocităţii pedepselor oribile.

Drept explozie a revoltei contra cruzimii pedepselor au servit două cazuri de execuţie sălbatică, care au avut loc în Franţa în anii 1757 şi 1762, prin care ferocitatea şi-a atins culmea, iar „tensiunea reacţiunii a atins punctul erupţiunii".^[3] Aşa, cazul lui Robert- François Damiens, care a comis un atentat la viaţa regelui Ludovic XV, rănindu-l cu un cuţit. În baza acestei fapte, el a fost condamnat, pentru crima de les-majiestate divină de gradul întâi şi pentru crima de paricid săvârşită asupra persoanei Regelui, la moarte, precedată de cele mai înfiorătoare torturi: jupuirea pielii de pe piept, braţe, coapse şi pulpele picioarelor, arderea mânii drepte cu foc de pucioasă, opărirea părţilor jupuite de piele cu plumb topit, undelemn fiert, răşină arzătoare, ceară şi pucioasă topite împreună, apoi dezmembrarea corpului prin tragere de doi cai în direcţii opuse, arderea membrelor şi corpului până ce devin, cenuşă şi apoi aruncarea acesteia în vânt. Înainte de începerea execuţiei Damiens a fost groaznic torturat prin "tortura brodechinelor" (tortura încălţămintelor de lemn, în care sunt strânse picioarele condamnatului, aplicându-se, la mici intervale, colţuri de fier).

Pe lângă pedeapsa aplicată, s-a mai pronunţat confiscarea completă a averii lui Damiens, dărâmarea casei în care s-a născut şi interzicerea de a se ridica în viitor pe acel loc o nouă clădire. Pedeapsa s-a răsfrânt asupra rudelor condamnatului, pronunţându- se expulzarea tatălui, soţiei şi fiicei sale din Franţa, precum şi obligarea fraţilor şi surorilor sale de a-şi schimba numele sub frica pedepsei cu moartea.^[4]

Această cruzime monstruoasă s-a petrecut în jumătatea a doua a sec. XVIII în Franţa, ţara luminii şi a civilizaţiei. Astăzi ne cutremurăm doar citind această orgie de sălbătăcie, iar atunci ea a fost dictată de Justiţie şi a fost executată, pe lângă asistenţa oficială, în cea mai largă publicitate, constituind un spectacol, care a pasionat publicul timp de câteva ore.^[5]

Iniţiativa mişcării nemijlocite de reformare a dreptului penal şi criminologiei o are Italia, căreia îi revine gloria de a fi fruntea acelei mişcări epocale. "Italienii au adus cel mai preţios aport la progresul dreptului penal"; Italia este "ţara clasică a dreptului penal" sau "patria justiţiei penale", scrie Traian Pop în concluzie.

a) Şcoala clasică sau beccariană

Un rol determinant în apariţia acestei şcoli l-a avut iluminismul reprezentat de Voltaire, Montesquieu, Rousseau, Diderot, Kant, Ferguson ş.a. Anume sub influenţa iluminiştilor au apărut în a doua jumătate a sec. XVIII, lucrăr i ce vor juca un rol hotărâtor în evoluţia ştiinţelor penale. La loc de frunte se situează lucrările lui Cesare Bonesana Beccaria şi Jeremy Bentham.

Cesare Bonesana Beccaria (1738-1794) s-a născut la Milano, Italia. A absolvit colegiul din Parma, apoi Universitatea din Pavia, devenind la vârsta de 20 de ani doctor în drept canonic şi drept roman. A scris o serie de poeme, eseuri, articole, studii. C.Beccaria a fost un om de cultură, un cititor pasionat şi cunoscător a mai multor limbi străine. ^[6]

Principala sa lucrare, apărută în anul 1764, este "Despre infracţiuni şi pedepse" ("Dei delitti e de le pene"), operă ce a revoluţionat gândirea juridică, deschizând noi orizonturi în problematica crimei şi a justiţiei penale.

Drept dovadă serveşte faptul că opera lui Beccaria a fost tradusă în limbile franceză, engleză, germană, olandeză, poloneză, spaniolă, greacă, rusă şi română, fiind de mai bine de 60 de ori reeditată.^[7]

Deşi şcoala este denumită numai a dreptului penal iar Beccaria s-a conturat ca unul din cei mai mari penalişti ai tuturor timpurilor, concepţiile sale întemeiate pe ideea centrală a liberului arbitru de voinţă şi acţiune a individului, conţin teze importante referitoare la fenomenul criminalităţii, fiind astfel justificată extinderea şcolii la domeniul criminologiei.^[8] Aşa, lucrarea lui Beccaria este compusă din 46 de capitole, printre care:

• originile pedepsei;
• dreptul pedepsei;
• interpretarea legilor;
• corelaţia dintre infracţiune şi pedeapsă;
• scopul pedepselor;
• obligativitatea aplicării pedepselor;
• pedeapsa capitală; preîntâmpinarea infracţiunilor etc.^[9]

În această lucrarea Beccaria a abordat instituţiile de: infracţiune, infractor, pedeapsă penală - dintr-o perspectivă filosofică nouă, sistematizând ideile precursorilor săi şi "îmbrăcându-le" în următoarele principii juridice:

"Este mai uşor a preîntâmpina infracţiunile, decât a-i pedepsi pe infractori".^[10]

"Vreţi să preîntâmpinaţi infracţiunea? Faceţi ca legile să fie clare, simple şi accesibile tuturor".^[11]

"Trebuie să existe o echitate între infracţiune şi pedeapsă"^[12]ş.a.

C.Beccaria pledează pentru ridicarea omului împotriva violenţei şi a sistemului inchizitorial, subliniind importanţa deosebită a prevenirii delictelor. ^[13] Cel condamnat rămâne o fiinţă umană ca şi judecătorii săi, iar pedeapsa menită să conducă condamnatul pe o cale onestă, trebuie să fie raportată la vinovăţia acestuia.^[14] Asemenea idei constituie punctul de plecare al unora dintre cele mai importante capitole ale criminologiei.

Preocupările lui C.Beccaria referitoare la interesul general a l societăţii ca bază a dreptului de a pedepsi, raportarea pedepsei la pericolul social al faptei şi la vinovăţia făptuitorului, precum şi opiniile referitoare la prevenirea criminalităţii, la considerarea infracţiunii prin prisma daunelor cauzate societăţii,^[15] constituie atât idei esenţiale ale şcolii clasice de drept penal, cât şi importante puncte de plecare pentru criminologie.^[16]

Abordând infracţiunea, infractorul şi pedeapsa într-o viziune filosofică, sociologică, etică etc., Beccaria a pătruns în domenii care au depăşit tot ce se spusese până la el.

Aşa, în paragraful referitor la furt, autorul recunoaşte că aceasta este, de obicei, infracţiunea mizeriei şi a disperării, săvârşită de acea parte nenorocită a omenirii căreia dreptul de proprietate nu i-a lăsat decât simpla existenţă.^[17] În asemenea mod el observă că situaţia economică joacă un rol foarte important. Totodată, C.Beccaria sugerează că unele din infracţiuni pun în evidenţă factori criminogeni proprii. El a impus în conştiinţa epocii principii fundamentale pentru dreptul penal modern, cum ar fi:

• legalitatea incriminării şi a pedepsei;
• necesitatea individualizării pedepsei;
• caracterul personal al pedepsei. Referindu-se la pedeapsa cu moartea, Beccaria evidenţiază

caracterul de clasă al criminalităţii, precum şi deosebirile de tratament juridic dintre bogaţi şi săraci. ^[18] Referitor la alte tipuri de pedepse, autorul susţine că pedeapsa trebuie să fie corespunzătoare nu numai faptei comise dar şi personalităţii infractorului, acceptând că acesta din urmă poate fi influenţat de anumiţi factori externi, factori de mediu fizic şi social. De asemenea la aplicarea pedepsei urmează să se ţină cont şi de particularităţile individuale fizice şi morale ale infractorului.

În planul criminologiei Beccaria a propus câteva soluţii care şi-au păstrat valabilitatea până în zilele noastre:

• luminarea oraşelor pe timpul nopţii;
• organizarea unor gărzi de cartier;
• combaterea parazitismului social;
• elaborarea unei legislaţii simple, clare şi accesibile tuturor membrilor societăţii;
• perfecţionarea procesului educativ al infractorului.^[19]

Englezul Jeremy Bentham (1748-1833) este, alături de C.Beccaria, un alt reprezentant de vază al şcolii clasice. A scris mai multe lucrări în materia dreptului penal, penalogiei şi criminologiei ca: Teoria legislaţiei (The theory of Legislation; Limitele jurisprudenţei definite (The Limits of Jurisprudence Defined); Analiza raţională a pedepsei (Rationale of Punishment) ş.a.

Prin lucrările sale J.Bentham a dat curs dezvoltării problematicii penalogiei, făcând o serie de propuneri, în sensul reformării sistemului de legi şi pedepse, propuneri care au avut un impact social şi politic real. Spre exemplu, în lucrarea "Introducere în principiile morale şi ale legislaţiei" (An Introduction to the Principles of Morals and Legislation"), apărută în anul 1825, Bentham a propus aplicarea unor pedepse certe, prescrise pentru infracţiuni specifice.

În anii 1786-1787, Bentham a activat în Rusia, unde la rugămintea lui Potiomkin a făcut o încercare de a construi o închisoare "raţională", pe care a numit-o "Panopticum". Bentham a publicat în Rusia şi un tratat referitor la repartizarea deţinuţilor în această „închisoare-raţională", prezenţa atelierelor, şcolilor, spitalelor pe terenul închisorii - toate îndreptate spre corectarea şi reeducarea deţinuţilor.^[20] Spre regret, în Rusia (şi nici în Anglia) Bentham nu şi-a putut realiza ideile.

J.Bentham considera că natura a plasat umanitatea între doi stâlpi suverani: durerea şi plăcerea. În acest context, crima, ca orice comportare umană obişnuită, reprezintă un efort în obţinerea plăcerii, care, de regulă, este maximizată în raport cu durerea.^[21] De aici, pedeapsa trebuie să fie pe măsura crimei, ca durerea să fie egală cu plăcerea.

Beccaria şi Bentham nu sunt numai iluştri reprezentanţi ai şcolii clasice de drept penal dar şi întemeietorii criminologiei clasice. Aceasta se caracterizează prin următoarele trăsături: centrarea studiului criminologic asupra faptei comise; liberul arbitru al oricărei acţiuni umane; proporţionalizarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei.

Pe drumul deschis de Beccaria şi Bentham păşeşte următoarea perioadă istorică: curentul pozitivist. Filozofia penală îşi regândeşte postulatele, abordând treptat concepţiile cu privire la liberul arbitru, la responsabilitatea morală.

b) Şcoala cartografică sau geografică

Studiile cu privire la starea şi dinamica delincvenţei au condus la acumularea unui volum important de date statistice, care au determinat, îndeosebi în Belgia şi Franţa, apariţia unui domeniu nou de cercetare.^[22]

În acest sens îi evidenţiem pe reprezentanţii acestei şcoli - Andre Michel Guerry (1802-1866) şi Adolphe Quetelet (1796­1874). Unii autori îl atribuie la şcoala cartografică şi pe englezul Henry Maythew^A Autorii şi adepţii acestei şcoli au pus în centrul preocupărilor analiza statistică a criminalităţii, începând să surprindă o anumită regularitate în dinamica acesteia.

La general, denumirea şcolii i-a fost acordată pentru că adepţii ei evidenţiau rolul factorilor de mediu şi geografici asupra comportamentului criminal, rolul aşa-ziselor hărţi ale criminalităţii. Deci, crimele, în acest context, depind de: climă, temperatură, altitudine, latitudine, erupţii solare etc. Cu această denumire - şcoala cartografică sau geografică, nu sunt de acord unii criminologi, considerând că denumirea este prea restrânsă, adepţii şcolii studiind nu numai dependenţa geografică a criminalităţii. ^[23] Totuşi, ei au fost acei care au acreditat termenii utilizaţi destul de frecvent în epoca contemporană ca "factor geografic", "geografia crimei", "zona criminogenă" şi "hartă a criminalităţii".

În anul 1827 A.M.Guerry, ministru al justiţiei a publicat în Franţa primul anuar statistico-penal. El a stabilit unele legităţi ale răspândirii infracţiunilor pe categorii de vârstă (25-30 ani). Guerry a descoperit un paradox: în cele mai sărace departamente ale Franţei nivelul criminalităţii era cel mai scăzut. Aşa, el a făcut concluzia că între sărăcie şi criminalitate nu există nici o legătură. În acelaşi timp Guerry a stabilit şi accentuat legătura colosală între criminalitate şi lipsa de educaţie.

În principala sa lucrare: "Eseu asupra statisticii morale în Franţa", apărută în 1833, A.M.Guerry a cercetat legătura între anotimpuri şi criminalitate, prin metoda geografică şi a considerat că există anumite corelaţii între harta criminalităţii şi unele variabile de ordin economic, social sau cultural.

Şi mai importante sunt cercetările matematicianului, astronomului şi statisticianului belgian Adolphe Quetelet. La 9 iulie anul 1813, la şedinţa Academiei Regale de Ştiinţe din Bruxelles, el a susţinut un raport, în care a declarat: "Noi putem din timp să cunoaştem câţi oameni vor deveni ucigaşi, câţi escroci, câţi hoţi etc... tot aşa cum putem aprecia rata natalităţii şi a mortalităţii. Acesta este un cont stabil, pe care noi îl achităm cu regularitate, plătind cu închisorile, lanţurile şi spânzurătorile".^[24]

Această concluzie impresionantă a apărut ca rezultat al dezvoltării în sec.XVIII a statisticii demografice, ca o legitate a dezvoltării umane şi doar în a doua jumătate a sec.XIX au apărut primele statistici referitoare la fenomenul criminalităţii. E drept că, încă în anul 1778 J.Bentham a expus presupunerea conform căreia criminalitatea trebuie să cunoască nişte legităţi fixe în planul statisticii. "O astfel de statistică poate deveni cea mai desăvârşită metodă de asigurare a legislatorului, cu date necesare pentru a lucra. Aceste date ar putea fi o varietate a barometrului politic, cu ajutorul căruia putem aprecia eficacitatea legislaţiei corespunzătoare ... Exact aşa, după cum cota mortalităţii vorbeşte despre sănătatea fizică a ţării, tot aşa şi statistica judiciară vorbeşte despre sănătatea morală a ei".^[25]

Quetelet considera că omul este un produs al mediului fizic şi social, iar fiecare infracţiune este pregătită de însuşi societate, criminalul fiind doar instrumentul de executare.

La rândul său, criminalitatea, fiind o sumă de infracţiuni concrete, se deosebeşte de o infracţiune concretă. Prin ce? Esenţa constă în faptul că fiecare infracţiune luată în parte putea să nu se întâmple, sau să se întâmple: criminalitatea ca un tot întreg este o legitate firească pentru condiţiile concrete ale unei societăţi determinate. Zis altfel, criminalitatea nu numai că putea, ci şi trebuia să se provoace (săvârşească).

Principalele teze ale şcolii cartografice converg spre ideea de bază că criminalitatea este în esenţă un fenomen social, natural, care se repetă de la an la an, cu aceeaşi regularitate şi constanţă, ceea ce permite previzibilitatea producerii sale în viitor.

Datorită acestei legi - "legea dezvoltării cu constanţă şi regularitate a criminalităţii" - se poate aprecia câte crime vor fi comise în viitor. La această lege s-a ajuns în special pe baza datelor statistice.

O altă teză principală formulată de Guerry şi Quetelet este faimoasa lege termică a criminalităţii, potrivit căreia criminalitatea se repetă cu constanţă şi regularitate de la an la an, iar aceasta se face sub influenţa unor factori fizici cum sunt latitudinea, susţinând, de exemplu, că infracţiunile de violenţă predomină în sezonul cald sau în sud, iar infracţiunile împotriva proprietăţii predomină în nord sau în sezonul rece.

În lucrările sale "Omul şi calităţile sale - eseu al fizicii sociale" (1835) şi "Antropometria sau măsurile facultăţilor umane" (1871) A.Quetelet a efectuat o serie de cercetări statistice pentru stabilirea particularităţilor umane şi comportamentului, căutând să descopere legile natalităţii, ale creşterii fizice şi intelectuale a individului.

Cercetările lui Quetelet au arătat că crimele nu sunt o sumă mecanică a unor acţiuni independente. Acolo, unde la prima vedere totul depinde de decizia unui singur om, apar nişte forţe necunoscute. Doar în unul şi acelaşi stat, anual se săvârşeşte aceeaşi cantitate de omucideri, şi nu de zeci de ori mai mult sau mai puţin ca în aceeaşi perioadă a anului trecut. În asemenea mod s-a observat că numărul atentatelor asupra personalităţii se poate schimba anual doar până la 4%, iar variaţiile infracţiunilor contra proprietăţii nu depăşesc 2%. Aceste cercetări au demonstrat că există o lege, conform căreia variaţia criminalităţii nu poate depăşi 10% din volumul total.^[26] Din aceste cercetări reiese lipsa sorţilor de izbândă în lupta cu criminalitatea a unor politicieni, ce şi-au pus scopul (în special în cadrul alegerilor!) de a stopa criminalitatea în termene "reduse".

Deci, există anumite forţe care menţin criminalitatea în anumite limite minime şi maxime. Într-o altă lucrare fundamentală "Sistema socială", apărută în anul 1848, Quetelet scria: "Scopul meu constă în a arăta întregii lumi, că în orice societate de haos şi anarhie domină anumite legităţi supraputernice. Aceste legităţi există în afara timpului, în afara doleanţelor omeneşti".^[27] Aceste legităţi, în concepţia lui Quetelet, urmau a fi descoperite de fizica socială. Mai mult ca atât, el a stabilit că, practic, toate fenomenele existente în societate sunt indisolubil legate între ele, unele determinându-le pe altele. Aşa a apărut, ca rezultat al acestor concluzii, teoria factorilor. Ca factori criminogeni, după părerea lui Quetelet, sunt micromediul social în care omul trăieşte; relaţiile familiale; religia în care omul este crescut şi educat; statutul social cu obligaţiunile sale etc. "Chiar şi unele mici schimbări atmosferice au importanţă: câteva grade de altitudine pot schimba temperamentul persoanei; creşterea temperaturii poate duce la o explozie de violenţă.. ,"^[28]

Şcoala cartografică, cu toate că s-a angajat într-o abordare unilaterală a criminalităţii, a pus în evidenţă factori cu caracter social sau de mediu ce nu mai fuseseră valorificaţi până atunci, cu atât mai mult că autorii ei nu au avut la dispoziţie nici mijloacele ştiinţifice adecvate de cercetare şi nici un aparat documentar suficient de vast.

Această şcoală are un merit colosal, fiindcă este prima care a sesizat legăturile ce există între criminalitate şi fenomenele din mediul social şi natural. Adepţii şcolii au observat şi argumentat caracterul repetabil al criminalităţii, subliniind necesitatea luării unor măsuri cu caracter penal şi social de combatere a criminalităţii.

Şi astăzi, unele aspecte atenţionate de autorii şcolii sunt destul de actuale. Printre ele atragem atenţia asupra influenţei unor fenomene ca:

• densitatea şi migraţia populaţiei;
• creşterea oraşelor;
• schimbările de vârstă asupra criminalităţii. Totuşi, majoritatea criminologilor susţin faptul că omul este nu numai un produs natural, ci şi unul social. Şcoala cartografică a fost criticată, întrucât autorii ei, absolutizând rolul factorilor sociali, au ajuns la concluzia că de comportamentul criminal al individului este vinovat oricine, numai nu criminalul.

c) Şcoala sociologică

O amplă activitate în dezvoltarea materiei criminologiei, pe lângă totalitatea direcţiilor deja cunoscute, s-a evidenţiat în ultimele decenii ale secolului XIX în Franţa. Un grup de oameni de ştiinţă criminologi, au dezvoltat opinii radical opuse acelora ale reprezentanţilor şi teoriilor expuse anterior. Anume ideile şi lucrările lor au alcătuit una dintre cele mai importante şcoli ale criminologiei cunoscută ca "şcoală sociologică franceză" sau "şcoală lioneză'.

Afirmaţia de bază a adepţilor acestei şcoli era că factorul prim, chiar determinant sau poate cel mai important, ce generează, exprimă fenomenul criminal (raportul subiect-acţiune) îl constituie mediul exterior-social, de bază fiind factorul economic.

Ca reprezentanţi de bază ai noii şcoli figurează medicul legist Alexandru Lacassagne, antropologul Leonse Manouvrier, juristul filosof şi sociolog Gabriel Tarde.

pozitiviste italiene sub conducerea lui Lombroso. Afirmaţia şcolii sociologice franceze se baza pe ideea că criminalul este un produs al mediului social în care trăieşte, produs al condiţiilor necorespunzătoare ale vieţii sale economice.

Mediul condiţiilor sociale presupune condiţii proaste de locuit în care se găsesc clasele inferioare (de jos). După părerea sa, anume aceste condiţii ale mizeriei contribuie la producerea diferitor anomalii fizice şi psihice semnalate de Lombroso în teoria sa.

De asemenea s-a subliniat că este necesar de studiat aspectul raporturilor existente între infracţionalitatea din societate şi relaţiile economice, războaie, alcoolism, obiceiuri, educaţie şi altele.

Concepţia criminologică a lui Lacassagne a fost ilustrată prin aforismele sale, devenite ulterior cunoscute şi chiar celebre:

• mediul social este bulionul de cultură al criminalităţii, în timp ce criminalul este microbul, element, care prin sine însuşi, înainte de a găsi bulionul care să-l facă să fermenteze şi să profilereze, nu are nici o importanţă;
• fiecare societate îşi are doar criminalii pe care îi merită. 

Mediului social nu i se atribuie rolul exclusiv, ci doar iniţial, indispensabil şi nu preponderent. Este recunoscut de asemenea că, în această privinţă, au un oarecare rol şi factorii individuali psihologici. Anume aici este o precizare, că în situaţia când factorii individuali psihologici sunt preponderenţi, ne aflăm nu în faţa unui criminal, ci a unui alienat, a unui bolnav, a unui nebun.

Şcoala a întocmit un "calendar al crimelor", bazându-se pe teoria că asupra criminalităţii influenţează factorul fizic, mediul climateric şi natural. Se susţinea că numărul crimelor împotriva proprietăţii creşte iarna şi scade vara, în timp ce numărul crimelor împotriva persoanelor creşte o dată cu creşterea temperaturii, atingând cel mai înalt nivel în timpul verii. Acest calendar ilustra grafic nu numai situaţia criminogenă şi a criminalităţii, ci şi modul exprimării lor coraportat la lunile anului.

Leonse Manouvrier (1850-1922)

Antropolog de profesie, Manouvrier a fost unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai concepţiilor şi teoriilor exprimate de Cesare Lombroso şi dimpotrivă, unul dintre cei mai frecvenţi susţinători ai şcolii sociologice franceze întemeiate şi concepute de Alexandru Lacassagne.

Conform opiniilor sale, crima este materie sociologică, iar criminalul un produs sociologic. Esenţa concepţiilor sale asupra cauzelor fenomenului infracţional este sugestiv exprimată în aforismul:

-omul este instrumentul muzical la care cântă mediul social.

Prin alte cuvinte, Manouvrier confirmă prin ideile sale concepţia exprimată de Lacassagne.

Concepţia sa privitoare la conţinutul categoriei de mediu social (el îi atribuie un rol mai important decât Lacassagne) nu este întru totul exactă şi suficientă deoarece:

• se consideră că prin mediul social se înţelege "tot aceea ce omul vede, aude şi învaţă";
• nu explică, în fond, în ce constă de fapt rolul factorilor economici, a căror importanţă în producerea criminalităţii o afirmă şi o subliniază.

De asemenea contestează teoria existenţei unui "tip criminal" aparte, fiind de părerea că, în realitate, anatomia şi psihologia - antropologia - nu pot explica nici comportamentul individual criminal şi nici pe cel al celui onest, întrucât aceştia sunt, din punct de vedere antropologic, identici.

Făcând o referinţă la teza lombrosiană privind caracterul atavic al crimei, susţine că recurgerea la noţiunea impunătoare a cuvântului atavism nu este altceva decât un refugiu, care nu aduce nici o contribuţie la explicaţia ştiinţifică a comportamentului criminal.

Gabriel Tarde (1843-1904)

Fiind jurist, filosof şi sociolog preocupat de criminalitate, Tarde printre ceilalţi reprezentanţi ai şcolii sociologice franceze ocupă un loc important datorită numeroaselor opere valoroase şi prin ideile sale adeseori originale, talentul şi stilul literar deja unanim cunoscut.

Printre cele mai importante lucrări ale sale sunt:

• "Criminalitatea comparată", 1886;
• "Filosofia penală", 1890;
• „Legile imitaţiei", 1890;
• "Transformările dreptului", 1893 etc.

De asemenea, fiind un adversar al teoriei promovate de Lombroso, datorită concepţiilor sale filosofice şi juridice în general, Tarde se plasează net pe poziţia orientării sociologice.

Privitor la evoluţia şi geneza fenomenului criminal, a formulat unele idei ce îl evidenţiază şi în rândurile criminologilor de orientare sociologică la general, ca:

• nu există un tip criminal anatomic, înnăscut, conform susţinerilor lui Lombroso, ci un tip criminal profesional sau social; cu alte cuvinte, crima se învaţă în societate, ca orice altă profesie;
• mecanismul psihologic principal care contribuie la evoluţia şi însuşirea comportamentului criminal este imitaţia (ori conform lui Tarde - contaminarea). El susţine ideea existenţei unei adevărate legi universale a imitaţiei (toată activitatea, comportarea este doar o imitaţie). Se pronunţă că influenţa comportamentului unor indivizi asupra comportamentului altor indivizi este ca şi exprimarea modei.

Tarde este adeptul psihologismului sociologic şi respectiv al ideii că "socialul" este un fenomen de interrelaţii de nivel psihologic între indivizi, coordonate de legile imitaţiei, ale 118 opoziţiei şi adaptării, în cadrul unui sistem de echilibru dinamic, al unui sistem aflat în continuă schimbare şi transformare. Legea imitaţiei acţionează, ca regulă, "de sus în jos" adică dinspre clasele avute spre clasele sărace, dinspre individul cult spre cel ignorat, dinspre stăpân spre servitor, fără a fi excluse în cazuri rare şi cu efecte mult mai reduse în situaţiile inverse. Această teorie însă nu întruneşte o atare explicaţie, de ce un individ imită comportamentul unui individ anume şi nu pe al altuia.

În concluzie, postulatele lui G.Tarde invocă criminalitatea ca un fenomen social, dispunând de cauze preponderent sociale ca: mizeria, incultura, influenţa negativă a mediului social înconjurător şi altele.

Contribuţia lui G.Tarde în domeniul criminologiei este examinată în special prin opoziţie cu cea a lui Durkheim. Poziţia diferită pe care cei doi oameni de ştiinţă francezi o adoptă cu privire la obiectul sociologiei, la metoda de cercetare, la limitele între sociologie şi psihologie socială, la ceea ce este normal şi ceea ce este patologic se reflectă şi în concepţia lor cu privire la fenomenul criminalităţii şi la cauzele infracţiunii ca act individual.^[30]

Emile Durkheim (1858-1907) - mare sociolog, unul dintre fondatorii sociologiei, profesor la Universitatea Sorbona şi fondator al publicaţiilor periodice "L'Annee sociologique".

Principalele sale lucrări sunt: "Diviziunea socială a muncii" (1863), "Regulile metodei sociologice" (1895), "Suicidul" (1897), "Prohibirea incestului şi originile sale" (1897) etc.

Pornind de la premisa caracterului social al criminalităţii, E.Durkheim a formulat în lucrările sale o serie de idei originale privind geneza, natura şi perspectivele acesteia.

Astfel, analizând în unele din lucrările sale criminalitatea, autorul o consideră ca făcând parte din orice societate normală - crima este o parte integrantă a tuturor societăţilor. Întrucât "nu poate exista o societate în care indivizii să nu se abată, mai mult sau mai puţin, de la tipul colectiv, este inevitabil ca şi printre aceste abateri să fie unele care să prezinte caracter criminal. Ceea ce le dă acest caracter nu este importanţa lor intrinsecă, ci aceea pe care le-o împrumută conştiinţa comună". ^[31] Întrucât crima este un act care trebuie pedepsit, o societate scutită de crimă este absolut imposibilă. Crima este, după opinia lui Durkheim necesară. Prin urmare, criminalitatea trebuie analizată şi explicată nu prin ea însăşi ci în legătură cu o cultură determinată în timp şi spaţiu.

Faptele sociale se împart în "normale" şi "anormale" şi din acest punct de vedere criminalitatea este un fenomen normal, care însoţeşte în permanenţă orice colectivitate sănătoasă.

La rândul său, societatea este un fenomen autonom, care se autodetermină, astfel încât se poate afirma că numai socialul explică socialul, iar fenomenele sociale sunt "lucruri" ale căror caracteristici esenţiale sunt exteriorizate în raport cu individul uman şi asupra acestuia. După Durkheim însuşi dreptul este un "lucru social". Mulţimea criticilor ce i s-au adus au vizat în majoritate anume concepţia cu privire la caracterul normal, necesar şi util al criminalităţii, reproşându-i-se chiar faptul că a confundat noţiunile de constantă şi normalitate.

Ocupându-se de fenomenul de suicid, Durkheim îl consideră ca "pe oricare caz de moarte ce rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ comis de către victimă însăşi care ştie că trebuie să-şi producă acest rezultat"^[32] respingând ideea unei predispoziţii psihologice la sinucidere.

"Nici o fiinţă umană nu poate fi fericită, decât dacă nevoile sale sunt proporţionate suficient cu mijloacele sale"^[33]. Astfel, anomia reprezintă, în concepţia lui Durkheim, o stare obiectivă a mediului special caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, datorită unor schimbări bruşte - crize economice etc., - ceea ce duce la o neconcordanţă între nevoile individului şi mijloacele disponibile pentru a le satisface.

Durkheim arată că individul, cu cât are mai mult, cu atât doreşte mai mult, întrucât primirea unor bunuri şi avantaje nu face decât să stimuleze şi nu să satisfacă sau să reducă nevoile sau dorinţele acestuia. ^[34]

Meritul acestor concepţii constă în special în replica pe care a dat-o concepţiilor bioantropologice, deschizând noi perspective în faţa cercetării ştiinţifice a cauzelor criminalităţii.

Concluzie: Prin ideile desfăşurate de şcoala sociologică franceză s-a instalat o nouă platformă conceptuală în evoluţia institutului criminologiei, care a oferit posibilitatea parvenirii novaţiei la studierea şi dezvoltarea criminalului ca individ, şi crimei ca fenomen social. Este important să se stabilească gradul de influenţă a societăţii mediului social înconjurător asupra fenomenului în cauză.

^[1] Криминология / Общая часть, С.- Петербург, a. 1992, p.27.

^[2] Pop T., op.cit., p.253.

^[3] Pop T., op.cit., p.254. 104

^[4] Pop T., op.cit., p.255.

^[5] Ibidem.

^[6] Mateuţ Gh., op. cit., p.33.

^[7] Шнайдер Г.Й., Криминология, Москва: Прогресс, a.1994, p.67.

^[8]  Giurgiu Narcis, op.cit., p.23. 106

^[9] Иншаков С.М., op. cit., p.21.

^[10] Беккария Ч., О преступлениях и наказаниях, Москва, a.1939, p.393.

^[11] Беккария Ч., op. cit., p.395.

^[12] Idem, p.216.

^[13] Balaci Al., Prefaţă la ed. în l. română a lucrării lui C.Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Bucureşti, Ed.Ştiinţifică, a.1965, p.17.

^[14] Stănoiu R.M., Criminologie, Ed.Oscar Print, Bucureşti, a. 1997, p.6.

^[15] Papadopol V., Studiu introductiv la Ed. în l. română a lucrării lui C.Beccaria, op. cit., p. 54.

^[16] G.Politic, op.cit., p.8.

^[17] Beccaria C., Despre infracţiuni şi pedepse, traducere în l. română cu note de Armand Roşu, Bucureşti, a.1969, p.71.

^[18] Mateuţ Gh., op.cit., p.34. 108

^[19] Giurgiu Narcis, op. cit., p.24.

^[20] HHmaKOB C.M., op.cit., p.26-27.

^[21] Mateuţ Gh., op. cit, p.35.

^[22]  Politic G., op.cit., p.10.

^[23] HHmaKOB C.M., op. cit., p.34.

^[24] Криминология (под ред. Кудрявцева В. и Эминова В.), Москва: Изд.Юрист, a.1997, p.167-168.

^[25] Idem. 112

^[26] HHmaKOB C.M., op. cit., p.36.

^[27]  HHmaKOB C.M., op. cit., p.36-39.

^[28]  HHmaKOB C.M., op. cit., p.36-39. 114

[29] Alexandru Lacassagne (1843-1924) Anume lui Lacassagne îşi datorează denumirea şcoala lioneză (după denumirea localităţii în care a trăit şi a activat). Fiind întemeietor şi fondator al ideii, el susţinea că individul criminal nu se naşte criminal, după cum afirmau reprezentanţii şcolii

^[30] Stănoiu R.M., Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucureşti, a. 1997, p. 174-177.

^[31]  Durkheim E., Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Ed.Ştiinţifică, a.1974, p.116.

^[32]  Stănoiu R.M., op. cit., p.176.

^[33]  Idem. 120

^[34] Mateuţ Gh., op.cit, p.57-59.