Primele încercări de a cunoaşte sufletul omenesc datează din cele mai îndepărtate timpuri. Lucrarea filosofului grec Aristotel "De anima" (Despre suflet) poate fi considerată drept una dintre primele cărţi de psihologie.
Termenul "psihologie" a început să fie utilizat încă în secolul XVI, însă accepţiunea actuală, modernă a dobândit-o doar în secolul XVIII.
Psihologia s-a dezvoltat timp de secole în cadrul filosofiei, devenind o ştiinţă de sine stătătoare abia în secolul XIX, o dată cu trecerea la studierea pe scară largă a fenomenelor psihice prin metode experimentale. În secolul XX, psihologia a devenit cea mai importantă şi răspândită ştiinţă despre om, cu aplicaţii diverse şi utile în cele mai variate şi importante sectoare ale vieţii. [1]
Printre multiplele ramuri aplicative ale psihologiei face parte şi psihologia judiciară, care este o disciplină importantă pentru formarea juriştilor în general, iar a juriştilor penalişti şi criminalişti, în special. Printre primele publicaţii din acest domeniu au fost şi operele lui Fransua de Pitavali (1673-1743), care între anii 1734-1743 a publicat la Paris "Cazuri penale deosebite" în 20 de volume. Cu toate că cazurile au fost descrise extrem de interesant, totuşi Pitavali nu a putut să facă o analiză psihologică a situaţiei motivaţionale a săvârşirii crimelor.
Primele încercări de a izola aspectele psihologice ale comportamentului delincvent coincid cu elaborarea conceptului de alienare mintală. S-a susţinut că criminalii ar avea anumite deficienţe ale sentimentelor morale, deficienţe care se considerau a fi moştenite. Anume această concepţie face trecerea de la orientarea biologică la orientarea psihologică.
Conform orientării psihologice crima derivă din anomalii sau anormalităţi psihice, susţinând concepţia patologică a crimei. Astfel, crima este un fenomen patologic, produs de nevroze sau de isterie, precum şi de dezechilibru psiho-patologic sau idioţie[2]Toate opiniile curentului psihologic se rezumă la concepţia patologică a crimei, dând acesteia explicaţie patologică, iar din acest motiv sunt numite şi teorii patologice. Aceste anomalii tulbură echilibrul psihic şi mintal al individului, dar nu-l distrug, adică nu provoacă nebunie. Aşa că, criminalul nu este un nebun, un alienat, ci un dezechilibrat, neurastenic, nevropat, maniac, isteric, epileptic, degenerat, nebun moral, imbecil. [3] Aceste anomalii reduc posibilitatea prevederii, perceptibilităţii, aprecierii consecinţelor faptei sale. Aceste trăsături fiind forţe care regulează, selecţionează şi proporţionează actele omului. Individul la care aceste forţe lipsesc, nu are busolă, nici tărie şi libertate în hotărârile şi acţiunile sale.
Problema imputabilităţii şi responsabilităţii la aceşti indivizi, care, după părerea unor penalişti (Prins), se găsesc în zona intermediară - zona între indivizii normali şi indivizii complet anormali - este foarte dificilă, atât din punctul de vedere al diagnosticului, cât şi al tratamentului.
Unii autori caută în patologie soluţionarea problemei etiologiei criminale. Ei consideră crima ca un fenomen patologic determinat ca atare, fie ca o nevroză specială, fie ca o nebunie morală, fie ca o manifestaţie de slăbire a spiritului, de idioţie sau de imbecilitate.
Este indiscutabilă influenţa anomaliilor psihice şi mintale asupra criminalităţii, însă importanţa acestora trebuie redusă la justa lor valoare. Anomaliile psihice nu sunt, totuşi, unica explicaţie a crimei. Aceste anomalii fac parte din factorii individuali ai criminalităţii, dar nu sunt factori exclusivi sau predominanţi ai acesteia.
Deci, orientarea psihologică şi psihiatrică consideră că geneza crimei şi a actului criminal rezidă într-o serie de dezechilibre, anomalii şi deficienţe cu caracter psihofiziologic, care apar şi se transmit, de cele mai multe ori, pe cale ereditară. Această orientare completează punctul de vedere lombrosian, operând o clasificare tipologică a infractorului, bazată pe criterii de natură psihologică. În consens cu acest punct de vedere, criminalul este un degenerat psihic şi moral, caracterizat prin debilitate mintală şi care este incapabil să discearnă conţinutul faptelor sale sau să înţeleagă, în mod adecvat conţinutul şi sensul normativ al prescripţiilor juridice. Atât prin comportamentul său acţional, cât şi prin comportamentul său afectiv el se dovedeşte a fi un handicapat psihic, lipsit de responsabilitate şi de sentimentul justiţiei sociale. [4]
Dintre orientările psihologice predominante vom prezenta în continuare câteva. În selecţia pe care am operat-o ne-am oprit numai la concepţiile psihologice şi psihiatrice care se referă la infractorul normal, lăsând în afara analizei teoriile şi concepţiile din sfera patologiei criminale:
a) Asociaţionismul
este un curent psihologic de orientare materialist-mecanicistă răspândit în Europa între sec. XVIII-XIX. Conform acestei teorii mecanismul fundamental al formării însuşirilor şi proceselor psihice umane îl reprezintă procesul de asociere, susţinând că fiecare proces psihic, fiecare însuşire este rezultatul unui lanţ sau compoziţii asociative, formate în conştiinţa individului normal sau criminal, independent de voinţa acestuia. De exemplu, din asocierea senzaţiilor, percepţiilor, din asocierea reprezentărilor rezultă prejudecăţile ş.a.
Pentru prima dată legile primare ale asociaţiilor de idei au fost formulate de Aristotel, şi anume: continuitatea, similitudinea şi contrastul (opoziţia). Prin utilizarea acestor asociaţii de idei se ajunge la analiza amintirilor unui individ prin referire la fapte sau împrejurări care se raportează la amintiri prin starea de vecinătate, similitudine ori contrast.
Plecând de la aceea că rolul principal al mecanismelor asociative îl joacă fenomenele psihice, s-a ajuns la concluzia că prin transmiterea pe cale verbală a unor "idei asociative" şi prin provocarea pe această cale a unor discuţii libere bazate pe asociaţii libere de idei s-ar putea ajunge la descoperirea dintr-o mulţime de bănuiţi a persoanei care a săvârşit crima şi care, pe această cale, va ajunge să-şi recunoască fapta. Aceste "idei asociative" se pot manifesta, de pildă prin pronunţarea unor cuvinte sau expresii asociate cu săvârşirea unui delict.
Tehnica lansării de idei asociative şi de purtare a unor discuţii libere pe baza acestora, constituie unul din procedeele- cheie ale metodei freudiene.
Această teorie este în mare parte neştiinţifică, fiindcă reduce explicaţia comportamentului criminal doar la asociaţiile de idei, ceea ce este normal, dar absolut incomplet. În fine, asociaţionismul anume din această privinţă şi este cunoscut şi sub denumirea de "atomism psihologic".
Eliminând din cauzalitatea comportamentului criminal exact elementele de profunzime şi esenţă ale profesionalismului infractorului, concepţia asociaţionistă nu a fost în măsură să servească la cunoaşterea criminalităţii şi să ofere tehnici şi metode de luptă împotriva acesteia. Dar ea a furnizat un procedeu de descoperire şi identificare prin tehnica lansării de idei asociative. Cu toate că acest procedeu are o valoare relativă, el este, practic, unicul destinat purtării unor discuţii cu folosirea cuvintelor sau expresiilor asociate cu săvârşirea delictului.
b) Behaviorismul
este un curent psihologic american apărut la începutul sec. XX. Denumirea curentului provine de la cuvântul englez "behaviour", care înseamnă comportament. De aici, behaviorismul mai poartă denumirea de teoria comportamentelor.
Acest curent american a pus la baza studierii comportamentului uman relaţia dintre stimul-răspuns. Potrivit acestei concepţii, pentru a analiza procesele psihice, trebuie să pornim, în exclusivitate, de la date obiective, respectiv de la reacţiile glandulare, viscerale, musculare sau laringale ale individului, la stimulii exteriori.[5]
Behaviorismul consideră că pentru cunoaşterea, înţelegerea şi prevederea comportamentului uman este suficientă studierea relaţiei dintre stimul şi răspuns, fără a mai fi nevoie pentru aplicările la conştiinţa individului. Dar adepţii acestei teorii nu ţin seama de faptul că în realitate acelaşi stimul exterior poate produce efecte diferite sau că stimuli diferiţi pot produce acelaşi efect.
Behaviorismul a fost puternic influenţat de neurofiziologie, apărând ca o reacţie împotriva introspecţionismului, metodă de bază a psihologiei structuraliste, ce încearcă explicarea mecanismelor şi proceselor psihice prin intermediul "autoobservării" sau a "observării în interior" (introspecţia).
În consecinţă, această orientare este considerată de marea majoritate a autorilor ca fiind neştiinţifică şi unilaterală, întrucât nu sesizează cauzele reale ale fenomenului criminalităţii, încercând fără succes să readucă şi să explice aspectele de comportament. Anume din aceste consideraţii această orientare mai este cunoscută şi sub denumirea de "psihologie fără conştiinţă" sau "psihologia obiectivă".
c) Gestaltismul
este un curent ce a apărut în Europa Occidentală la începutul sec XX. Denumirea lui provine de la cuvântul german "gestalt" cu sens de structură, formă, gen sau configuraţie. De aceea, curentul mai este denumit şi "structuralism", "configuraţionism", "psihologia formei" sau "formalism".
Gestaltismul este un curent psihologic întemeiat pe concepţia filosofică structuralist sistemică şi a apărut ca o reacţie atât faţă de asociaţionism cât şi faţă de behaviorism. Potrivit acestei concepţii orice proces psihic este o structură sau o configuraţie integrală şi însuşi psihicul uman în ansamblu este o configuraţie. Acesta din urmă se caracterizează printr-o existenţă de sine stătătoare, apriorică, cu tendinţa de a subordona şi integra fenomenele psihice, în aşa mod încât comportamentul uman îşi capătă expresia adevărată doar înţeles în ansamblul său.
În asemenea mod se evidenţiază câteva caracteristici esenţiale ale structurilor şi configuraţiilor psihice:
- întregul nu reprezintă o sumă aritmetică a elementelor componente;
- elementele componente pot fi recunoscute chiar şi atunci când se vor reduce la număr;
- aceste elemente au posibilitatea să fie recunoscute şi în situaţia în care ele s-ar transforma, cu condiţia ca raporturile iniţiale dintre ele să rămână aceleaşi.
Aplicată iniţial la studiul percepţiilor[6] metoda structuralistă s-a extins treptat la studiul intelectului, inteligenţei, voinţei şi a întregului comportament.
În concluzie, această orientare criminologică face ca psihicul uman să nu poată fi disociat în elementele lui componente şi, de aceea este declarată ca unilaterală, pentru că absolutizează rolul sintezei în detrimentul analizei în explicarea comportamentului criminal.
d) Freudismul sau doctrina psihanalitică
este o orientare psihologică care a dominat între cele două războaie mondiale. Se consideră că psihanaliza a constituit punctul de trecere de la psihologia criminală la criminologia psihologică.
Sigmund Freud s-a născut la 6 mai a.1856 în localitatea Freiberg, pe teritoriul Cehoslovaciei. El şi-a petrecut întreaga copilărie la Viena. La vârsta de 9 ani a început studiile liceale, pe care după 7 ani le-a absolvit cu menţiune. A urmat facultatea de medicină de la Universitatea din Viena, obţinând titlul de doctor în neurologie. În anul 1933 când Germania nazistă a ocupat Austria S.Freud a emigrat în Marea Britanie, unde la 21 septembrie 1939 a decedat. El a fost medic neurolog şi psihiatru vienez de mare renume, creatorul unei doctrine originale care-i poartă numele - freudismul.
Teoriile freudiste nu au apărut pe un teren gol. Ideea de psihanaliză aparţine unui tovarăş al său mai mare - Iosif Breier precum şi specialistului în hipnoză, francezului Jean Charcot care activa la Spitalul Salpetriere, unde S.Freud şi-a desfăşurat practica.
Pentru prima dată cuvântul de psihanaliză a fost utilizat de Freud într-un ziar francez din a.1896 şi aproape 10 ani el a fost singurul reprezentant al acesteia.
Printre principalele lucrări ale lui Sigmund Freud se numără: "Psihopatologia vieţii cotidiene", "Interpretarea viselor", "Psihologia maselor şi analiza eului", "Noi prelegeri de psihanaliză", "Introducere în psihanaliză", "Eul şi sinele", "Totem şi tabu" ş.a.
Importanţa cunoaşterii lui Freud şi a doctrinei sale este absolut necesară întrucât datorită universalităţii lui aceasta reprezintă un moment important atât pentru cultura generală a fiecărui intelectual cât şi, mai ales, pentru cultura de specialitate a unui jurist sau medic.
Freud are meritul incontestabil de a introduce o manieră cu totul originală în explicarea mecanismelor psihicului uman prin metoda psihanalitică. Prin studiile sale, el a încercat să demonstreze existenţa unei personalităţi antisociale ce ţine de sfera psihologiei normale şi să explice mecanismul de formare a acesteia.[7]
Teoria lui Freud a rezultat din două etape decisive. Prima etapă conţine ideea referitoare la inconştient - "partea invizibilă a aisbergului, care formează cel mai larg şi cel mai puternic sector al minţii noastre".[8] Inconştientul, în concepţia lui Freud, se deosebeşte de preconştient care, deşi în mod normal este asemănător inconştientului, poate fi stimulat prin diverse procese de gândire şi deveni conştient. Deci, prima etapă include inconştientul, preconştientul şi conştientul ca nişte entităţi autonome.
Mai apoi, Freud şi-a revizuit teoria, îmbunătăţind-o şi propunând o nouă structură a psihicului uman. Astfel, în concepţia sa viaţa psihică a oricărui individ cuprinde trei nivele diferite, aflate într-o strânsă interdependenţă: Sinele, Eul şi Supraeul.
Sinele (Id) reprezintă un complex de tendinţe şi reflexe din gândirea inconştientă, care nu sunt trăite în mod conştient. Zis altfel, sinele sau inconştientul reprezintă partea cea mai ascunsă şi tainică, precum şi cea mai adâncă a sufletului. Sinele include toate instinctele primare - în a căror constelaţie un rol determinant îl are instinctul sexual (libidoul), - la care se adaugă instinctele distructiv şi agresiv. Sinele este considerat ca o componentă biologică a personalităţii, reprezentant al influenţelor ereditare, iar răbufnirile inconştientului se pot produce în anumite manifestări, străbătând cenzura pe care o instituie Eul şi Supraeul. Acestea ar fi manifestările dobândite prin naştere sau în primii ani de copilărie ca, comportamentele violente sau de nesupunere, visele, care nu sunt altceva decât forme deghizate ale unor trăiri interioare, lapsusurile, produse, de regulă, în momentele de oboseală sau distracţie care slăbesc cenzura Eului şi Supraeului. La toate acestea se adaugă şi actele ratate şi complexele.
Actele ratate constau în aceea că o persoană aude ceea ce nu i se spune, citeşte ceea ce nu este scris în realitate, iar la baza acestora nu există explicaţii de natură organică.
Complexele sunt de diferite feluri, cum ar fi, spre exemplu, cele ale lui Herostat, Cain, Electrei etc. Cel mai important este complexul Oedip. Aceasta înseamnă atracţie pretimpurie a copilului spre părintele de sex opus, obţinînd o anumită rivalitate. Acest complex are drept premise mitul grec despre regele Oedip, care a comis două crime: uciderea tatălui şi incestul. Cu toate că Oedip a încercat să se opună prezicerii oracolului, el n-a reuşit şi pentru aceasta s-a pedepsit luându-şi vederea. Descoperirea crimei a avut loc treptat, semănând sub acest aspect cu metoda psihanalizei.[9]
În concepţia lui Freud există două căi de rezolvare a conflictului din id:
- redirecţionarea instinctelor primare sau sublimarea de la scopurile propuse spre altele, cum ar fi cele de creaţie ştiinţifică, artistică, literară, muzicală etc.
- refularea ce constă în scoaterea tendinţelor şi instinctelor primare din sfera conştientului şi includerea lor în id.
Deci, Sinele este o realitate psihică adecvată care nu are însă conştiinţa realităţii obiective.
Eul (Ego) este cea de a doua instanţă psihică şi se mai numeşte şi conştient. Eul reprezintă nivelul central al personalităţii, nucleul acesteia şi este constituit din cunoştinţele despre sine. Eul asigură "constanta individuală"[10], garantând echilibrul necesar între instinctele şi tendinţele profunde ale individului, pe de o parte, şi normele primite prin educaţie, pe de altă parte. Astfel, sinele este pus treptat, pe măsura dezvoltării personalităţii sub controlul Eului şi Supraeului.
Supraeul (Super-Ego) sau conştiinţa morală reflectă nivelul de dezvoltare a personalităţii, influenţa pe care mediul social şi cultural o exercită asupra psihicului. Supraeul contribuie şi el, ca şi Eul, la refularea instinctelor, nivelul său de cenzură fiind cu atât mai puternic, cu cât persoana este mai matură, sănătoasă psihic, mai instruită, mai educată şi mai experimentată în viaţă.
Supraeul este cel care dictează Eului, iar acesta din urmă ordonă controlarea şi stăpânirea Sinelui. Freud face o comparaţie alegorică între Eu şi Sine, comparându-le cu un călăreţ şi un cal, când călăreţul trebuie să conducă calul, ultimul fiind mult mai puternic. Uneori, supremaţia Eului asupra sinelui este doar o iluzie: "Aşa precum călăreţul, dacă nu vrea să se despartă de calul său, îl conduce unde vrea el (calul), aşa şi Eul transformă în acţiune voinţa Sinelui, dând-o drept voinţa sa".[11] Eşuarea tentativelor de sublimare ori de compensare a conflictelor interioare ale individului pot conduce la o inadaptare a celui în cauză şi, în final, pot determina săvârşirea infracţiunii.
În concepţia lui Freud, diferenţa dintre infractor şi nonifractor s-ar situa la nivelul supraeului, care acumulează tradiţiile şi idealurile trecutului,[12] iar în sfera Sinelui şi a Eului neexistând deosebiri semnificative.
Pornind de la principiile menţionate, Freud a elaborat metoda psihanalizei, care reprezintă cheia întregului său sistem.
Astfel, psihanaliza cuprinde un ansamblu de procedee destinate urmăririi şi descoperirii cauzelor devierilor comportamentale şi vindecării unor boli psihice.
Psihanaliza se efectuează în cabinetul medicului psihanalist, care poartă discuţii libere asociative, prin sugestii, teste sau experimente, toate având drept scop descoperirea cauzelor nevrozelor sau a altor tulburări psihice. În consecinţă, prin metoda psihanalizei, sunt scoase la iveală tendinţele ascunse printre care şi cele de agresivitate şi trecute cu ajutorul medicului prin cenzura Eului şi Supraeului. Este o metodă de sondare şi de descărcare a inconştientului, de natură a preîntâmpina izbucnirile negative şi criminale.
S.Freud a făcut puţine tentative de a analiza fenomenul criminal, de aceea scrisoarea lui către A.Einştein poate fi considerată ca o excepţie. Aşa, la 30 iulie a. 1932 A.Einştein, ca reprezentant al Ligii Naţiuilor s-a adresat lui S.Freud cu întrebarea despre existenţa posibilităţii de limitare a agresivităţii. În scrisoarea de răspuns,[13] S.Freud foarte sceptic a apreciat şansele întrebuinţării metodei sale în afara medicinii, considerând că forţele pulsionate fundamentale ale individului sunt Erosul ca sistem pulsionat hedonic şi vital, şi Thanatosul ca sistem distructiv; zis altfel, Erosul, ca instinctul vieţii şi al dragostei, şi Thanatosul ca instinctul urii şi al morţii. Dar, "întotdeauna ar fi posibil de a-i uni pe oameni sub instinctul vieţii şi al dragostei, dacă vor rămâne şi acei, împotriva cărora va fi îndreptată agresia. Scoaterea agresivităţii dincolo de hotarele comunităţii este doar un mijloc de eliberare a manifestărilor agresive dintre membrii acestei comunităţi".[14]
Meritele lui S.Freud sunt enorme, iar realizările lui au fost utilizate cu succes în medicină, reuşindu-se vindecarea unor tulburări psihice. Cu ajutorul metodei psihanaliste, el a introdus o manieră originală de explicaţie a mecanismelor şi proceselor psihice; a elaborat concepţii noi cu privire la aparatul psihic, iar psihanaliza este tot mai des folosită, virtuţile ei nefiind însă pe deplin elucidate.
[1] Mateuţ Gh., op. cit., p.67-77.
[2] Pop T., op.cit., p. 353-356.
[3] Ibidem. 122
[4] Rădulescu S., Banciu D., Sociologia crimei şi criminalităţii, Ed. "Şansa" S.R.L., Bucureşti, a.1996, p.110.
[5] Mateuţ Gh., op. cit., p.68-69.
[6] Giurgiu Narcis, op. cit., p.42-43.
[7] A se vedea, pe larg: Freud S., Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihologia vieţii cotidiene (în traducere), Bucureşti, Ed.Didactică şi Pedagogică, 1980.
[8] Nistoreanu Gh., Păun C., op. cit., p. 123-127. 128
[9] Mateuţ Gh., op. cit., p.70-77.
[10] Giurgiu N., op.cit., p.43-45. 130
[11] Фрейд З., Я и Оно // Фрейд З., Психология бессознательного, Москва, а. 1989, р.431.
[12] Фрейд З., Введение в психологию; Лекции // Москва, а. 1991, р. 413-439.
[13] Культура убивает инстинкт войны. Из переписки Альберта Эйнштейна и Зигмунда Фрейда // Литературная газета, а. 1995, №.7
[14] Фрейд З., Неудовлетворенность культурой, Собеседник, а. 1990, №.40. 132