Pin It

Tratarea principalelor curente în criminologie este destul de diversă, deoarece oamenii de ştiinţă care au o orientare comună în problemele de bază ale domeniului cercetat pot avea opinii diferite în privinţa altor aspecte ale aceluiaşi domeniu.

Marea majoritate a doctrinelor criminologice s-au concentrat asupra cauzalităţii fenomenului infracţional. Acest criteriu a fost utilizat de mulţi istorici ai criminologiei prin includerea teoriilor criminologice în diverse orientări ce au apărut în decursul timpului.

În cadrul orientării antropologic-biologice sunt reunite teorii care conferă factorilor biologici o importanţă hotărâtoare în geneza crimei. Specific pentru această orientare este limitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului prin încercarea de a demonstra existenţa unor trăsături specifice de ordin bioantropologic. O importanţă deosebită pentru aprecierea corectă a conţinutului şi limitelor acestei orientări este înţelegerea corectă a conceptelor fundamentale cu care ştiinţele biomedicale operează, cum sunt acelea de ereditar, înnăscut, constituţional etc.[1]

1. Premisele apariţiei şcolii pozitive italiene

Şcoala pozitivă italiană este aceea care a contribuit colosal la constituirea criminologiei ca disciplină autonomă, de sine stătătoare, cuprinzând idei foarte importante pentru criminologie la care s-a ajuns prin intermediul unor gânditori care au avut valoroase idei dar nu s-au ridicat la nivelul unei şcoli. Comun pentru ei este tema pozitivă (sau pozitivistă), bazată pe metoda experimentală, renunţând la studierea infracţiunii ca entitate juridică în favoarea studiului infractorului, adică a omului viu, ce a comis infracţiunea.

Aceşti gânditori se înscriu în curentele criminologice ce ţin de fiziognomie, frenologie, antropologie generală şi alienism:

  • Fiziognomia studiază caracterele omului după trăsăturile feţei (fizionomie), considerând că există o strânsă corelaţie între trăsăturile feţei, pe de o parte, şi calităţile psihice, pe de altă parte.[2]

Întemeietorul fiziognomiei este considerat a fi Gian Batista Dall Porta care în anul 1601 a publicat lucrarea "Fiziognomia umană" (De Humana Physiognomia), cunoscută în criminologie ca primul studiu ştiinţific al omului criminal.

La constituirea fiziognomiei ca ştiinţă o contribuţie esenţială şi-a adus-o scriitorul, filosoful elveţian Johann Gaspar Lavater, arătând că în fiziognomie se reflectă sufletul omului, dar acesta poate fi văzut doar prin voinţa lui Dumnezeu şi doar de "oameni aleşi".

Cu toate că fiziognomia este considerată de oamenii de ştiinţă ca o pseudoştiinţă, ea şi astăzi influenţează minţile oamenilor, aceasta reflectându-se în literatură. Aici deosebirile dintre personajele pozitive şi cele negative sunt evidenţiate mai ales prin aspectele fiziologice, exterioare, fizice.

  • Frenologia ("frenos" - gr. - minte; "logos" - cuvânt, idee, ştiinţă) este ştiinţa care consideră că facultăţile psihice ale indivizilor sunt localizate pe anumite suprafeţe ale creierului uman.

Fondatorul frenologiei este medicul neurolog german Franz Josef Gall (1758-1828). Efectuând studii de ecranoscopie, F.J.Gall a descoperit existenţa unor protuberanţe, umflături, cucuie, pe suprafaţa cutiei craniene şi a presupus că funcţiile psihice ale indivizilor sunt localizate anume în aceste locuri de denivelări, pe care el le numeşte bose craniene (de la cuvântul francez "bosse" - ieşitură, proeminenţă, umflătură). F.J.Gall a identificat 85 de asemenea bose craniene, susţinând că este suficient să pipăi craniul unei persoane pentru a-ţi da seama de nivelul intelectual al acesteia.

Preocupări în domeniul frenologiei au avut şi medicul german I.Gh.Spurzheim (1776-1832), şi fondatorul sociologiei Auguste Compte etc.

Cu toate că este considerată ca o teorie neştiinţifică, frenologia are meritul de a fi orientat, pentru prima dată, cercetările asupra scoarţei cerebrale.

  • Antropologia generală ("antropos" - gr. - om) este ştiinţa care studiază omul ca fiinţă biologică, precum şi evoluţia acestuia prin studierea raselor şi etniilor, a formelor şi dimensiunilor omului, precum şi a capacităţii de adaptare a acestuia la mediu.[3]

Creatorul antropologiei generale este medicul chirurg francez Paul Broca (1824-1880).

După părerea unor autori[4], antropologia generală poate contribui la cunoaşterea ştiinţifică a omului şi la explicarea comportamentului general al acestuia, deci şi a celui infracţional.

  • Curentul alieniştilor a adus o orientare nouă în criminologie, considerând că fenomenul 3-C (crimă, criminal, criminalitate) îşi are izvorul în bolile psihice ale indivizilor. Denumirea curentului provine de la medicii psihiatri, care consideră că criminalul este un bolnav psihic.

Printre cei mai de vază reprezentanţi ai alieniştilor, care şi-au adus contribuţia la pregătirea fundamentului şcolii pozitive italiene, au fost Philippe Pinel (1745-1826), Georges Cabanis (1757-1818), Dominique Esquirol (1772-1840), care au sesizat pentru prima dată legătura dintre comportamenul criminal şi boala mintală, arătând că infractorul este doar un bolnav psihic. De aici rezultă o idee de importanţă majoră şi anume: posibilitatea tratării şi vindecării criminalilor.

Unul dintre precursorii lui Cesare Lombroso, alienistul Auguste Benedicte Morell a elaborat teoria degenerescenţei cu privire la explicarea comportamentului criminal. În concepţia sa, izvorul fenomenului 3-C constă în degenerarea fizică şi intelectuală a individului, ca rezultat al condiţiilor necorespunzătoare de viaţă şi trai.

Un alt alienist - Despine Prospere în lucrarea "Psihologia naturală", apărută la Paris în anul 1868, conferă comportamentului criminal explicaţii de natură pur psihologică, arătând pentru prima dată că acesta este urmarea încălcării "simţului moral al colectivităţii". D. Prospere a folosit pentru desemnarea criminalului noţiunea de "nebun moral", deosebit de "nebunul psihic", care este bolnavul mintal.

2. Cesare Lomroso — creatorul criminologiei antropologice

Cesare Lombroso s-a născut la 6 noiembrie anul 1835, la Verona, într-o familie numeroasă. Şi-a făcut studiile la facultăţile de medicină la Padova, Viena şi Paris. Lombroso a fost influenţat pe pozitiviştii francezi, de materialiştii germani şi evoluţioniştii englezi. Avea orientări socialiste şi se afla în dezacord cu opiniile nondeterministe ale juriştilor italieni contemporani cu el.

După absolvirea facultăţii Lombroso a fost angajat medic militar, iar în anul 1864 a devenit profesor de psihiatrie la catedra cu acelaşi nume a Universităţii din Pavia şi, totodată, director al azilului de nebuni. În anul 1864 a publicat un preludiu la lucrările sale de mai târziu - "Geniu şi nebunie" (Genio i follia).

În anul 1876, Lombroso devine profesor de medicină legală şi antropologie la Universitatea din Torino. În acelaşi an, 1876, el publică cea mai valoroasă operă a sa - "Omul delincvent" (L'Uomo delinquente). În anul 1880, asistat de discipolii săi, Enrico Ferri şi Raffaele Garofalo, Lombroso a fondat revista 136 "Archivio di psihiatria, scienze penali e antropologia criminale". În anul 1885, el a organizat, la Roma, primul Congres de antropologie penală.

Ideile lui C.Lombroso au cunoscut o mare răspândire în lumea ştiinţifică, motiv pentru care, la Congresul de antropologie criminologică, organizat la Torino, în anul 1906, i s-a acordat titlul de "Comandor al Legiunii de onoare" din partea guvernului francez. C.Lombroso a murit la 18 octombrie a. 1909[5].

Slava lui Lombroso a fost absolut binemeritată - cercetările sale ştiinţifice se bazează pe studiul a 383 de cutii craniene a defuncţilor, 3839 cranii ale oamenilor vii, în total în cadrul investigaţiilor sale au fost studiaţi 26.886 de criminali comparaţi cu 25.447 de studenţi, ostaşi şi reprezentanţi din alte pături necriminale ale societăţii. [6]

După cum scrie Marin Wo lgfang, "în istoria criminologiei nici un nume nu a fost probabil atât de mult elogiat sau contestat ca acela a lui Cesare Lombroso".[7]

Lombroso înţelege natura criminală - aşa cum el însuşi relata - într-o dimineaţă cenuşie de noiembrie când fiind de gardă făcea autopsia criminalului Vilelle şi a ajuns la concluzia că el, omul criminal, reproduce instinctele omului primitiv şi ale animalelor inferioare. Toate aceste momente sunt descrise în vestita sa lucrarea "Omul delincvent". Prima ediţie a apărut la Milano, la 15 aprilie a.1876, fiind întitulată "Tratatto antropologico sperimentale dell'Uomo delinquente". În circa 200 de pagini sunt rezumate cercetările făcute de Lombroso asupra omului criminal. Ea cuprinde examenul sistematic anatomic, scheletic, etc. al unui număr mare de criminali; studiul obiceiurilor, pasiunilor, inteligenţei lor, rezultatele comparaţiei între oamenii normali şi nebuni, şi concluzia că criminalii sunt o varietate a nebunilor.

Este extrem de interesant volumul al treilea al operei lui Lombroso, care reprezintă un Atlas, însoţit de un text explicativ. În cele 64 de planşe ale Atlasului sunt expuse figuri, fotografii, diagrame, portrete şi explicaţii importante pentru studiul criminalului. Printre aceste planşe întâlnim:

Planşa (P.) 1 - "Repartizarea geografică a criminalităţii şi epilepsiei în Italia;

P.3 - "Criminalitatea şi alcoolismul în Franţa";

P.4 - "Tabela despre greutatea şi statura a 400 cadavre de oameni normali şi 134 cadavre de criminali";

P.11 - "Anomaliile creierului, extremităţilor şi oaselor nasului";

P.17 - "Probe de scris ale unor criminali vestiţi";

P.22-P.31 - "Tipuri de criminali: asasini, hoţi etc";

P.32-P.33 - "Portrete de criminali: germani, americani, italieni, epileptici etc.";

P.52-P.57 - "Tatuaje la criminali";

P.60-P.63 - "Lucrările artistice ale criminalilor, desenurile criminalilor pe vase şi pereţi"[8] etc.

Această operă, care a adus autorului o celebritate, de care puţini oameni de ştiinţă s-au bucurat, - a declanşat în unele cercuri admiraţie şi entuziasm, iar în altele o critică necruţătoare. Între adepţii şi adversarii lui Lombroso s-a angajat o luptă aprigă, susţinută prin polemici de ziare, reviste, prin scrieri şi discuţii în congrese. Anume, din această încrucişare de spade s-a format noul ritm al ştiinţei criminale.

În primele luni ale anului 1878 Lombroso a publicat a doua ediţie a operei sale cu titlul de "L'Uomo delinquente". Această ediţie a avut un succes enorm în întreaga lume. Spre exemplu, în Franţa s-a propus în senat o lege despre modificarea instituţiilor penale pentru minori, care ar fi în concordanţă cu antropologia criminală de la acea oră. În Rusia, Belgia, Germania, Olanda, Austria, Ungaria, Argentina şi Brazilia, se fondează reviste lombrozianiste.

Această ediţie a "Omului delincvent" se constituie din trei părţi. Prima parte tratează "Embriologia crimei', unde autorul se referă la actul criminal în lumea plantelor şi animalelor. Astfel, embrionul crimei se întâlneşte la plantele carnivore: Rossolis, Drossera, Dionea muscipula, Genlisea ornata etc.

În regnul animal, criminalitatea este şi mai evidentă, iar motivele sunt foarte variate:

  • nevoia de hrană sau ambiţia de dominaţie la tauri şi corbi;
  • gelozia şi pasiunile de amor la lei, tigri, leoparzi;
  • furtul la câini şi mâţe;
  • substituirea de pui la cuc etc.

În partea a doua: "Anatomia patologică şi antropometria crimei", Lombroso îşi expune concluziile începând cu craniometria, unde face comparaţie dintre capacitatea craniană a oamenilor normali şi a criminalilor, iar în concluzie stabileşte stigmatele caracteristice lumii criminale.

Partea a treia a lucrării lui Lombroso - "Biologia şi psihologia criminalului născut" - susţine teoria criminalului înnăscut, crima având o provenienţa organică, fiind un fenomen biologic.

Spre regret, nu putem analiza întregul material din opera lui Lombroso, fiindcă aceasta ar depăşi limitele lucrării noastre, ne vom mulţumi să fixăm tezele principale.

Antropologia criminală studiază criminalul pornind de la ideea că individul criminal este, în primul rând, un fenomen de natură biologică asupra cauzalităţii criminalităţii. Lombroso a formulat teza despre existenţa unui tip de criminal înnăscut, iresponsabil de faptele sale.

Concepţiile lui Lombroso ar putea fi reduse la câteva postulate specifice:

  • Criminalitatea este generată de anumite anormalităţi organice, ce se transmit ereditar;
  • crima există în lumea plantelor şi animalelor, se întâlneşte la copii şi la oamenii primitivi (sălbatici);
  • criminalul este marcat de anumite anormalităţi organice. Aceste anomalii sau stigmate specifice criminalităţii sunt:
  • stigmatele anatomice (nesimetria craniului şi a feţei, fruntea teşită şi îngustă, urechi detaşate de la craniu, ochi mici şi fără expresie, buze şi dinţi deformaţi ş.a.);
  • stigmatele fiziologice (tatuajul, stângăcia, tulburări ale unor reflexe etc.);
  • stigmatele psihologice (lipsa milei, a căinţei, iubirii şi prezenţa cruzimii, cinismului etc.),
  • criminalul se naşte criminal. Criminalul este înnăscut;
  • criminalul este un tip antropologic deosebit de tipul omului normal;
  • comportamentul criminal se transmite ereditar prin atavism, stigmatele criminalităţii comunicându-se la urmaşi chiar şi peste mai multe generaţii;
  • criminalul înnăscut suferă de nebunie morală, adică infractorul înnăscut este identic cu nebunul moral. [9]

Iniţial, Lombroso a estimat tipul de criminal înnăscut la 65­70% din totalul criminalilor, dar sub efectul criticilor ce i s-au adus şi-a revizuit până la urmă unele postulate admiţând că:

  • numai 40% din criminali sunt înnăscuţi;
  • a admis că numai criminalii înnăscuţi constituie un tip antropologic deosebit;

- a admis că asupra comportamentului uman pot influenţa negativ şi o serie de factori sociali ca, alcoolismul, mizeria, incultura[10] etc. Unul din meritele sale constă în orientarea cercetării criminalităţii spre criminalul viu, nu abstract, folosindu-se de procedee ştiinţifice şi nu de generalizări abstracte. "Studiaţi personalitatea criminalului - studiaţi-o nu abstract, în liniştea cabinetelor, nu după teorii şi cărţi, ci din viaţa reală: în închisori, spitale, comisariate de poliţie, în condiţiile lor naturale de existenţă. Atunci veţi înţelege că criminalul este un tip aparte, deosebit, distinct de alţi oameni". [11]

În una din lucrările sale, Lombroso îşi arată atitudinea faţă de criminalii înnăscuţi: "Voi nu sunteţi vinovaţi în infracţiunea ce a-ţi săvârşit-o, dar nu suntem vinovaţi nici noi - cei care vă lipsim de libertate, pentru a ne proteja. Voi meritaţi compătimire şi nu ură".[12]

Pe parcursul anilor s-a demonstrat că multe din particularităţile atribuite criminalilor se întâlnesc, cu o frecvenţă egală chiar şi la oameni normali, neinfractori. [13]

Concepţiile lui Lombroso au determinat replici severe, în special din partea lui Lacassagne, Manouvrier, Topinard şi Gabriel Tarde. Aşa, Tarde a observat unitatea trăsăturilor antropologice la criminalul înnăscut cu trăsăturile antropologice ale femeii. Acest fapt, în viziunea lui Tarde, se află în contrazicere cu concluziile lui Lombroso, deoarece femeile săvârşesc crime mai rar ca bărbaţii. Lombroso a recunoscut parţial acest fapt, concluzionând că criminalitatea feminină îşi are specificul său.[14]

În anul 1889, la cel de al doilea Congres de antropologie criminală de la Paris, se declanşează o adevărată cruciadă împotriva lui Lombroso, învinuindu-l în aceea că stigmatele criminale au fost descoperite la mai puţin de 50 din criminali (la 45% din ucigaşi, 33% - violatori şi 24% - hoţi).[15] R.Garofalo a propus chiar formarea unei comisii din 7 antropologi care să reprezinte cele două şcoli de criminologie - clasică şi pozitivistă. Această comisie urma să realizeze un studiu comparativ a 100 de criminali înnăscuţi, 100 de persoane cu înclinaţii criminale şi 100 de non-criminali. Deşi propunerea lui Garofalo a fost acceptată, ea nu a fost realizată, deoarece s-a considerat că este imposibil să se evidenţieze cu acurateţe deosebirile şi asemănările între cele trei grupuri.[16]

Cei de l-au criticat pe Lombroso au subliniat lipsa de fundament ştiinţific a conceptelor utilizate, absurditatea unora din principalele teze, ca şi erorile de ordin metodologic. Dar, aici am cita afirmaţia savantului A.Gurov: "Este stranie, desigur, afirmaţia lui Lombroso că creierul criminalului ucigaş cântăreşte cu 30 de grame mai puţin ca creierul unui om normal. Aceste date el le-a obţinut după cântărirea a 400 de creiere a ucigaşilor decapitaţi şi a 200 de creiere a oamenilor decedaţi de moarte nonviolentă. Dar şi mai straniu este altceva. Nimeni, în afară de Lombroso, nu a mai efectuat astfel de experimente, cu toate că toţi într-un glas susţin absurditatea acestor concluzii". [17]

Meritele lui Lombroso sunt enorme. Concepţiile sale au însemnat un progres pentru vremea sa. El a introdus cercetarea ştiinţifică a fenomenului 3-C (crimă, criminal, criminalitate); a pus bazele etiologiei, care a revenit, actualmente, sub forme noi; a întreprins primele cercetări în domeniul morfologiei, patogeniei şi pedagogiei crimei.

În ultimele lucrări, Lombroso a propus soluţii care au fost introduse ulterior în toate legislaţiile naţionale: suspendarea pedepselor cu închisoarea; incriminarea şi pedepsirea tentativei; agravarea pedepselor pentru recidivişti.

Pentru Lombroso, problema eredităţii, din punctul de vedere al influenţei sale asupra criminalităţii, a prezentat o importanţă cu mult mai mare decât asupra altor cercetători. Lombroso, chiar de la început, a considerat criminalitatea ca o fatalitate ereditară. După admiterea factorilor sociali şi fizici, Lombroso în opera sa "Cauzele şi remediile criminalităţii" susţine marea influenţă a eredităţii morbide[18] asupra criminalităţii, demonstrând aceasta prin date statistice. În această lucrare, C.Lombroso pune în lumină influenţa rasei asupra criminalităţii bazându-se pe cercetarea acestei probleme la evrei şi ţigani. După datele statistice, evreii din diferite ţări, prezintă în general o criminalitate mai redusă, decât concetăţenii lor creştini. Aceste date ar trebui raportate la criminalitatea negustorilor şi industriaşilor, şi nu la acea a populaţiei în general, fiindcă la evrei prevalează exerciţiul profesiunii de negustor sau industriaş. Mai mult ca atât, în toate ţările condamnaţii evrei reprezintă un număr foarte mic. În contrast cu evreii, susţine acelaşi autor, ţiganii sunt leneşi, lucrând doar atât cât să nu moară de foame, mincinoşi, răzbunători, hoţi, amorali cruzi şi laşi. Caracterizând această rasă, Lombroso îl citează pe Colocci: "Autoritatea, regulile, principiile, prescripţiile, datoriile, sunt noţiuni şi lucruri inexistente la această rasă ciudată".[19]

3. Enrico Ferri — fondatorul criminologiei sociologice

Enrico Ferri (1856-1929) a fost una din cele mai influente şi mai pline de culoare figuri din istoria criminologiei; lider necontestat al şcolii pozitiviste, avocat de succes, profesor la Universităţile din Bologna, Roma şi Pisa; membru al

Parlamentului italian, editor al ziarului "Avanti", fondatorul unui mare jurnal juridic etc.

S-a născut în provincia Mantua într-o familie de ţărani săraci. A studiat dreptul la Universitatea din Bologna, unde spre sfârşitul studiilor a prezentat teza în care formula una din ideile sale de bază, aceea că dreptul penal nu trebuie să se bazeze pe liberul arbitru şi pe responsabilitatea morală a individului, pe care le considera simple ficţiuni.

Deci, E.Ferri ar putea fi considerat, pe drept cuvânt, ca fondatorul sociologiei criminale.

După cum o priveşte întemeietorul sociologiei - A.Comte: "Ea (sociologia - n.a.) nu este o artă socială, ci este o ştiinţă generală a societăţilor; o sinteză a ştiinţelor sociale".[20]

De la sociologia generală derivă sociologiile speciale, printre care se numără şi sociologia juridică cu obiectul ei - dreptul. În sfârşit, o ramură a sociologiei juridice o constituie sociologia criminală. Pozitivismul şi-a făcut intrarea triumfală în domeniul dreptului penal şi criminologiei, la braţ cu sociologia criminală.

Ca fondator al sociologiei criminale, E.Ferri nu admite o separare între sociologia criminală pe deoparte şi antropologia criminală, statistică, penalogie şi ştiinţa penitenciară, pe de altă parte. Toate acestea ar reprezenta mai multe capitole ale unei ştiinţe unice. Astfel, după Ferri şi dreptul penal aparţine sociologiei criminale.

O concepţie mai recentă a lui Ferri despre sociologia criminală o aflăm exprimată în prelegerea de deschidere a cursului său de sociologie criminală, ţinută la Facultatea de Ştiinţe Politice din Roma, la 12 februarie a.1926, unde Ferri concepe sociologia ca un studiu ştiinţific al societăţii umane şi astfel este evident că criminalitatea, din punct de vedere determinat, nu poate fi subiectul decât al unei ştiinţe sociale. Omul nu poate comite un delict dacă nu trăieşte în societate cu alţi oameni. Astfel, „ştiinţa care studiază delictul este o ştiinţă socială". [21]

Dacă Lombroso s-a ocupat de cauzele determinante endogene ale criminalităţii, Enrico Ferri s-a ocupat de cauzele exogene.

Opera de bază a lui E.Ferri este "Sociologia criminală", apărută în anul 1892, nefiind altceva decât o lucrare îmbunătăţită şi perfecţionată a primei ediţii ce a apărut cu titlul "I novi orrizonti del dirito e della prodedure penale" (Torino, a. 1881).

Prin însăşi denumirea nouă a lucrării este scoasă în evidenţă concepţia nouă a lui E.Ferri cu privire la crimă, criminal şi criminalitate (fenomenul 3-C), care opune noţiunea de sociologie aceleia de antropologie. Dar aceasta nu este însă argumentul decisiv. Decisive sunt ideile pe care le-a susţinut. Nu degeaba E.Ferri a fost considerat de marii criminologi ca fiind cel mai important reprezentant al şcolii pozitiviste italiene, un adevărat maestru al dreptului penal şi al criminologiei, cel mai mare penalist din toate timpurile.

Într-adevăr, "Sociologia criminală" este o lucrare, cu precădere, de sociologie criminală fiindcă:

  • ea cercetează criminalitatea, care este un ansamblu de crime, deci un fenomen social, un "fenomen de masă";
  • examinează criminalitatea cu metode sociologice, îndeosebi cu metoda statistică;
  • cercetează cu precădere criminalul, în aspectele lui antropologice, psihologice, dar mai cu seamă în aspectele lui sociale.

În lucrarea sa, Ferri formulează câteva teze noi, originale, de un interes enorm pentru dezvoltarea ulterioară a dreptului penal şi criminologiei. Astfel, tezele şi ideile sale mai importante se referă la:

  • dinamica criminalităţii;
  • varietatea infractorilor şi infracţiunilor;
  • crima şi pedeapsa etc.

E.Ferri, vorbind de originea şi natura criminalităţii, susţine că este vorba de un fenomen cu o natură complexă - crima este un fenomen complex biologic, fizic şi social.

Prin latura biologică înţelegem o predispoziţie determinată de constituţia biologică şi psihică a persoanei, având un rol primordial în comportamentul criminal, predispoziţie denumită de Ferri nevroză criminală.

Concluziile cu privire la influenţa factorilor fizici şi sociali în geneza crimei se bazează pe studii ample întreprinse de Ferri în Franţa şi Italia. "Creşterea şi descreşterea criminalităţii depinde în primul rând de factorii sociali, adică de acei factori care mai uşor ca alţii pot fi influenţaţi şi corectaţi la voinţa legislatorului". [22]

O a doua teză a lui E.Ferri ar consta în aceea că, criminalitatea nu se repetă în timp cu constanţă şi regularitate, printr-o repetiţie mecanică, de la an la an, ci printr-o oscilaţie permanentă, prin creşteri sau descreşteri determinate de cauze naturale, precum şi a factorilor de mediu fizic şi social, astfel dinamica criminalităţii fiind supusă unei legi a saturaţiei. Această lege face ca infracţionalitatea să nu poată depăşi anumite limite de saturaţie. Unii autori[23] consideră că Ferri a reformat "legea saturaţiei mediului' aparţinând lui Quetelet, elaborând "legea suprasaturaţiei", conform căreia orice fenomen social anormal, ca războiul, revoluţia, foametea etc., produce o creştere bruscă a criminalităţii. O dată cu epuizarea evenimentului în cauză, criminalitatea revine la limitele sale "normale". În acest sens, Ferri face o analogie: "Precum într-un volum de apă, la o temperatură dată, avem soluţiunea unei cantităţi fixe de substanţă chimică - nici un atom în plus, sau în minus, tot astfel într-un mediu social, în condiţii individuale şi fizice determinate, avem executarea unui număr determinat de crime - nici mai mult, nici mau puţin". [24]Aceasta ar însemna că cifra criminalităţii nu va fi egală de la an la an, ci va reprezenta o regularitate dinamică, iar nu una statistică.

Un alt mare merit al lui E.Ferri constă în faptul că a dovedit şi a impus teza necesităţii clasificării infractorilor. Spre deosebire de C.Lombroso, Ferri nu pune accentul principal pe stigmate, multe dintre care se întâlnesc la necriminali. În concepţia sa infractorii pot fi clasificaţi în cinci categorii:

  • Infractorii nebuni (alienaţi) care se disting de criminalii înnăscuţi şi de nebunii morali. Acestei categorii îi aparţin infractorii, care comit, de regulă, crime odioase (spre exemplu, cele săvârşite de psihopatul sexual Jack - spintecătorul).
  • Infractorii din obişnuinţă care sunt determinaţi la săvârşirea infracţiunilor de imposibilitatea unei reintegrări după o condamnare privativă de libertate.
  • Infractorii înnăscuţi (instinctivi), fără simţ moral, cinici, cruzi. "Sunt oameni sau sălbatici şi brutali, sau vicleni şi leneşi, care nu fac nici o distincţie între omor, furt, crimă în general şi într-o meserie ordinară", îi caracterizează Ferri.[25] Pentru această categorie de infractori pedeapsa, practic, nu are efect, căci ei consideră închisoarea ca un risc natural al profesiei lor, în închisoare simţindu-se ca "un pictor în atelierul său".[26]
  • Infractorii de pasiune (pasionali) , ce posedă un simţ moral slăbit, comiţând fapte penale fără a reflecta, sub influenţa pasiunilor. Ei comit, practic, întotdeauna crime contra personalităţii. Fiind posesorii unui temperament sanguin sau nervos, posedă o sensibilitate exagerată, comiţând crime mai ales în anii tinereţii.
  • Infractorii de ocazie - relativ cinstiţi, înzestraţi cu simţ moral, dar împinşi la săvârşirea crimei de tentaţiile condiţiilor fizice şi ale mediului social. Deosebirea dintre infractorul de ocazie şi celelalte categorii de infractori constă în faptul că la primii predomină rezistenţa slăbită la impulsurile exterioare. Ocazia (întâmplarea) face să se dezvolte tendinţele criminale.[27]

Foarte interesant este studiul lui E.Ferri asupra criminalilor în artă. Prima conferinţă în această materie a ţinut-o la Pisa, în anul 1892, unde tratează criminalii în arta figurativă, pictură, sculptură, poezie, dramă, roman etc.

În arta figurativă, drept exemplu, Ferri surprinde unele linii caracteristice tipului criminal. Astfel, busturile lui Caligula şi Nero, înfăţişează stigmate criminale.

În tragedia clasică greacă domină omorul şi incestul. Aceste crime le întâlnim în celebrele tragedii: Medea, Phedra, Oreste, ce au servit drept izvor de inspiraţie pentru Euripide, Seneca, Ennius etc.

În dramele lui Schakespeare întâlnim descrierea psihologică a trei tipuri de criminali: Machbeth - criminal înnăscut; Hamlet - criminal nebun şi Othello - criminal de pasiune.

În romanul lui Emil Zola - "Germinal" - găsim date de antropologie şi psihologie criminală.

În operele lui F.Dostojewsky - "Crimă şi pedeapsă", "Casa morţilor" etc. - întâlnim adevărate zăcăminte de psihologie criminală şi o descriere reală a vieţii ocnaşilor din Siberia.

Meritul lui E.Ferri în progresul ştiinţei este enorm. El a observat că lupta împotriva criminalităţii nu se poate duce numai prin aplicarea pedepselor, fiind necesare şi măsuri economice: libertatea comerţului şi a migraţiei, retribuirea corespunzătoare a muncii, condiţii de viaţă şi de trai demne; măsuri politice: descentralizarea administrativă, libertăţi cetăţeneşti, parlament democratic etc.; măsuri sociale: libertatea căsătoriei şi obligativitatea căsătoriei civile, admiterea divorţului, perfecţionarea măsurilor de educare a copiilor.[28]

4. Rafaelo Garofalo — primul utilizator al noţiunii de "criminologie "

Baronul Rafaelo Garofalo (1851-1934) a fost profesor universitar de drept penal la Facultatea de drept din Neapole şi judecător al Curţii penale de apel. El a fost primul care a utilizat noţiunea de "criminologie", care ulterior a fost extinsă şi generalizată, marcând începuturile criminologiei ca ştiinţă separată.

În anul 1880, R.Garofalo a publicat monografia fundamentală "Criteriul pozitiv al pedepsei" (Criterio positivo della penalita), tradusă de unii autori şi "Criteriile stării de pericol".

Cu toate că a fost un continuator a lui C.Lombroso, Garofalo s-a orientat în principal spre psihologie, în explicarea comportamentului criminal.

Unii autori consideră că, spre deosebire de sociologie, psihologia şi-a adus un aport foarte mic la constituirea criminologiei ca ştiinţă.[29] Aceasta se datorează faptului că psihologii sunt pasionaţi de metode matematice, care fac ca psihologia să devină o ştiinţă "fără suflet".[30]

Totodată, nu putem să nu recunoaştem că psihologia a "împrumutat" criminologiei un şir de elemente pozitive.

R.Garofalo a adus o preţioasă contribuţie la consolidarea pozitivismului, enumerându-se printre fondatorii şcolii pozitiviste.

Cu toate divergenţele dintre antropologia lui C.Lombroso, sociologia criminală a lui E.Ferri şi psihologia lui R.Garofalo, recunoaştem afinitatea şi fundamentul lor comun, ce rezidă în faptul că crima înainte de toate are o predispoziţie organică.

Opera principală a lui R.Garofalo este "Criminologia", publicată în anul 1885 la Torino şi este prima lucrare de criminologie cu acest titlu. Lucrarea conţine câteva capitole ce se referă la studiul delictului, studiul delincventului şi studiul represiunii. În încheiere, autorul redă 44 de articole - maxime pentru a servi la formarea unui cod penal internaţional.

În prima parte a lucrării, Garofalo face distincţie între delictul natural şi delictul juridic.

Delictul natural este mai greu şi mai important şi prin originea sa socială, şi prin urmările sale antisociale. La această categorie sunt incluse faptele care în toate timpurile şi pe întreg globul pământesc au fost şi sunt considerate drept crime şi pedepsite. Astfel de fapte criminale ca omorul, violul, trădarea, vătămarea integrităţii corporale etc. - sunt crime la orice popor şi în orice ţară.

Această categorie de fapte este calificată drept crimă, nu de legislator, ci de societate, legislatorul doar preluând-o şi îmbrăcând-o în haina legii. Delictul este acea faptă prin care se încalcă nu numai nişte drepturi şi obligaţiuni, ci şi nişte sentimente de milă, de dreptate, respectiv simţul moral al societăţii. Astfel, acest delict reprezintă o violare a simţului moral comun sau simţului mijlociu al întregii comunităţi.

R.Garofalo divizează delictele naturale în două categorii largi:

  • Actele ce violează sentimentul de milă sau de umanitate, incluzând atentatele asupra vieţii şi sănătăţii persoanei, violarea libertăţii individuale, şi chiar actele ce produc durere morală: calomnia, injuria, seducţia etc.
  • Actele care constituie o ofensă a sentimentelor: agresiunile contra proprietăţii (furtul, devastarea şi nimicirea bunurilor, escrocheria etc.).

Delictul juridic sau legal[31] nu are la bază lipsa de simţ moral şi se pedepseşte în mod diferit de la o ţară la alta, fiind rezultatul încălcării unor norme de conduită socială convenţională.

În afară de faptele care violează simţul moral comun şi care universal se pedepsesc, fiecare stat, după obiceiurile, prejudecăţile, concepţiile şi necesităţile sale particulare, trebuie să pedepsească şi alte fapte. Aceasta urmează ca o consecinţă firească a progresului, statele necesitând a avea două coduri:

  • codul delictelor naturale, care va fi identic la toate popoarele civilizate şi
  • legile represive speciale ale fiecărui stat. Această diferenţiere este caracteristică progresului, aşa precum legile civile şi penale amestecate în codurile lui Manu şi a lui Moise au fost apoi separate de legislatori. Deci, la fine va avea loc întocmirea unui cod al delictelor naturale, care va fi acelaşi la toate naţiunile civilizate şi din care se vor distinge legile represive ale fiecărei naţiuni. [32]

R.Garofalo rezumă că, dacă criminalul a violat un sentiment moral, nu se poate conchide la o organizaţie psihică diferită de a altor oameni; criminalul poate fi un om normal, care a avut un moment de rătăcire şi care se poate căi, astfel încât nimic nu poate dovedi că moralitatea acţiunii ar fi oglinda perfectă a naturii agentului şi că criminalul nu ar fi susceptibil de sentimentele, pe care le-a violat el însuşi.[33] Dar actul criminal nu este un fenomen social, ci este simptomul unei anomalii morale, printre criminali existând tipuri fizionomice: asasinul, violentul, hoţul,[34] aceştia distingându-se prin expresiunea particulară a fizionomiei lor. Însă, dacă anomalia morală la criminali există, nu avem aceeaşi certitudine în privinţa anomaliei fizice. Aceasta este o problemă fără răspuns fiindcă substratul fiziologic s-ar putea găsi într-o deviaţiune imperceptibilă a organelor şi sistemului nervos, în formaţiunea moleculară. Din acest motiv R.Garofalo a abandonat latura anatomică, ocupându-se numai de anatomia psihică "fără a afirma şi fără a nega că aceasta ar avea o sursă fizică". [35]

De la teza anomaliei psihice sau morale Garofalo deduce că, criminalii nu pot fi separaţi în două clase distincte:

  • criminali anormali şi
  • criminali normali.

Ei (criminalii) pot fi clasaţi numai după gradul -mai mare sau mai mic- al anomaliei lor.

O altă teză a lui Garofalo, este că crima nu poate fi efectul exclusiv al circumstanţelor exterioare, a factorilor externi. Pentru ca să se producă crima, influenţa acestor factori este în funcţiune de elementul anomaliei psihice. Factorii externi "sunt doar bulionul în care microbul se poate dezvolta. Într-un mediu diferit, el ar fi rămas în stare de criminal latent". [36]

Prezenţa anomaliei morale reprezintă o predispoziţie care duce la săvârşirea unui act criminal numai în prezenţa unor circumstanţe exterioare. De aceea, R.Garofalo a recunoscut influenţa pozitivă pe care o pot avea asupra comportamentului uman civilizaţia, instruirea, educaţia, religia, legile şi starea materială a indivizilor.

R.Garofalo mai susţine câteva teze:

  • anomalia morală (lipsa instinctelor morale) este condiţia sine qua non a crimei;
  • imperfecţiunea morală a criminalului este întotdeauna o condiţie necesară a crimei;
  • anomalia morală este starea psihologică, diferită de anumite boli şi stări patologice.

Meritul lui constă şi în aceea că a anticipat multe idei care se studiază de criminologia modernă, precum sunt: substratul moral şi social al crimei, originea socială a acesteia, profilul moral şi psihologic al criminalului şi altele.

 

[1] Fiziopatologie, sub red. Saragea M., Bucureşti, Ed.Academiei, a.1981, p.17- 32.

[2] Mateuţ Gh., op. cit., p.36-40. 134

[3] Gh.Mateuţ, op.cit., p.39.

[4] Ibidem.

[5] Nistoreanu Gh., Păun C., op.cit., p.120-121.

[6] HHmaKOB C.M., op.cit., p.47.

[7] Wolgfang M., Cesare Lombroso, cit. de Stănoiu R.M., Criminologie, Bucureşti, 1997, p.133-135.

[8] Pop T., op.cit., p.342-344. 138

[9] Giurgiu N., op. cit., p.31-33. 140

[10] Ломброзо Ч., Преступление, С. - ПБ, а. 1900, р.35.

[11]  Демченко Г.В., Ломброзо и его значение для науки уголовного права, Киев, а.1912, р.7-8.

[12]  Ломброзо Ч., Моё посещение Толстого, Женева, а. 1902, р.11.

[13]  Ломброзо Ч., Гениальность и помешательство, С. - Пб, а. 1992, р.6.

[14]  Ломброзо Ч., Ферреро Г., Женщина преступница и проститутка, Ставрополь, а.1991, р.3-8.

[15]  Ломброзо Ч., Новейшие успехи науки о преступнике, С.-Пб, а.1892, р. 45.

[16]  Stanoiu КМ., ор.сй., р.135.

[17]  Гуров А., Красная мафия, Москва, а.1995, р.17. 142

[18]  Pop T., op.cit., p.544-546.

[19]  Politic G., op.cit., p.82.

[20] Pop T., op. cit., p.104-117. 144

[21] Pop T., op. cit., p.104-117.

[22]  Фери Э., Уголовная социология, Москва, a.1908, p.191-193.

[23]  Nistoreanu Gh., Păun C., op.cit., p.139. 146

[24]  Pop T., op. cit, p.386-387.

[25]  Ibidem.

[26]  Idem.

[27] Papadopol V., Individualizarea judiciară a pedepselor, Bucureşti, a.1985, p.28. 148

[28]  Giurgiu N., op.cit, p.35-36.

[29]  Крайзер Г., Криминология, Москва, a.1979, p.51-199.

[30]  Фокс В., Введение в криминологию, Москва, a.1980, p.52; 173.

[31]  Pop T., op. cit., p.408.

[32]  Pop T., op.cit., p.409-410.

[33]  Ibidem.

[34]  Pop T., op.cit., p.411.

[35]  Pop T., op.cit., p.411.

[36]  Pop T., op. cit., p.412-414. 152