Cel mai de vază reprezentant al acestei orientări este criminologul suedez Olof Kinberg, care susţine teoria inadaptării sociale cu privire la criminal.[1] El şi-a prezentat principalele idei în lucrarea sa "Basic problems of Criminology", apărută la Copenhaga în a. 1935.
Potrivit acestei concepţii, infracţiunea este considerată ca un produs natural al unor trăsături biologice individuale, anormale, criminalul reacţionând sub influenţa obiectivă a acestor factori, fără a dispune de posibilitatea alegerii altui comportament.
Inadaptarea socială declanşează comportamentul criminal, în special când acest lucru este favorizat de concurenţa unor factori sociali.[2]
Teoria inadaptării sociale afirmă teza că predispoziţiile biologice ori psihice prin ele însele nu sunt suficiente pentru declanşarea comportamentului criminal, ultimul depinzând şi de interacţiunea unor factori sociali şi individuali. Printre factorii criminogeni individuali am evidenţia surmenajul, afecţiunile cerebrale, anumite dificultăţi legate de viaţa sexuală, deficitul mintal ş.a.
Dacă adaptarea înseamnă întotdeauna ataşarea faţă de un obiect, valoare, atunci dezadaptarea se înscrie în sensul divergenţei tendinţelor individului cu cerinţele normelor de convieţuire socială.
Pentru a desemna personalitatea ca atare, Kinberg propune termenul de structură biologică actuală, având în vedere modalităţile prin care părţile unui întreg sunt îmbinate pentru a realiza funcţia.
Unii autori concep teoria criminologică a lui Kinberg în două variante:[3]
- varianta constituţională şi
- varianta patologică.
Varianta constituţională (bazată pe lucrările psihiatrului suedez H.Sjobring) relevă că, factorii fundamentali ai constituţiei biopsihologice sunt în număr de patru:
- capacitatea (nivelul maxim de inteligenţă);
- validitatea (cantitatea de energie cerebrală de care dispune un individ);
- stabilitatea (posibilitatea proceselor cerebrale de a menţine şi restabili echilibrul emoţional);
- soliditatea (relaţiile între elementele psihice la un anumit moment).
Varianta patologică include bolile mintale, tulburările grave de inteligenţă, datorate patologiilor ereditare, etc.
În concepţia altor autori, Kinberg relevă cîteva modalităţi principale de dezadaptare:
- Dezadaptarea fizică ce este legată de tulburările funcţionale ca defectele de auz, vedere, tulburări endocrine ale dezvoltării având ca consecinţă gigantismul ori infantilismul etc. Prin urmare, toate aceste stări diminuează şansele individului în viaţă, punându-l în stări de izolare dureroasă ce se soldează cu recurgerea la comportamente ilicite;
- dezadaptarea psihică este şi mai importantă, afectând echilibrul mintal. Persoana suferă de un dezacord emoţional, fiind supusă unei presiuni interioare nefaste asupra proceselor intelectuale, favorizând tendinţa spre crimă. Acest dezechilibru împiedică persoana de a mai examina calm şi critic lucrurile;
- dezadaptarea psihologică se produce, de regulă, la indivizi normali, reprezentând un ansamblu de reacţii neadecvate, generate de către un conflict între schemele de comportament.[4]
Cu toată apartenenţa teoriei la teorii de orientare bioantropologică, Kinberg evidenţiază un şir de factori sociali, care favorizează comportamentul criminal: sărăcia, alcoolismul şi stupefiantele, atmosfera socială, presa şi opinia publică etc.
În plan profilactic O.Kinberg propune o profilaxie mixtă:
- medico-higienică şi
- morală.
Autorul recomandă combaterea factorilor negativi ca: prostituţia, alcoolismul, parazitismul social, vagabondajul, cenzura subiectelor de scandal şi violenţă din presă. În caz de săvârşire a unei crime de către un bolnav - aplicarea terapiei medicale cu izolarea specială, chiar de lungă durată a individului.
Meritul lui O.Kinberg în dezvoltarea criminologiei ca ştiinţă este destul de mare. El a situat omul ca fiinţă biologică în centrul preocupărilor criminologice, a analizat profund problemele legate de fiinţa umană, arătându-i individualitatea. A arătat că ar fi o gravă greşeală de a crede că indivizii care comit sporadic sau chiar frecvent acte criminale ar fi în mod necesar diferiţi de cei care nu le comit.
[1] Kinberg O., Les problems fondamentaux de la Criminologie, Paris, Cujas, a.1966, p.3-10.
[2] Giurgiu N., Elemente de criminologie, Ed. Fundaţiei "Chemarea", Iaşi, a.1992, p.48-49.
[3] Stănoiu R.M., Introducere în criminologie, Ed. Academiei, Bucureşti, a.1989, p.53-55.
[4] Giurgiu N., op cit. p. 50-51.