Transpunerea conceptului de stare de pericol în criminologie a fost făcută pentru prima dată de Rafaele Garofalo la sfârşitul secolului XIX. El a pus în circulaţie noţiunea de temibilitate, prin care înţelegea periculozitatea potenţial criminală a individului. În scopul apărării sociale, potenţialul criminal putea fi supus unor măsuri de siguranţă.
Starea de pericol, iniţial, era apreciată numai din punct de vedere obiectiv, biologic, fără luarea în consideraţie a laturii subiective şi respectiv a vinei celui în cauză.
Deci, persoana considerată periculoasă putea fi supusă unor măsuri de siguranţă, chiar pe timp nedeterminat, nu pentru că ar fi avut vreo vină, care contează doar la aplicarea pedepselor, ci pentru că era considerată periculoasă pentru societate.
Ideea a fost preluată şi dezvoltată de criminologul german Exher şi de penaliştii francezi G.Stefani şi G.Levasseuri, care folosind criteriul gravităţii lezării posibile au preconizat luarea unor măsuri de siguranţă în cazul unor "infracţiuni probabile" ce s-ar putea comite pe viitor.
O teză fundamentală a teoriei ar consta în faptul că gravitatea pericolului unui individ este determinată de două elemente: de gravitatea posibilităţii lezării unui interes social şi, respectiv, de gravitatea lezării posibile.[1]
Adepţii teoriei propun alegerea măsurilor de siguranţă potrivite în funcţie de infracţiunile posibile. Cu cât infracţiunea temută va fi mai gravă, cu atât mai justificată va fi aplicarea unor măsuri de siguranţă, al căror efect va fi orientat, după caz, fie împotriva unor factori endogeni, fie împotriva unor factori exogeni. Dar, fiind manevrate în scopuri politice, în statele cu regim totalitar, măsurile de siguranţă devin deseori o armă camuflată de luptă a puterii împotriva opoziţiei, ca spre exemplu, în Germania nazistă, în fosta URSS etc.
Teoria stării de pericol şi-a găsit reflectare, practic, în toate legislaţiile penale moderne, care prevăd măsuri de siguranţă ce se pot aplica ca urmare a unor condamnări, cât şi măsuri de siguranţă cu caracter preventiv. De exemplu, în cazul bolnavilor psihopaţi ca măsură de siguranţă ar servi administrarea forţată a unor medicamente ("Măsurile de siguranţă", Capitolul X din CP al RM)[2], izolarea pe un termen nedeterminat de familie sau de societate, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, urmărindu-se prin aceasta prevenirea de noi infracţiuni omogene.[3]
[1] Mateuţ Gh., op.cit., p.96-97.
[2] Codul Penal al Republicii Moldova.
[3] Macari I., Dreptul penal al Republicii Moldova. Partea generală, Chişinău, a.1999, p.210-211.