În cadrul lucrărilor celui de al VII-lea Congres de Criminologie din a. 1973, de la Belgrad, criminologia clinică a fost considerată ca reprezentând una dintre tendinţele fundamentale ale criminologiei contemporane.
Unul din cei mai de seamă reprezentanţi occidentali ai criminologiei clinice este Jean Pinatel. Această teorie este destul de răspândită în Franţa, Portugalia, Spania, Germania şi America Latină.
Ideile fundamentale ale criminologiei clinice izvorăsc din lucrările precursorilor antropologiei criminale italiene şi-n special din cele ale lui Cezare Lombroso.
Conceptul de bază al criminologiei clinice rezidă în noţiunea de "stare de pericol" cu semnificaţia de periculozitate potenţială a unui individ a cărui stare mintală pune în pericol ordinea publică şi securitatea persoanelor. Astfel, faţă de individul respectiv este necesară internarea într-o instituţie psihiatrică pe un termen nedeterminat.
După cum precizează J.Pinatel în lucrarea sa "La criminologie"[1], din care două treimi sunt consacrate criminologiei clinice, aceasta este o ştiinţă organizată metodologic după modelul clinicii medicale, care are în final scopul pregătirii unui aviz cu privire la individul criminal. Acest aviz include un:
- diagnostic;
- prognostic şi
- tratamentul eventual.
Deci, potrivit acestei teorii, infractorul este un bolnav, iar criminalitatea îşi are sursa principală în patologie. J.Pinatel a acceptat şi caracterul social al criminalităţii clinice. Rezultatele observaţiilor şi constatărilor de ordin clinic sunt în final comparate cu indicii sociali şi numai pe această bază se recurge la diagnosticul criminologic. Anume de aceea, susţinătorii acestei şcoli pretind că criminologia clinică nu este un simplu capitol al clinicii medicale, ci are un accentuat caracter social.
Criminologia clinică utilizează o gamă variată de investigaţii, inclusiv cele de ordin medical, psihiatric şi psihologic.[2]
Sunt foarte interesante recomandările criminologiei clinice în domeniul profilaxiei criminale, cum ar fi:
- extragerea chirurgicală a zonelor presupuse a fi zone de agresivitate;
- utilizarea tranchilizantelor şi antidepresivelor în cazul delincvenţilor psihopaţi;
- castrarea în scopuri terapeutice a delincvenţilor sexuali;
- practicarea psihanalizei pentru înlăturarea răbufnirilor criminale;
- utilizarea narcodiagnosticului ş.a.
Deci, criminologia clinică include un program de măsuri clinice în scopul preîntâmpinării săvârşirii de către individ a unor noi infracţiuni.
De o popularitate enormă s-a bucurat criminologia clinică începând cu anul 1970. Pe primul loc se află Franţa şi Italia, unde promotorii acestui curent se bucurau de o mare autoritate şi şi-au adus vaste contribuţii în procesul de reabilitare a condamnaţilor. Spre exemplu în Franţa, în urma reformei penitenciare din august a.1985 s-au îmbunătăţit considerabil condiţiile de executare a pedepselor. În penitenciarele franceze a fost creat un vast serviciu social - educativ. Condamnaţii au obţinut dreptul de a primi studii profesionale, de a învăţa în diferite instituţii de învăţământ, precum şi posibilitatea asistenţei medicale în afara instituţiilor penitenciare fără un control permanent din partea administraţiei. [3]
[1] Pinatel J., La criminologie, Paris, a.1969, p.218.
[2] Ibidem.
[3] Изменения в режиме тюремного заключения во Франции// Проблемы преступности в капиталистических странах, a. 1986, Nr.6, p.30-31.