Rădăcinile acestei teorii apar în anul 1900, care este considerat ca anul naşterii geneticii. În anul 191 0 cercetătorul danez V.Iohanshen a introdus termenul ştiinţific de "genă", iar în anul 1911, învăţătorul american T.Mhorgan a elaborat teoria cromozomilor. El a stabilit că celula organismului uman are 46 de cromozomi ce formează 23 de perechi distincte, în fiecare pereche omoloagă existând un cromozom matern şi unul patern.[1]
Primul care a făcut o încercare de a demonstra determinarea genetică a comportamentului criminal a fost psihiatrul german J.Lange. El a prezentat rezultatul unor studii efectuate în anul 1929 în închisorile din Germania, unde, identificând 30 de perechi de gemeni (dintre care 13 perechi monozigoţi şi 17 perechi dizigoţi), a constatat 10 cazuri de comportament criminal al gemenilor monozigoţi faţă de numai două a celor dizigoţi. Deci, în 77% dacă un geamăn monozigot săvârşea o crimă, atunci al doilea geamăn o repeta şi el, pe când în cazurile dizigoţilor doar în 11% din cazuri şi al doilea săvârşea o crimă. [2]
În anii '30 ai secolului XX un alt psihiatru german, F.Stumpfle, a continuat cercetările identificând 37 de perechi de gemeni, dintre care 18 perechi monozigoţi şi 19 - dizigoţi. Rezultatele obţinute au fost de 61% la 36% în favoarea monozigoţilor.[3]
În sfârşit, ultimul din acest val a fost medicul H.Kranz, care a publicat la Berlin datele referitoare la cercetările îndelungate asupra a 75 de perechi de gemeni, rezultatele obţinute fiind aproape neînsemnate: 64% monozigoţi contra la 53% dizigoţi.[4]
În baza acestor cercetări genetice Congresul american a primit o lege despre psihopaţii sexuali, în conformitate cu care criminalilor la care a fost descoperită o tendinţă genetică de agresivitate sexuală, li se stabileşte un termen de detenţie pe o perioadă nedeterminată.[5]
În anii 60-70, orientarea genetică cunoaşte o realizare surprinzătoare, aceasta bazându-se pe studiile efectuate în închisori, pe bărbaţi deţinuţi, descoperindu-se că o posibilă cauză a comportamentului criminal ar putea-o constitui o anumită anomalie cromozomială.
La normal, cariotipul omului este reprezentat de formula genetică 46 XY în cazul sexului masculin şi de 46 XX, în cazul celui feminin.
Cercetătoarea scoţiană Patriţia Jacobs a examinat din punct de vedere genetic 197 de deţinuţi de la închisoarea din Edinburg şi a constatat că şapte dintre ei erau purtătorii unei anomalii: în loc să dispună de un singur cromozom al sexului masculin Y, ei dispuneau de un cromozom Y suplimentar. În aşa fel, P.Jacobs a tras concluzia că frecvenţa anomaliei în închisori se datorează faptului că indivizii purtători de XYY sunt predispuşi genetic, crimei.[6] Cromozomul "Y" a fost de altfel şi denumit cromozomul crimei.
Profesorul Jérôme Lejeune de la Facultatea de Medicină din Paris a confirmat că purtătorii anomaliei XYY prezintă în medie înălţimea de 1,80 m, devin cheli înainte de vreme, sunt miopi şi au tulburări de caracter.[7]
Cu toate că printre delincvenţi frecvenţa anomaliei era de până la 3%, iar mai bine de 95 % din criminali nu posedau această anomalie, totuşi problema cromozomului crimei a continuat să preocupe oamenii de ştiinţă.
Cel mai amplu studiu pentru verificarea ipotezei P.Jacobs este cel realizat în Danemarca de cercetătorii americani Herman Wikin şi Sarnoff Mednik.[8] Studiul a cuprins iniţial toate persoanele de sex masculin născute la Copenhaga între 1944 - 1947, un total de 31.436. Acţiunea s-a început la 26 mai anul 1971 şi s-a terminat abia la 24 iunie a.1974. Din numărul total s-a selecţionat un eşantion de 4.139 de subiecţi.
Verificându-se situaţia cromozomilor s-a constatat cu mirare că din cei 4.139 subiecţi doar 12 erau purtători ai anomaliei, iar din ei numai 5 au avut probleme minore cu justiţia, cazul cel mai grav şi unicul cu violenţă fiind al unui adolescent condamnat la 9 luni închisoare pentru loviri. Concluzia trasă de cercetători a fost dură: cromozomul crimei nu există.
Dar, unii autori[9], la care ne alăturăm, consideră că testele nu au fost efectuate în condiţii absolut concludente. Duritatea inexistenţei "cromozomului crimei" este prematură, chiar dacă printre indivizii criminali, cei mai mulţi nu posedă anomalia cromozomială amintită.
În fine, chiar dacă cromozomul crimei nu poate fi găsit la majoritatea infractorilor, este suficient să funcţioneze numai o mică parte din el, pentru ca existenţa şi acţiunea sa să nu poată fi neglijată.
În încheierea acestei secţiuni, deşi destul de vaste, nu putem, totuşi, să tratăm în mod exhaustiv toată gama şcolilor şi teoriilor bioantropologice. Am putea doar să mai amintim câteva, ca de exemplu teoria determinării genetice a comportamentului criminal cu reprezentanţii săi de vază - Goddard şi Dudale; teoria interacţionistă a lui Q.J.Wilson şi J.R.Hernstein; teoria condiţionării fundamentată biologic a americanului N.Eisenck cu terminologia sa pavloviană; teoria tipologiei constituţionale a soţilor Sheldon şi Eleanor Gluek etc.
Dar, indiferent de varianta pe care orientarea biologică o îmbracă, dominantă rămâne tendinţa de biologizare a omului, de considerare a datului biologic drept componentă esenţială a personalităţii umane, de transformare a anomaliilor bioconstituţionale în criterii de clasificare a indivizilor în buni şi răi, în infractori şi noninfractori.
[1] Saragea M., Fiziopatologie, Bucureşti, Ed. Academiei, a.1981, p.52. 166
[2] Lange J., Verbrechen als Schicksal. Studin an kriminallen Zwillingen, Leipzig, a.1929, citat de Иншаков С.М., op.cit., p.123-124.
[3] Stumpfle F., Die Ursprünge des Verbrechens, Leipzig, a.1936, citat de Иншаков С.М., op.cit., p.125.
[4] Kranz H., Lebensschicksale krimineller Zwillinge, Berlin, a. 1936, citat de Иншаков С.М., op.cit., p.126.
[5] Дубинин Н.П., Карпец И.И., Кудрявцев В.Н., Генетика. Поведение. Ответственность, Москва, a.1982, p.134.
[6] Jacobs Patricia, Price W.H., Richmound S., Ratcliff R.A.W., Chromosome suvezes in penal institutions and approved schools, în Journal of Medical Genetics, Nr.8, a.1971, p.49-58, citat de Stănoiu R.M., op.cit., p.143.
[7] Giurgiu N., op.cit., p.56-58.
[8] L'ress, 30 aout - 5 sept., a.1976, p.56-57. 168
[9] Giurgiu N., op.cit., p.58.