Cu toate că preocupările lui S.Freud în legătură cu mecanismele psihologice care declanşează comportamentul infracţional au fost mai degrabă episodice, ele au influenţat, în mare măsură, cercetările criminologice ulterioare, care au rezultat cu un număr important de teorii psihanalitice sau psihologice.
Printre cele mai importante teorii psihanalitice în analiza criminologică a comportamentului deviant se numără şi teoria lui Alfred Adler (1870 - 1937), care este cunoscută sub denumirea de teoria complexului de inferioritate.
Principala teză a lui A.Adler constă în sentimentul de inferioritate[1] al individului, care declanşează dorinţa acestuia de aşi depăşi condiţia proprie, în contextul unor relaţii de compensare sau supracompensare. Aceste relaţii se pot manifesta fie prin acţiuni pozitive de depăşire a delincvenţei, fie prin generarea într- un "complex de inferioritate" ce determină individul să comită acte antisociale. În asemenea mod, individul compensează complexul prin faptul situării sale în centrul atenţiei opiniei publice.
Din aceste motive, teoria lui A. Adler a fost comparată cu "filosofia puterii" a lui Friedrich Nietzche, cu care, însă, are foarte puţine elemente comune. Adler acordă principala atenţie slăbiciunii umane şi nu supermanului puternic.
La momentul când individul devine conştient de neajunsurile sale, el încearcă să le compenseze, ajungând uneori la supracompensare. Aşa, Demostene, care suferea de unele defecte ale vorbirii, orientându-şi toată energia în lupta împotriva acestui handicap, a devenit unul din marii oratori, iar Beethoven a creat opere muzicale nemuritoare, depăşindu-şi surzenia.
Alături de complexul de inferioritate care caracterizează personalitatea infractorului, Adler menţionează lipsa de cooperare ca urmare a sentimentului de frustrare apărut în copilărie şi întipărit ulterior.[2]
În cazul în care deficienţa nu este depăşită, sentimentul de inferioritate poate creşte în complexul de inferioritate.
Conceptul a devenit unul din cele mai convenabile mecanisme de interpretare a comportamentului uman, mai ales că el poate fi atribuit oricărei persoane.
Este lesne de înţeles că, inferioritatea este un concept relativ şi astfel, întotdeauna va exista un domeniu în care un om se va simţi inferior altuia.
Complexul de inferioritate poate duce la comiterea infracţiunilor, deoarece aceasta este cea mai uşoară cale, prin care individul ar atrage asupra sa atenţia opiniei publice, în asemenea mod compensându-şi psihologic propria inferioritate.
Unul dintre principalii critici ai lui Alfred Adler a fost învăţătorul german E.Fromm (1900-1980), care consideră că autorul teoriei "complexului de inferioritate" este înclinat să simplifice în mod exagerat problematica psihologiei infractorului. Fromm porneşte de la ideea că omul nu poate fi comparat cu un animal: "Omul se deosebeşte de animal prin aceea că el este ucigaş. Acesta este unicul reprezentant al mamiferelor, care, fără o motivaţie biologică şi economică îşi maltratează şi omoară semenii, primind şi satisfacţie".[3] Ele relevă şi faptul că Adler ia în consideraţie doar partea raţională a fenomenelor pe care le descrie şi nu poate vedea dincolo de determinismele raţionale ale comportamentului uman.[4]
Fromm, la rândul său, încearcă explicarea evoluţiei personalităţii în context social, insistând asupra determinismului social al personalităţii, relevând faptul că evoluţia societăţilor civilizate este nesănătoasă cenzurată de producţia de bunuri materiale, pe consumul acestora. În acest context ni se par deosebit de interesante cercetările asupra comportamentului animalelor în condiţii de izolare a lor de mediul natural: "Nu există nici o dovadă că primatele ar poseda o doză sporită de agresivitate. Omul - unicul capabil de a săvârşi omucideri în masă".[5]
Agresivitatea în regnul animal creşte înzecit anume în cazurile izolării lor, iar această împrejurare are o importanţă colosală pentru înţelegerea comportamentului agresiv al fiinţelor umane. Doar, practic, în decursul întregii istorii a civilizaţiei umane, indivizii nu au trăit în condiţii naturale. Omul civilizat trăieşte în condiţii de "menajerie", lipsit de libertate. Procesele continue ale urbanizării contravin naturii umane: "Locuitorii coliviilor se transformă într-o masă răutăcioasă, toţi fiind haini, arătând permanent nemulţumiţi".[6] Cu toate că gratiile din societate sunt invizibile, ele sunt foarte trainice şi în cazul "evadării" individului, acesta se va transforma într-un izgoi - criminal.
Agresivitatea umană ar fi orientată în sens pozitiv, atunci când serveşte evoluţiei individuale sau sociale.
[1] Adler A., What Life Should Mean to You, London, a.1932, citat de Nistoreanu
[2] Stănoiu R.M., Introducere în criminologie, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p.63.
[3] Фромм Э., Анатомия человеческой диструктивности, Москва, a.1994, p.15-23.
[4] Nistoreanu Gh., Păun C., op.cit., p.128.
[5] OpoMM op.cit., p.97-99.
[6] Ibidem. 172