Principalii promotori ai teoriei psihomorale sunt Etienne de Greef şi Noel Mailloux.
Criminologul şi psihiatrul Etienne de Greef a dominat o perioadă de timp criminologia europeană de orientare psihologică. El consideră că structurile afective ale individului sunt determinate de două grupuri fundamentale de instincte: - de apărare şi - de simpatie.
În cursul primilor ani de viaţă aceste instincte se pot altera, determinând un sentiment de injustiţie, o stare de indiferenţă afectivă.[1] Degradând moral, individul, în final, comite actul înfracţional. Acest proces este numit de E. de Greef "proces criminogen"[2] şi explicarea lui se poate face doar prin intermediul formării şi dezvoltării personalităţii individului. În aşa fel, autorul transpune în criminologie o schemă valabilă pentru evoluţia psihică a criminalului, distingând trei faze:
- Individul normal, suferă o degradare progresivă a personalităţii, ca urmare a unor experienţe eşuate. Viitorul infractor se dezgustă faţă de nedreptăţile cu care este confruntat. Fiind convins de injusteţea mediului social în care trăieşte, experienţa sa în viaţă suferind eşec, el nu mai găseşte nici o motivaţie pentru respectarea normelor existente în societate. Autorul numeşte această fază "asentimentul temperat". Anume în timpul ei se naşte ideea de crimă. Tendinţa de a comite infracţiunea se instalează pe terenul unui resentiment şi al unei accepţiuni. [3]
- Această fază este denumită de autor faza "asentimentului formulat", individul acceptând comiterea crimei. Viitorul infractor îşi va căuta chiar tovarăşi, va alege mediul de acţiune, fiind gata de a trece la crimă.
- Ultima fază - "criza" constă în căutarea ocaziei favorabile pentru trecerea la act. În această fază individul trece printr-o stare psihică periculoasă, acceptând eliminarea victimei.
În consecinţă, individul care a parcurs aceste trei faze capătă un "Eu" care consimte şi tolerează ideea crimei, prin aceasta deosebindu-se de un noninfractor. Primul va trece mai uşor la comiterea crimei aflându-se într-o situaţie favorabilă.
Criminologul canadian Noël Mailloux, în anul 1968, a susţinut teza existenţei unei diferenţe de natură între personalitatea infractorului şi cea a noninfractorului.[4]
El asimilează infractorul cu debilul mintal, arătând că problema personalităţii infractorului ţine de domeniul patologiei. Mailloux a fost puternic inspirat de psihanaliza freudiană şi de aceea el consideră că alături de instinctul sexual există un puternic instinct de conservare.
Pentru Mailloux există două momente fundamentale în dezvoltarea personalităţii:
- apariţia identităţii autentice şi
- consecinţa acesteia asupra motivaţiilor individului. Aceste momente apar în copilărie şi adolescenţă şi reprezintă obiectul unei crize prin care trece individul. Atunci când apare un eşec de identificare consecinţa este un dezechilibru psihic, durabil, care se exprimă prin delincvenţa din obişnuinţă.
Printre cauzele eşecului de identitate Mailloux, situează la loc de frunte, atitudinea nepotrivită a părinţilor care nu manifestă încredere în copiii lor. [5]
În concluzie, ideile criminologice ale lui Mailloux ar putea fi sintetizate astfel:
- conduita delincventă din obişnuinţă este o manifestare aparentă a unei condiţii patologice latente;
- delincvenţa din obişnuinţă este reflectarea unei condiţii patologice sui generis;
- recidivismul este un indicator al unei delincvenţe patologice.
[1] Stănoiu R.M., op.cit., p.64-65.
[2] E. de Greef, Introduction à la Criminologie, Bruxelles, Ed. Van den Plank, a.1946, citat de Nistoreanu Gh., Păun C., op.cit., p.130.
[3] Giurgiu N., op.cit., p.60.
[4] Mateuţ Gh., op.cit., p.114-116.
[5] Mailloux N., Jeunes sans dialogue: criminologie pédagogique, Paris, Ed. Fleures, a.1971, citat de Stănoiu R.M., Criminologie, Bucureşti, a.1987, p.164- 165.