Această teorie este bazată pe concepţia freudiană a conduitei umane. Însă, dacă Freud a redus instinctele umane, concentrate în „id", doar la instinctul sexual, atunci profesorul David Abrahamsen, de la Universitatea din Columbia, nu consideră „libido"-ul unicul instinct, care determină conduita umană. Concepţiile sale au fost expuse în două lucrări: „Cine este vinovat? Studierea educaţiei şi criminalităţii" şi „Situaţia încordată în familie - cauza principală a conduitei delictuoase".
Printre principalele teze se înscrie afirmaţia lui Abrahamsen, că explicaţia conduitei umane trebuie căutată în conflictele biosexuale, cu care individul se loveşte de timpuriu, în copilărie. Astfel, orice conduită criminală este o manifestare directă sau indirectă a agresiunii, iar această agresiune, la rândul său, poate fi expresia instinctelor sexuale sau a altor instincte. De aici, de capacitatea omului de a controla această agresivitate prin intermediul „supra-eului", depinde conduita criminală sau noncriminală a individului. Dar dacă individul comite totuşi crima, prin aceasta are loc întotdeauna lezarea „supra-eului".[1]
O altă afirmaţie a lui Abrahamsen constă în aceea că până la vârsta de doi ani copiii nu se supun părinţilor, dar către patru ani această conduită va dispărea la majoritatea copiilor, iar la unii ea va rămâne pentru toată viaţa şi dintre aceştia se vor completa rândurile criminalităţii.
Teza principală a lui Abrahamsen este aceea că condiţiile familiale sunt cele mai importante în generarea criminalităţii. Factorii economici şi sociali care pot influenţa familia sunt lăsaţi pe ultimul plan, iar pe prim plan se ridică caracteristicile afective ale familiei. „Am constatat că mai mult decât situaţia economică sau socială a familiei, raporturile afective dintre părinţi şi copii influenţează dezvoltarea caracterului. Experienţa noastră demonstrează că situaţia încordată din familie dă naştere la infractori". [2]
Aşa, un copil devine delincvent fie că în familie nu i s-a acordat atenţie şi el, devenind matur, caută să atragă atenţia asupra sa prin crime, fie că în familie a fost prea tutelat şi protestele sale împotriva acestei tutele se manifestă mai târziu prin crime.
În asemenea mod, Abrahamsen tratează criminalitatea ca pe un fenomen psihologic, generat doar de cauze psihologice, care oferă individului vocaţia crimei, transformându-l într-un delincvent potenţial. „La fel cum sunt unii oameni care se îmbolnăvesc de tuberculoză pentru că sunt predispuşi la această boală mai mult decât alţii, asupra cărora de asemenea acţionează bacilul tuberculozei, la fel există şi oameni, care prin caracteristica lor psihologică sunt predispuşi, să devină infractori".[3]
În sfârşit, pentru ca un delincvent potenţial să devină într- adevăr delincvent sunt necesare încă două condiţii:
- situaţie corespunzătoare în mediul înconjurător, adică o situaţie „de moment" şi
- slăbirea rezistenţei şi a controlului din partea „supra- eului".
[1] Amza Tudor, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Ed. Lumina-Lex, Bucureşti, 2000, p.190-191.
[2] Abrahamsen David, Who are the quity? A study of education and crime, New York-Toronto, 1952, p.27, citat de Amza T., op.cit., p.192.
[3] Ibidem.