În anii '20 ai sec. XX oraşul Chicago devine unul din epicentrele criminalităţii americane. Criminalitatea, aidoma unei caracatiţe gigantice, a cuprins în tentaculele sale întreaga viaţă socială a marelui oraş. Astfel, apariţia şcolii ecologice, cunoscută şi sub denumirea de teorie a arealurilor infracţionale, nu a fost întâmplătoare. Apărută în anii '20 - '30 şi fiind reprezentată de mai mulţi autori americani, şcoala din Chicago susţine că anumite zone orăşeneşti, numite "arealuri", constituie factorii hotărâtori ai genezei criminalităţii.
Teza principală constă în aceea că orice element, indiferent de natura sa (animal - vegetal, biologic - psihologic etc.), din momentul în care intră în relaţii cu alte elemente este succeptibil de a fi implicat într-o relaţie cauzală. În acelaşi context, relaţia dintre om şi societate este examinată prin intermediul particularităţilor ecologice.[1]
Interesante au fost rezultatele investigaţiilor valorificate de Clifford R.. Shaw,[2] care pretinde că, criminalitatea nu este la fel de răspândită în toate zonele marilor oraşe, procentul acesteia crescând în cartierele periferice, nevoiaşe şi scăzând în zona centrală.
În varianta lui Frederick Thrasher[3] teoria ecologică pretinde că retrăgându-se din centrul marilor oraşe spre periferii, criminalitatea creşte de-a lungul marilor artere.
Ţinând cont de faptul că concentraţia imigranţilor este ridicată în marile oraşe, C.R.Shaw şi Henry Mckay au făcut o analogie între grupurile de imigranţi şi speciile de plante care încearcă să supravieţuiască pe un pământ ostil; la fel şi imigranţii încearcă să supravieţuiască apelând la forme de adaptare impuse de viaţa concretă.[4]
Analizând statistica delincvenţei juvenile pe o perioadă de câţiva ani, în raport cu locul de reşedinţă al delincventului, cei doi autori au întocmit o serie de hărţi geografice, calculând, astfel, rata delincvenţei în fiecare din aceste zone. Procedeul a fost aplicat în Chicago, Boston, Philadephia, Cincinnati şi Richmond.
Aceste studii au scos în evidenţă o corelaţie strânsă între delincvenţă şi perturbările sociale în zonele sărace, numite şi zone de deteriorare morală.[5] Acestor zone le este caracteristică sărăcia, mizeria, şomajul etc., delincvenţa apărând aici ca un fenomen de respingere. Având în vedere acest specific al cartierelor sărace, reprezentanţii şcolii din Chicago au formulat conceptul de zonă criminogenă specifică.
La ora actuală, criminalitatea nu mai poate fi regăsită doar în anumite zone, astfel fiind imposibilă împărţirea în zone curate şi zone criminogene. În acest sens evidenţiem situaţia în care s-a pomenit oraşul New York, al cărui centru a fost abandonat în ultimii ani de cetăţenii cu statut social mai important, în favoarea cartierelor periferice.
Marele neajuns al acestei teorii constă în explicarea criminalităţii doar sub aspectele fenomenologice ale acesteia, nedezvăluind esenţa fenomenului, cauzele reale de natură economică şi socială.
Totuşi, meritul şcolii de la Chicago este incontestabil: atragerea atenţiei asupra condiţiilor de viaţă, hrană şi educaţie din cartierele nevoiaşe, locuite de emigranţi, latino-americani şi negri. Teoria a deschis calea unor cercetări mai complexe privind raportul dintre anumite fenomene sociale, ca urbanizarea, industrializarea şi criminalitatea.
[1] Nistoreanu Gh., Păun C., op.cit., p.142.
[2] Shaw R., Delinquency Areas, Chicago, U.P., a.1929, citat de Иншаков С.М., op.cit., p.166.
[3] Giurgiu N., op.cit., p.65.
[4] Shaw C.R., Mckay H.D., Juvenirile Delinquency and Urban Areas, Chicago University Press, a.1942, citat de Stănoiu R.M., op.cit., p.181.
[5] Nistoreanu Gh., Păun C., op.cit., p.142. 184