Primele cercetări bazate pe această teorie au avut în vedere, în special, fenomenele de migraţie. Aşa, Thrasher a relevat că fenomenul de delincvenţă la Chicago era mult mai frecvent în comunităţile sărace de imigranţi; Eleonor Glueck arată că rata înaltă a delincvenţei nu s-ar putea explica decât printr-un conflict de cultură, Thomas şi Znaniecki afirmă că conflictul de cultură are semnificaţia contrastului dintre stilul de viaţă rural şi urban.[1]
Teoria "conflictului de culturi" acoperă însă în criminologie o arie mult mai largă de investigaţie decât numai aceea a imigraţiei.
Promovată de criminologul american Thorsten Sellin (profesor al Universităţii din Pennsylvania şi Preşedinte al Societăţii Internaţionale de Criminologie) în lucrarea sa "Conflictul cultural şi crima", apărută în anul 1938,[2] teoria "conflictului de culturi" pleacă de la teza că criminalitatea îşi are principalul punct de plecare într-o "subcultură delincvenţială" care se constituie în jurul unor norme de conduită şi valori de factură antisocială, distincte şi opuse culturii sociale dominante.[3] Odată constituită, subcultura respectă aceste norme şi impune o conduită specifică membrilor ei.
Este absolut normal ca normele juridice penale să reprezinte expresia normelor culturii dominante în societate. Dar, într-o societate eterogenă, variată, există mari diferenţe culturale, ca cele dintre băştinaşi şi imigranţi, bogaţi şi săraci etc.
Conflictele culturale apar fie prin introducerea unor valori, obiceiuri şi norme străine într-un sistem închis, fie prin schimbările de ordin socialinventabile în interiorul sistemului. Astfel, comportamentul delincvent apare pe fondul conflictului real sau imaginar între normele şi valorile pe care le-a însuşit o persoană şi normele şi valorile dominante în societate.[4] Spre exemplu, Sellin citează cazul unui tată sicilian din New Jersey care a ucis un tânăr de 16 ani, după ce acesta îi sedusese fiica şi s-a arătat extrem de mirat la arestarea sa, deoarece el "apărase onoarea familiei sale într-o manieră tradiţională". [5]
Prin termenul de cultură autorul desemnează o totalitate de idei, concepte, tehnici şi scheme de comportament pe care un număr de indivizi îl au în comun şi prin care aceştia îşi ajustează existenţa lor în mediu.
Subcultura reprezintă faptul când un grup trăieşte în astfel de condiţii încât membrii săi elaborează valori şi scheme de comportament specifice, ce nu sunt de acord cu cultura societăţii.
În aşa mod apare "conflictul cultural", prin care înţelegem lupta între valori morale, ori norme de conduită opuse, sau aflate în dezacord. Fiecare grup are propriile norme de conduită care se impun a fi respectate. Din punctul de vedere al lui Sellin, codul de conduită al criminalilor este un cod moral, în aceiaşi măsură ca legea penală pentru societatea necriminală.
Este semnificativ că între comportamentul "învăţat" al lui Sutherland şi cel "dobândit" al lui Sellin nu există o deosebire calitativă, ambele teorii, aşa cum s-a remarcat în doctrina criminologică, ocolesc cu grijă orice aluzie la existenţa legăturilor între criminalitate şi problemele sociale existente. [6]
Deci, concluzionăm că, criminalitatea în cadrul "conflictului de culturi" apare ca un comportament dobândit care este apreciat de individ, deoarece îi permite să fie recunoscut ca membru al grupului respectiv şi îi asigură limbajul care exprimă specificul grupului dat.
Teoriile despre subculturile delincvente sunt numeroase şi variate. Însă în anii '70 ai sec. XX sau făcut primele clasificări.[7]
- Teorii centrate pe clasele sociale;
- teorii ce ţin de delincvenţele procesului de socializare;
- teorii ce consideră delincvenţii ca produs al discordiilor normative dintre indivizi şi grupe.
Dintre cele mai cunoscute am putea evidenţia, în acest context, teoria "subculturilor delincvente", reprezentată de Albert Kohen[8] cu ideea că criminalitatea tinerilor din clasele defavorizate constituie un protest împotriva normelor culturale dominante.
O altă teorie din acest sistem este cea elaborată de R.A.Cloward şi L.E.Ohlin[9], centrată pe divergenţele de clasă şi care se ocupă în mod special de bandele de delincvenţi de sex masculin din centrele urbane. Astfel, originea subculturilor delincvente se află în neconcordanţa dintre aspiraţiile culturale ce apar la tinerii din clasele defavorizate şi posibilităţile de a le rezolva prin mijloace legale. Aşa, pentru a se confirma, tânărul cel mai dezavantajat va încerca fie să se ridice pe scara socială, fie prin o reuşită economică în limita clasei care îi aparţine. O mică parte dintre ei va reuşi, mulţi însă vor eşua, căzând în mrejele delincvenţei. Acest eşec este considerat drept principala sursă a devianţei de subcultură şi se produce în câteva etape, mai întâi creându-se elemente de repulsie şi contestare a normelor sociale, iar apoi urmează reuniunea în grupuri, bande etc., în care tinerii vor avea aceleaşi idealuri şi preocupări.
Teoria, "conflictului de culturi" nu poate oferi însă decât o explicaţie parţială a fenomenului criminal. Ea absolutizează rolul "eşecului" care nu în toate cazurile generează comportamente deviante, mulţi tinerii ducând o existenţă onestă. În sfârşit, această teorie poate fi apreciată la justa ei valoare, doar în societăţile care au cunoscut sau cunosc fenomenul imigraţiei.
[1] Stănoiu R.M., Introducere în criminologie, Bucureşti, a.1989, p.78.
[2] Thorsten Sellin, Culture conflict and crime, New-York, a.1938.
[3] Giurgiu N., op.cit., p.72-76.
[4] Nistoreanu Gh., Păun C., op.cit., p.144-145.
[5] Th.Sellin, Culture Conflict and Crime, New York, Social Science Research Council, Bulletin no.41, a.1938, citat de Nistoreanu Gh., Păun C., op.cit. , p. 145.
[6] Bulai C., Premise teoretice şi metodologice ale cercetării criminologice, în Studii şi cercetări juridice, nr. 3/1970, p.387.
[7] Kohen A.K., Delinquent Boyus: The culture of the Gnag, Glencoe, Free Press, a.1955, citat de Nistoreanu Gh., Păun C., op.cit., p. 146.
[8] Moldovan L., Criminologie, Bucureşti, a.1973, p.70-73.
[9] Kohen A.K., Delinquent Boys: the Culture of the Gnag, Glencoe, Free Press, a.1955, citat de Nistorenu Gh., Păun C., op.cit., p.146.