Categorie: Drept
Accesări: 574

Una din cele mai cunoscute teorii de orientare sociologică este cea a sociologului american Robert K.Merton, care şi-a formulat principiile bazându-se pe conceptul de anomie, într-o lucrare apărută iniţial în 1949 şi completată şi republicată în 1957, sub denumirea: "Teoria socială şi structura socială".[1]

Merton a adaptat conceptul de anomie al lui E.Durkheim la noile condiţii ale societăţii americane, conferindu-i noi sensuri. Anume, anomia se naşte ca rezultat al tensiunii dintre scopuri şi mijloace. Originea socială este stabilă atunci când există un echilibru între scopurile ce urmează a fi atinse şi mijloacele disponibile pentru a le atinge. Când echilibrul se rupe, îşi face apariţia dezorganizarea socială. [2]

Actul criminal va fi săvârşit pentru atingerea scopurilor vehiculate şi valorizate la nivelul societăţii, reprezentând reacţia individului faţă de neconcordanţa dintre scopuri şi mijloace. Cu atât mai mult această discordanţă este frecventă în rândul tinerilor ce aparţin grupurilor defavorizate, care cel mai des sunt supuşi drumului spre crimă.

Merton arată că în societatea americană, în majoritatea cazurilor, se ignoră problema dacă obiectivele propuse pot fi atinse, în ce măsură şi dacă atingerea lor va avea loc pe cale legitimă. Visul american nu cunoaşte limite în calea succesului, banii jucând rolul predominant.[3]

Tezele lui Merton au trezit un interes deosebit în lumea ştiinţifică, influenţând considerabil strategiile americane de prevenire a criminalităţii. Cu toate că teoria anomiei sociale continuă şi astăzi să se afle la baza unor cercetări empirice, nepierzându-şi actualitatea, ea nu reuşeşte, în deplină măsură, să explice de ce, totuşi, numai unii dintre indivizii aflaţi în stare anomică săvârşesc fapte antisociale, iar alţii se abţin, respectând normele în vigoare.

 

[1] Merton R.K., Social Theory and Social Structurure, Ed. The Free Press of Glencoe, New York, a.1957, citat de Cioclei V., op.cit., p. 117-118.

[2] Nistoreanu Gh., Păun C., op.cit., p.147-149. 192

[3] Stănoiu R.M., op.cit., p.189-191.