Teoria apărării sociale, denumită şi Terza Scuola a fost lansată de Alimena şi Carnevale şi a constituit o încercare de conciliere a celor două curente opuse anterioare: cea pozitivistă şi cea a şcolii clasice. În consecinţă, teoria apărării sociale se apropie atât de pozitivism, admiţând ideea determinismului obiectiv al criminalităţii cât şi de liberul arbitru al şcolii clasice, admiţând ideea că prin efectul său intimidant, pedeapsa poate contribui efectiv la prevenţia generală.
Sensul apărării sociale ar putea fi dedus la câteva teze principale:
- teama - apărarea socială fiind născută din nelinişte şi construită pe teamă. Plecând de la teamă, apărarea socială a dezvoltat ca noţiune centrală noţiunea de pericol social;
- faţă de pericolul social, apărarea socială s-a organizat pe un sistem de măsuri vizând respectarea ordinii sociale prin menţinerea valorilor fundamentale ale societăţii;
- legea penală trebuie să reprezinte reflexul apărării sociale, care se manifestă ca un instrument de luptă împotriva criminalităţii;
- apărarea socială în cazul stării de pericol intervine prin ideea de selectare a indivizilor prin clasare, repartizare, urmărind în final scoaterea individului periculos din starea de periculozitate, fie prin eliminare (detenţie), fie prin adaptare;
- statul social urmează să apară ca un regulator şi arbitru al tensiunilor sociale.
Din teoria apărării sociale s-au conturat tendinţele "Noii apărări sociale', reprezentate de F.Gramatica în Italia şi Marc Ancel în Franţa.
Noua apărare socială dezvoltă tezele apărării sociale şi propune un sistem nou şi complex, având teze originale:
- Statul este obligat de a-l resocializa pe infractor şi nu doar simplul drept de al pedepsi;
- sancţiunea (măsura apărării sociale) are funcţia preventivă, curativă, educativă şi nu de pedeapsă, osândă sau retribuţie;
- dreptul penal include numai pedepse şi sancţiuni, iar apărarea socială reclamă o programare socială complexă;
- apărarea socială va fi utilă şi eficientă când vor fi aplicate atât normele speciale ale dreptului penal, cât şi o serie de măsuri extrapenale, ce ar duce la neutralizarea infractorului, cât şi la tratarea sau educarea lui;
- alcătuirea dosarelor de personalitate a infractorului din partea diverşilor specialişti, care ar duce la cunoaşterea indicilor concreţi de antisociabilitate;
- dreptul penal nu urmează a fi exclus, pentru umanizarea infractorului aplicându-se fie o pedeapsă din sistemul clasic, fie o măsură de siguranţă, ori chiar ambele cumulate.
În aşa mod, noua apărare socială a dat o puternică lovitură sistemului clasic de pedepse, arătând necesitatea inovării şi modernizării întregului sistem de combatere a criminalităţii, prin măsuri axate nu pe ideea de pedepsire, ci pe cea de resocializare.[1]
[1] Giurgiu N., op.cit., p.76-82.