Teoria rezistenţei la frustrare a mai fost numită şi teoria înfrînării, aparţinând criminologului american Walter C.Reckless, care a avut intenţia de a crea o teorie generală a criminalităţii. Începând cu anii '40 ai secolului trecut, Reckless a constatat că rata criminalităţii în S.U.A. era determinată de diferenţele privind capacitatea de întrînare a comportamentelor deviante. Ulterior, această observaţie a fost dezvoltată în lucrarea „Problemele criminalităţii",[1] apărută în 1961 - anul naşterii teoriei rezistenţei la frustrare. În această lucrare Reckless se întreabă de ce în aceleaşi împrejurări, unii comit crime şi alţii nu.
Pentru a-şi susţine teoria, el apelează la o serie de cercetări empirice realizate între 1951-1958 care relevau că delincvenţii în majoritatea cazurilor provin din familii destrămate, fiind lipsiţi de un control din partea familiei sau de o şcolarizare adecvată. Comparativ cu aceştia noncriminalii proveneau, de regulă, din familiile clasei de mijloc sau din familii stabilite afectiv, economic şi social, posedă concepte şi aprecieri pozitive care includ respectul faţă de lege. [2]
Teza principală a lui Reckless constă în faptul că toţi indivizii sunt afectaţi de forţe care-i împing spre crimă şi forţe care-i reţin de la comiterea crimei.
Varietatea forţelor care-l împing pe individ la comiterea crimei au fost divizate în:
- presiuni sociale care includ condiţii grele de viaţă şi trai, conflicte familiale, sărăcia, şomajul, nesiguranţa în ziua de mîine etc. În cadrul presiunilor sociale pot apărea şi atracţiile sociale axate pe influenţe deviante, companii cu substrat delincvent, tendinţa spre bani „uşori" etc.;
- impulsuri sociale care au ca efect tragerea persoanelor în subcultura criminală, grupurile deviante, mass media etc.;
- impulsuri psihologice,[3] ce vin din interiorul fiecărui individ: agresivitatea, ostilitatea, nemulţumirea, revolta, sentimente de inferioritate sau superioritate etc.
Ca răspuns împotriva celor trei categorii de forţe care-l împing pe individ spre crimă apar forţele care-l reţin de la comiterea faptelor delincvente. Aceste forţe pot fi cu conţinut:
- extern, anume mediul apropiat al individului reprezintă o barieră puternică, moralitatea, disciplina şi ordinea din societate, respectul faţă de lege etc.;
- intern, unde rolul decisiv îl are autocontrolul, eul şi supraeul, responsabilitatea etc. Frânele interne reprezintă ultima linie de apărare împotriva forţelor care împing individul spre actul delictuos.
Cu toate că Reckless îşi consideră teoria ca una generală, care ar putea explica cele mai multe cazuri de delincvenţă, totuşi ea destul de vag defineşte multe concepte, iar deciziile pe care le propune nu sunt precise.
[1] Reckless C.Walter, The Crime Problem, New York: Appleton-Century, 1961.
[2] Stănoiu R.M., Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 195-197. 196
[3] Unii autori atribuie la această categorie şi impulsurile biologice, cu care nu am fi de acord. A se vedea, Amza Tudor, op.cit., p.319.